Se afișează postările cu eticheta copilarie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copilarie. Afișați toate postările

joi, 6 decembrie 2012

Coarda

Într-o zi am văzut o fetita jucându-se in fața gardului meu, pe trotuar. Avea o coardă și sărea, și sărea... repede, tot mai repede. Mă uitam invidioasă, pentru că nu mai văzusem o fetita cu coardă decât la desene, la televizor. În timp ce sărea se auzea un șuierat de la sfoara corzii.

Rochița cu buline albastre sărea și ea odată cu trupușorul fetiței. Era amuzant s-o privești. Părul, tuns scurt și cu breton, sălta și el în ritmul săriturilor peste coardă. La un moment dat, surprinsă, am observat că și ea mă privea.

Imediat, o altă fată veni s-o privească. O fi fost sora ei mai mare, mi-am zis. Apoi, aproape fără veste, se apropie de cea mică și începu să sară odată cu ea. Mă îndemnară și pe mine să mă alătur. Am ezitat, mă temeam că n-o să reușesc, apoi curiozitatea și dorința de a mă juca au învins. M-am așezat în spatele fetiței care acum era la mijloc, manevrând coarda cu măiestrie, iar noi săream toate trei în același timp, fără să ne împiedicăm de sfoara rotitoare. După aceea nu mai știu cine s-a împiedicat prima. Am râs împreună și ne-am continuat joaca. Ne-am împrietenit repede, și în câteva zile devenisem cele mai bune tovarășe de joacă din cartier.







miercuri, 8 august 2012

Despre liste, invitati si un botez

Acum nu foarte multa vreme am fost și eu cu bătrânu' meu la botezul unui nepot. Nu mai fusese demult un eveniment în familie, asa ca ne-am dus, chit ca sănătatea lu' bătrânu' nu e chiar ok. Acolo, lume multă, lume bună - chiar mă întrebam ce căutăm noi pe-acolo - mâncare așijderea, muzică - nici nu mai vorbesc, am dansat de mi-au pârâit coastele a doua zi.

Vărul meu, adică bunicul celui botezat, ne-a povestit câte erau de făcut la un botez, câte liste de tot felul, de invitați, de dorințe (pentru cazare), de meniuri, și nu mai știu ce, au tot fost făcute până în ultimele zile când s-a definitivat petrecerea. Aproape la fel ca la o nuntă, având în vedere restaurantul ales, darul pus la copil între feșe, tevatura de dinainte, și poate nu în ultimul rând fasonul petrecerii, toaletele etalate, ștaiful evenimentului.

Au trecut doi ani și ceva. Matei, nepoțelul meu, cu părinții și cu bunicii lui au venit pe la noi, din Ardeal. Copilul, ca orice copil, s-a repezit la pisici, la cele câteva jucării pe care le mai am amintire, la bibelouri - se putea să nu am așa ceva?! cel puțin cât încă trăiesc ai mei - îndemnat fiind de mamă, a început să-mi arate că știe să rupă un pic de engleză - chiar știa! - și uite-așa, în câteva minute, cu energia lui de copil, mi-a întors casa pe dos :D După ce mi-a explorat mie universul, și-a desfăcut un săculeț pe care îl avea cu el de acasă, și a început să se joace cu un camion de plastic, jucăria lui de zi cu zi. Până a adormit cu el în mânuțe.

Păi să tot fii copil în ziua de azi! :)

vineri, 11 mai 2012

Rochita din tablou

Acum mulți, mulți ani (ei, totuși nu chiar așa de mulți :))) ), eram dusă la un atelier foto. Nu-mi amintesc cum mi s-a făcut poza. Dar mai țin minte când mi s-a adus tabloul, era vară și eram acasă cu fratele meu. M-am uitat mirată și enervată pe mine, pentru că în poză, plângeam. Aveam o rochiță de bumbac scurtă, galbenă cu dungi albe, și cu rățuște mici, roșii, pe ea. Arăta mai mult a sarafan, și mai țin minte că îmi plăcea tare mult, aș fi vrut mereu s-o am pe mine, dar se pare că era rochița mea de duminică :)

Nu știu de ce plângeam, cred că pentru că mama dispăruse din peisaj, se băgase după fotoliul în care trebuia să stau în picioare, nu știu de ce. Cred că eram cuminte, dar faptul de a vedea deodată că mama nu e lângă mine, ci doamna aceea necunoscută și cușca aceea urâtă și neagră, m-au făcut să plâng. Așa arată primul tablou din viața mea. O moțată ochioasă, grăsunică, având o lacrimă la colțul ochilor negri.

Poza cu tabloul acela nu am mai găsit-o, însă o am pe aceasta, de când eram țărăncuță la un Crăciun, la grădi. 





sâmbătă, 14 aprilie 2012

Jocuri


Acum câtva timp au venit pe la noi rudele noastre din Italia. Au o fetita de 9 ani, și neștiind ce să-i ofer, i-am arătat poze din excursii, dar ea voia calculatorul, messengerul. Am lăsat-o pe mess... a stat câteva ore nedezlipită de monitor.

Apoi mi-am amintit cum era când aveam anii ei. Cum mă jucam în curte cu verișoarele mele sau cu alți copii, jucam volei, săream coarda, jucam badminton, șotron, de-a v-ați ascunselea și preferatul nostru, pe seară, jocul Țările. Era un joc asemănător cu voleiul, doar că fiecare își alegea o țară și arunca mingea strigând numele altei țări. Cel nominalizat astfel trebuia să o prindă, altfel era depunctat și până la urmă era scos din joc. Câștigător era cel care reușea să prindă mingea ori de câte ori era strigată țara pe care și-o alesese. Ce ciudă îmi era când Franța era luată de vară-mea de la Iași :))))))))

În fiecare zi murdăream o rochiță, de atâta zburdat pe străzi neasfaltate, în fiecare zi mă jucam și în nisipul din curtea mea, ciufuleam găinile, mă hârjoneam cu Lăbuș, câinele și cu Mosorel, pisoiul meu alb cu pete gri, apoi, când voiam să joc tenis de perete (cu peretele jucam, uneori) îmi puneam musai fustița albă de tenis, luată de la mare, de la Mamaia, într-o vară.

Iarna jucam țomanap, aveam patine, mergeam la patinoarul făcut pe terenul de sport al unui liceu azi de elită. Adevărat, iarna nu prea ieșeam pe afară, dar vara, nu avea ziua destul ore pentru căt de mult eram în stare să ne jucăm.

iar azi? Mess, facebook, ...... nu știu ce să zic. Bune sunt și abilitățile astea, dar totuși, prea multă tehnologie și prea puțină comunicare adevărată.




duminică, 22 ianuarie 2012

Amintiri de duminica

Uneori mă gândesc cu nostalgie la zilele copilăriei, la primele amintiri pe care le are un om. Nu știu ce zic cercetătorii britanici, tot ce știu este că primele mele amintiri sunt de pe vremea când sigur nu prea știam să merg. Eram pusă în ceva ca un pătuț, și mă uitam la strada pe care o vedeam pe partea dreaptă. Vedeam și rochiile sau fustele doamnelor, ale mamei, cumva știam care era ea din cele câteva perechi de picioare pe care le vedeam. O recunoșteam după pași, după mers. Și cred că orice copil are modul lui propriu de a-și recunoaște mama dintr-o mie de femei.

Mai târziu am văzut ce era cutia-pătuț, era un căruț alb gălbui, cu un fel de fereastră doar pe partea dreaptă. Și în față, dar pe acolo nu puteam vedea nimic din cauza poziționării. Eram scoasă la plimbare, într-o duminică - musai trebuie să fi fost duminică, erau mai mulți oameni în jurul meu ieșind cu mine și maică-mea din curtea casei. Nu putea fi o dimineață însorită din timpul săptămânii, că lumea ar fi fost la servici, nu în vizită la ai mei.

Apoi, mai târziu, am amintiri mai închegate, cu păpușa, mereu aceeași cu care mă jucam constant, zilnic, cu acelea frumoase și mari nu aveam voie, mă puteam uita doar la ele, erau puse sus, pe dulapuri, să nu ajung și să le dau jos. Nu le-aș fi stricat, dar era mai bine să le păstrez intacte, nu?

Mai aveam eu și o trusă medicală - ce-mi mai plăcea să umblu toată ziua cu stetoscopul pe după gât! :) -o cutie cu tot felul de tigăițe și tacâmuri de jucărie și de la o vreme, îmi făceam singură catalog de școală, din filele unui caiet special al lui taică-meu, coperțile erau dintr-un dosar, de la școală luam câte o cretă, și eu sunam, eu predam, eu ascultam și tot eu răspundeam și puneam note. Nici o clipă nu m-am gândit atunci că jocul meu avea să devină meseria mea de zi cu zi.  Cel mai mult îmi plăcea să scriu cu creta pe zidul de lângă gardul vecinilor, pe sobe, iarna, și după ce mi-o luasem pentru asta, pe dosul scaunelor de lemn din casă. 

După ce creta a fost interzisă la noi în casă, am început să scriu pe mușamaua mesei de lucru. Ei, mi-o mai luam și din cauza asta, dar rareori. Mușamaua se putea schimba din când în când.....




_________________________________________________
R:

Acum poti cumpăra copilului tău orice jucării dorește. Vrea jucarii transformers? Te sfatuiesc sa cauti la magazinul Noriel in Bucuresti !

_________________________________________________