sâmbătă, 15 iunie 2013

Rebecca: Hitchcock, 1940

Rebecca, ecranizare după romanul omonim al autoarei Daphne du Maurier, publicat în 1938, ar fi fost un excelent film polițist dacă nu era o dramă gotic-romantică mai presus de orice. Iar asta nu s-ar fi datorat maestrului peliculelor de suspans, Alfred Hitchcock, ci romanului însuși.

Un domn bogat, între două vârste, Maxim de Winter (Lawrence Olivier), se recăsătorește în pripă cu o fată frumoasă de condiție modestă (Joan Fontaine), pentru a uita de moartea în condiții suspecte a primei sale soții. Filmul, ca și cartea, merge pe firul poveștii Rebeccăi prin intermediul acestei tinere, nenumite altfel decât my darling, my dear, sau pur și simplu dna Winter. Privită atât ca un personaj nesemnificativ, dar în prezența căruia se petrece toată acțiunea, cât și ca vocea și ochiul autoarei/regizorului, tânăra doamnă de Winter descoperă treptat o altă realitate despre soțul cunoscut într-un Monte Carlo aflat într-o veșnică vacanță. La Manderley, conacul care-i va fi casă, lucrurile stau cu totul altfel decât în luxosul și superficialul Monte Carlo. Conacul este bântuit de amintirea Rebeccăi, fosta doamnă de Winter, care, deși fizic nu mai există, predomină încă în viața celor din jur ca un veritabil personaj principal.

Servitorii lui de Winter nu văd în noua lui soție o doamnă, ci mai degrabă o fetișcană timidă pusă să joace un rol nepotrivit. Dintre toți, dna Danvers, cea care are grijă de casă, pare de-a dreptul paranoică, obsedată de personalitatea Rebeccăi și inflexibilă la schimbări. Pentru ea, nimeni nu o poate înlocui pe Rebecca, și astfel, oricine ar dori să-i ia locul ar trebui să moară. Așa încât nu mai este decât un pas până la a o manipula psihic pe cea de-a doua soție a lui Max, și de a încerca s-o facă să se sinucidă.

Treptat Rebecca se dezvăluie. Din umbra măreață și amenințătoare pe care o aruncă amintirea ei la începutul filmului, cețurile se risipesc și adevărul despre ea iese la lumină: Rebecca era o femeie de o moralitate inexistentă, cu o viață erotică extrem de bogată, avea inclusiv o relație cu propriul său văr, iar mariajul dintre ea și Maxim este un contract nescris: aparența de doamnă în public contra libertatea ei sexuală.

Când ea îi spune lui Max că așteaptă un copil de la Favell, vărul ei, Max se enervează și îi dă o palmă. Rebecca se dezechilibrează și cade cu capul de colțul unei mese din marmură. La scurt timp, moare. Acest aproape-final este un compromis făcut de producătorul David O. Selznick cutumelor americane care spun că un soț nu-și poate omorî partenerul de viață fără să-și cunoască pedeapsa. Romanul este cu mult mai explicit: Max pur și simplu își împușcă nevasta. După care pleacă pe mare cu cadavrul, răstoarnă barca și face ca totul să pară un accident stupid. Însă corpul Rebeccăi nu este găsit imediat, astfel că avea să fie înmormântată o altă femeie în locul ei. Barca și cadavrul ies la suprafață tocmai după cea de-a doua căsătorie a lui Max, tulburând liniștea tuturor.

Și pentru că trebuia să se termine frumos, anchetatorii, deși îl suspectează pe Max de crimă, în frunte cu antipaticul de Favell, ajung la medicul ginecolog al Rebeccăi care se vede nevoit să le dezvăluie tuturor că femeia avea cancer și că plănuia să se sinucidă.
Deci... cazul se clasează ca fiind sinucidere, iar Max poate trăi fericit cu cea de-a doua soție în tot restul zilelor sale. Fericire pe care dna Danvers, un personaj recreat de Hitchcock și făcut să semene, fie și aluziv, cu bisexuala scriitoare Daphne du Maurier, nu o suportă. Atunci incendiază Manderley-ul, pierind în flăcări odată cu el, pentru ca nimeni, în afară de Rebecca, să nu mai poată fi fericit acolo.

Suspansul hithcockian e prezent în atmosfera filmului, în privirile personajelor, în jocul de lumini și umbre specific filmelor alb-negru. Este primul film al regizorului pe tărâm american. Nu e o capodoperă, dar e un film bine făcut, care prefigurează geniul regizoral al tânărului Alfred. Dacă mai punem la socoteală că scenariul original i-a fost respins de Selznick care voia o replică cinematografică foarte apropiată de roman, este și mai de înțeles de ce tușele de mister nu sunt la mare înălțime, de ce Joan Fontaine e pe alocuri ștearsă iar Lawrence Olivier face un rol de fiecare zi.

Totuși e un film de văzut. Este un film de referință în cinematografie și în ciuda minusurilor, povestea Rebeccăi este captivantă chiar și azi, la circa 65 de ani de la lansarea ei.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!










2 comentarii:

  1. Sunt de acord cu cele scrise de tine. Am vazut filmul la Cinemateca in Bucurest, in tmpul studentiei, dupa ce citisem cartea. Am fost dezamagita, nu se compara cu cartea. Dar cu toate astea merita vazut. Interesant blogul tau. Te mai vizitez.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Valentina, multumesc pt vizita si apreciere. Si eu am vazut filmul mai demult, am citit si cartea - de care spre rusinea mea nu-mi mai amintesc prea multe - si am revazut filmul recent, pe net. Parca nu mai avea aceeasi savoare ca atunci, demult, cand un film strain era o modalitate de a evada din cenusiul cotidian.

      Ștergere

Va multumesc pentru vizita si comentarii!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...