Mayasii. O civilizatie pierduta. Recenzie

Titlu - Mayașii. O civilizaţie pierdută
Titlul original - Les cités perdues des Mayas, ed. Gallimard 1987
Autori - Sidney Picasso, Claude Baudez
Traducerea - Irinel Antoniu
Editura - Univers
Colecțiile Cotidianul Enciclopedica
Preţ - 10 lei, 175 pagini format de buzunar
Anul apariţiei - 2007
ISBN - 978-1-60257-066-5
Gen - popularizare a științei, cultură, civilizații dispărute
Comercializată pe site-ul editurii Univers și pe site-urile partenere

Cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută, tratează subiecte pe marginea cărora de ani de zile au curs râuri de cerneală: piramidele de la Izamal, Castillo, Chichén Itzá, Templul Jaguarului de la Tikal, acropolele de la Copán, stelele de la Quiriga, picturile murale de la Bompak, mormântul regelui Pacal de la Palenque, codexul de la Dresda, glifele săpate în piatră de către mayași. Despre aceste artefacte misterioase aflăm amănunte științifice, prezentate pe înțelesul tuturor, din 160 de documente care depun mărturie despre cultura maya, despre arta și scrierea de o fascinantă complexitate a acestei civilizații dispărute, care a lăsat în urmă multe semne de întrebare privind originea lor și nivelul de cunoașterea la care ajunseseră.

Pe mine m-au atras culturile civilizațiilor dispărute și am citit cu plăcere și mult interes cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută. În introducere sunt oferite multe detalii despre primii aventurieri care au intrat în contact cu vestigiile maya. Cartea este presărată cu fotografii ale unor orașe mai puțin cunoscute, ca și ale celor mai celebre artefacte aparținând culturii maya. Totul se leagă, poze și text, și te transportă într-o lume pierdută și regăsită ale orașelor mayașe rămase drept dovadă a unei civilizații foarte înaintate, dar care a sucombat brusc în fața nu se știe cărui obstacol de netrecut.

Pe de altă parte, cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută nu aduce lămuriri suplimentare - așa cum m-aș fi așteptat - privind calendarul mayaș, sau obiceiurile ori religia lor. Dar asta nu înseamnă că nu e o carte care merită răsfoită, pentru că ea cuprinde istoria exploratorilor acestei civilizații și a restaurării unor temple. Se citește ușor, ca orice carte scrisă pentru marele public, și conține date verificate științific - deși am citit tone de cărți despre civilizațiile dispărute, am ajuns să evit ficțiunea speculativă a unor așa zise teorii referitoare la mayasi și alte popoare pre-columbiene care ar fi dispărut datorită OZN-urilor, extratereștrilor și ale altor cauze la fel de nepământene.

În Mayasii. O civilizaţie pierdută găsești capitole cu referire la mitologiile mayașe actuale, și această parte mie mi s-a părut dintre cele mai interesante. Și, la fel ca un alt cititor al cărții, de pe alt meridian, am rămas în urma lecturii cu dorul de a vedea în viața asta Chichén Itzá, desenele de la Palenque și piramidele mayașe, după care, poate că la fel ca anonimul de pe goodreads, îmi voi face un tatuaj cu Quetzalcoatl, șarpele cu pene, întru prețuirea unei civilizații care a lăsat în urma ei comori culturale pe care mintea omenească încă nu le-a descifrat pe deplin nici până astăzi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Blues pentru o pisica neagra, nuvele de Boris Vian. Recenzie

Titlu - Blues pentru o pisică neagră, nuvele
Titlul original - Les fourmis/Blues for a black cat and other stories (prima apariție 1949, Franța)
Autor - Boris Vian
Traducerea - Nicolette Tiloi, după ediția din 1997, a Editions Pauvert
Editura - Univers
Preţ - 12 lei, 158 pagini
Anul apariţiei - 2009
ISBN - 978-1-60257-222-5

Boris Vian a devenit deja unul dintre autorii mei preferați. Are un stil foarte special de a scrie, are geniu, te pune să-ți activezi energiile minții, te amuză, te uluiește cu asociațiile lui de idei. Vian a trăit doar 39 de ani. S-a născut în 1920 și a fost pe rând cântăreț de jazz, traducător de romane polițiste americane, libretist, patafizician (patafizică = o știință a soluțiilor imaginare inventată de Alfred Jarry în sec. 19, care ar avea drept obiect de cercetare ceea ce este dincolo de metafizică). Însă în afară de diversele meserii pe care le-a practicat, înainte de a fi în primul rând un romancier, Boris Vian a fost un rebel existențialist, un non-conformist din toate punctele de vedere.

Colecția de nuvele Blues pentru o pisică neagră nu face rabat de la stilul care l-a făcut celebru: un suprarealism care apare din senin, deodată, fără preaviz. În mijlocul unei situații normale de viață încep să se petreacă lucruri stranii, anormale, dar expuse cititorului cu aerul că sunt perfect obișnuite, că sunt lucruri care i se întâmplă oricui, în viața de zi cu zi. Suprarealismul lui Vian se insinuează treptat, totuși într-o manieră imprevizibilă, orchestrată de imaginația autorului, ca și cum ai trece din realitate la vis fără măcar să-ți dai seama că ai depășit pragul dintre lumi. Sub aparența absurdității și a jocului de replici, nuvelele lui Vian te introduc în slăbiciunile omenești cele mai serioase, ori relevă goliciunea spirituală a omului modern acoperită pompos de poleiala civilizației.

Cartea, apărută inițial sub numele de Furnicile (Les fourmis), după prima povestire din colecție, adună personaje stranii: un cântăreț de jazz care-și vinde transpirația ca să poată supraviețui, o pisică neagră cu accent britanic care mixează cocktail-uri și are o dilemă existențială din cauza unui cocoș, un instalator care repară tot ceea ce-i apare în cale, fără discernământ, exasperând locatarii din cauza prețurilor sale mari, sau un soldat care povestește ceea ce vede pe câmpul de luptă deși nu este clar dacă e viu sau o grenadă i-a despărțit capul de trup și sufletul continuă să relateze totul, văzut de sus.

Umorul negru, jocurile de cuvinte, fantezia debordantă și neobișnuită evocă în Blues pentru o pisică neagră apetența lui Vian pentru jazz și pentru viața de noapte pariziană din epoca postbelică, dar și înrolarea autorului în a se opune față de Marele Război și ororile sale. Una dintre povestirile care aparțineau volumului a fost cenzurată ulterior de guvernul francez, tocmai pentru că Vian se declara împotriva oricărui fel de luptă armată, iar Franța purta un război împotriva Algeriei. Nuvelele "Racul", "Peștii morți", "Călătoria la Khonostrov", "Gâsca albastră", "Ceața", "Elevi silitori" și "Șoseaua pustie" - sunt marcate de același flux verbal, întâlniri erotice bizare și situații absurde. Dar parodia sporește doar terorile mascate ale războiului, sărăcia, sănătatea bolnavă și șomajul care găzduiesc protagoniștii bizari ai narațiunilor fictive ale lui Boris Vian.

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi această carte.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Detectivii salbatici de Roberto Bolano. Recenzie - partea a II-a

Titlu - Detectivii sălbatici, vol. II, partea a doua - Detectivii sălbatici
Titlul original - Los Detectives Salvajes (publicată în 1998)
Autor - Roberto Bolaño (Chile)
Traducerea - Dan Munteanu Colan
Editura - Univers
Colecția - serie de autor
Preţ - 80 lei, ambele volume
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-973-34-1009-6

*** Vă rog votați în chestionarul din dreapta. Vă mulțumesc! ***

Cum spuneam și în recenzia făcută primului volum din romanul Detectivii sălbatici de Roberto Bolano, autorul este în primul rând un excelent povestitor. Partea a doua a romanului, care se găsește inclusă în volumul 2 și are același titlu cu cartea, vine cu o foarte consistentă narațiune a mai multor personaje, care vorbesc despre poeții Ulises Lima și Arturo Belano. În recenziile străine pe care le-am citit despre acest roman se vorbește la unanim despre niște interviuri. Cu tot respectul pentru recenzorii respectivi, eu nu am văzut așa ceva, am văzut capitole pline de povestiri despre ce mai fac cei doi poeți reali-visceraliști și incursiunea lor prin Europa, în următorii douăzeci de ani. Poate n-am înțeles eu despre ce era vorba, de aceea am pus și poze cu pagini de carte de la începutul capitolelor, ca să vă lămuriți singuri.

Cam 50 de persoane povestesc despre Ulises Lima și Arturo Belano în diverse conjuncturi și îi creionează prin prisma propriilor judecăți. Însă pentru că stilul narativ este același, acest lucru nu deranjează, nici nu simți că totul este spus de personaje diferite, ci ai senzația că autorul lor e același, poate chiar același Garcia Madero de care, de fapt, în partea a doua a romanului ne despărțim. Însă Garcia va reapărea în ultima parte.

Dacă discursul narativ continuu, neîntrerupt de dialoguri, cumva asemănător cu scriitura lui James Joyce, vi se pare plicticos, ei bine, tocmai ăsta este punctul forte al lui Bolano și în stilul acesta constă toată frumusețea cărții. Partea aceasta conturează personalitățile celor doi poeți, le arată minusurile și plusurile, căutarea, călătoria, peripețiile (de exemplu Arturo ajunge și la închisoare pentru scurt timp, în Israel), dar niciodată romanul nu este scris din perspectiva lor, a personajelor principale. Niciodată nu știm ce gândesc cei doi, de ce acționează într-un anume fel.

Bolano spune despre această carte că este un fel de scrisoare de adio de la generația din care face parte, cea a anilor '50, a acelora care s-au sacrificat în tinerețe, la propriu sau la figurat, pentru o cauză. Așadar, cartea nu se vrea o privire nostalgică în trecut, autorul vorbește despre idealurile socialiste, despre propria sa tinerețe, când a reușit să supraviețuiască lui Allende, care a fost înlăturat de Pinochet, cu ajutorul CIA. În romanul Detectivii sălbatici Roberto Bolano nu se referă direct la aceste evenimente, dar personajele trăiesc aceleași lucruri pe care le-a trăit el și scapă de niște urmăritori violenți exact la fel cum a scăpat el de Pinochet, din întâmplare.

Poate că Detectivii sălbatici nu e o carte pe care s-o citești pe nerăsuflate, cu toate că firul molcom al narațiunii te poartă lin și te duce acolo unde vrea, și chiar te atrage, făcându-te să-ți dorești mai mult, ca și cum ai gusta dintr-un desert delicios din care tot mai vrei. Lectura este plăcută, lină, de multe ori amuzantă, cu un umor fin, un fel de haz de necaz, cu un limbaj ca-n viață, fără menajamente în funcție de situație. Însă dacă la unii autori licențele de limbaj scârțâie în urechi, lui Bolano îi ies minunat de bine, parcă sunt de acolo, parcă nici nu ar fi putut să scrie altfel pasajele respective.

Recomand cartea cititorului avid de o lectură bogată în imagini și sensuri. Celui care vrea mai mult de la un roman decât acțiune, intrigă alertă și personaje clișeistice. Celui care poate să se delecteze cu lectura, să suspende timpul, să atingă ușa de lumină pe care i-o arată Bolano și să pătrundă prin ea în universul lui.

Mulțumesc editurii Univers pentru lectura acestei cărți. Detectivii sălbatici poate fi cumpărată direct de pe site-ul editurii, sau de la librăriile partenere.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Calendar girl, volumul 2, de Audrey Carlan, recenzie

Titlu - Calendar girl, volumul 2
Titlul original - Calendar girl (publicată în SUA, 2016)
Autor - Audrey Carlan
Traducerea - Ana Omăt
Editura - Univers
Preţ - 39,90 lei, 320 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-771-052-6

Așa cum spuneam și în recenzia primului volum din Calendar girl, după experiențele din primele trei luni, Audrey Carlan o lasă mai moale cu alcovul și scenele sale descrise minuțios, ieșind în peisaj, apoi dezvăluie mai mult din laturile personalității Miei. Din dama de companie, rol care, fie vorba între noi, i se potrivește perfect personajului cu libido exagerat, Audrey vrea s-o transforme cumva pe Mia atât în sora mai mare, grijulie și responsabilă, cât și într-un fel de Zână Măseluță sau o altă zână cu baghetă magică și suflet bun.

În aprilie Mia are contract cu un jucător de baseball, Mason Murphy, ați ghicit!, supersexy și disponibil. Dar imediat ce are loc prima întrevedere, Mason își dă arama de necioplit și bădăran pe față, ceea ce-i scade până la zero interesul Miei în a-și obține bonusul de douăzeci de mii de dolari pentru prestații intime față de client. Rolul ei este să-i păstreze o bună imagine în fața publicului său și ea nici nu vrea să se angajeze la mai mult, deși Mason nu s-ar da înapoi deloc. Însă ca să se facă utilă, Mia observă că Rachel, blonda fină care este impresara lui Mason, e îndrăgostită lulea de bădăran. De aici până la a-și dori să-l facă pe Mason să-și îndrepte atenția către o iubire adevărată, nu mai este decât un pas, pe care Mia îl parcurge cu succes. Însă când tocmai reușise să-i cupleze pe cei doi, ea și Mason se îmbată la un eveniment și reușesc să facă lucrurile să arate altfel în ochii lui Rachel. Oare va reuși ea să redreseze situația și să o facă pe Rachel să-l ierte pe iubitul ei?

Tot în această lună, hămesită de atâta dormit singură, Mia nu ratează ocazia de a-l căuta pe Alec (clinetul nr. 2) când ajunge cu Mason și Rachel la Seattle. Iar Alec nu refuză de fel întâlnirea, potolindu-i Miei dorințele adunate în săptămâni. În perioada de pauză dintre contracte, Mia se duce pe acasă și află că sora ei mai mică, de 19 ani, Maddy, are un iubit. Invitată la cină de către el și familia lui, are o surpriză de proporții și o grijă în plus de acum încolo.

Urmează luna mai și una dintre cele mai fierbinți contracte din carte. Mia este angajată de un designer italian de costume de baie să prezinte alături de alte modele, ultima lui colecție în Hawaii. Designerul n-o folosește pe Mia decât ca model, dar din prima zi de când a pus tălpile pe nisipul fierbinte al insulei, ea îl întâlnește pe zdrahonul de Tai, un samoan (originar din insula Samoa, din Pacific) de culoare, tatuat pe jumătate de corp, și foarte bine dotat, cu care bineînțeles că ajunge foarte rapid în pat.
Curios lucru, Tai are impresia că Mia e femeia vieții lui, pentru că maică-sa, care are puteri de clarviziune, i-a spus că soția lui va fi blondă cu ochi verzi. Astfel, după prima săptămână, timp în care Mia - și noi prin ochii ei - vede frumusețile insulei Hawaii, Tai o invită acasă la el să-i cunoască familia și tradițiile tribale.

Dar mama lui îl avertizează că nu ea este viitoarea lui soție, că destinele lor nu se împletesc, deci să nu se îndrăgostească. Tai este dezamăgit, pentru că el deja se atașase cumva de Mia (ce fată norocoasă! toți clienții se îndrăgostesc de ea! 😆😇😎 ), dar crede în previziunile maică-sii. După luna colorată din Hawaii, plină de sex până la leșin, de soare și ocean, de explicații despre simbolurile tribale din tatuajul lui Tai și de ședințe foto în costume de baie plus size, apar și Maddy cu Ginella în peisajul exotic pentru câteva zile. Maddy, sora Miei, are ochi verzi... oare ea să fie misterioasa blondă pe care Tai o va întâlni întâmplător și care-i va deveni jumătatea vieții?

Din nou vine sfârșitul de contract și Mia ia legătură cu mătușa Millie, care îi povestește că i-a găsit cu greu un contract pentru luna iunie, deși celelalte luni sunt deja contractate și deși Wes și Alec și-au manifestat imperios disponibilitatea de a o mai plăti o lună, sau de a înlocui pe cineva care în ultima clipă ar anula înțelegerea. (Din nou zic, norocoasă fată, Mia asta!)
În iunie Mia pleacă la Washington ca să fie bombonica de la brațul unui politician, Warren Shipley, care se autoprezintă ca fiind unul din cei 1% - adică unul din puținii bărbați extrem de bogați ai planetei. Warren este din start neinteresat de o relație intimă cu Mia, și asta nu pentru că are 65 de ani, ci dintr-un motiv pe care ea îl descoperă în imensa lui casă. Politicianul îi explică fetei că toți aceia din cercurile lui au câte o tânără prădătoare de averi la brațul lor, și, ca să obțină facilități în marile afaceri transnaționale pe care le fac ei între ei, trebuie să se afișeze ca unul de-ai lor din toate punctele de vedere. Mia nu prea înțelege ce are de făcut. Inițial e confuză și nedumerită, iar fiul lui Shipley senior, Aaron, senator de California, o zăpăcește cu alura sa elegantă și, bineînțeles, supersexy.

Însă în curând apele se limpezesc pentru Mia. Se împrietenește cu foarte tânăra soție a domnului Benoît ca să faciliteze semnarea unui contract gras între el și Warren.
Lucrul îi reușește atât de bine, încât bătrânul politician îi trimite mătușii Millie un bonus de 25.000 de dolari. Însă luna iunie îi arată Miei și fața cealaltă a monedei vieții de escortă. Descoperă cu cine se iubește Warren în secret și îl face pe acesta să înțeleagă că nu se comportă cum ar trebui cu femeia iubită, dar află și secrete întunecate despre trecutul lui și mai ales despre Aaron. Luna iunie o găsește pe Mia într-o postură poate mult mai apropiată de realitate pentru o escortă, fie ea și de lux, decât de imaginea idilică de amantă perfectă și de prietenă pe viață cu clienții ei, prezentată de Audrey Carlan până acum.

Aflată pe un pat de spital, Mia își revede prietenii, pe Tai și pe Mason, care au venit s-o ajute, să-i fie alături, iar unul dintre ei chiar a scos-o dintr-o mare încurcătură. Pe parcursul acestui volum doi Mia Saunders comunică prin mesaje cu Wes Channing, primul client care s-a îndrăgostit iremediabil de ea. E geloasă că el are o idilă, dar e conștientă că doar așa, fără să se mai vadă, relația lor ar putea să se rupă. Meditează asupra ofertei lui de a-i plăti datoria cămătarului care l-a băgat pe taică-său în spital, și conchide că n-ar putea să-i fie datoare așa o sumă, că dacă ar accepta, sentimentele dintre ei ar avea de suferit.

Încă nerefacută fizic și nici psihic după răsturnarea de situație din luna iunie, Mia trebuie să meargă mai departe, la Miami, spre un cântăreț celebru care-și spune Latin Lov-ah, pe numele său real Anton Santiago, și care o închiriază pentru filmarea unui videoclip.

Am citit cu ceva mai multă plăcere volumul doi din Calendar girl, am simțit că vizitez și eu Hawaii-ul și Washingtonul, Seattle și locurile natale ale eroinei Mia Saunders. Am aflat lucruri noi, despre tatuajele tribale ale celor din Pacific și am văzut cu ochii minții un spectacol tribal hawaiian oferit de sexy-samoanul Tai și ai lui într-o seară exotică de mai.
Când autoarea pune și astfel de elemente culturale și turistice pe lângă melanjul neverosimil de tandrețe, iubire și prietenie țesut în jurul unei prostituate, fie ea și de lux, parcă citești cu alți ochi cartea și aștepți cu nerăbdare să vezi ce surprize o mai așteaptă pe Mia în cealaltă jumătate a anului ei de sacrificiu pe altarul zeului Eros, întru salvarea tatălui ei.

Și până la urmă, vorba mătușii Millie: ai încredere în călătorie ...

Cartea nu este recomandată persoanelor sub 18 ani datorită conținutului sexual explicit.

Calendar girl volumul II mi-a fost oferită spre lectură de editura Univers și se poate cumpăra direct de pe site-ul editurii sau de la librăriile partenere.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc. Recenzie.

Titlu - Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni
Autor - Ioana Chicet-Macoveiciuc
Editura - Univers
Preţ - 34,90 / 235 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978‐606‐771‐101‐1

Am citit această carte în două zile. Este a doua carte pe care o citesc pe nerăsuflate, curioasă de a afla ce se întâmplă mai departe, deși unele lucruri erau previzibile, dar altele nu. Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni este un roman de dragoste, totuși roman e mult spus, pentru că după canoanele literaturii, nu corespunde întrutotul unui roman, în afară de lungimea scrierii și de secvența mare de timp în care se desfășoară acțiunea. Textul acesta lung, după cum îl descrie însăși autoarea, este doar despre viață și iubire, despre viața Oanei și a celor din jurul ei, până într-o zi, când la capătul celălalt al iubirii nu mai era nimeni de niște ani.

N-am văzut niciun context social, niciun fundal al poveștii Oanei, ci doar câteva mențiuni necesare textului. Cartea începe în tinerețea Oanei, după terminarea facultății, probabil spre sfârșitul anilor '90, când încă mai locuia în căminul studențesc. Ea este o fată cuminte, liniștită, care preferă o plimbare în parc sau o după amiază în compania unei cărți bune decât să stea în zgomotul și hărmălaia de la club. Și totuși cea mai bună prietenă a ei, temperamentala Lola, este exact opusul. Dar pentru că sunt prietene, Oana merge cu Lola la club, de fiecare dată. După idila cu un tip care o părăsește cu prima ocazie, Oana îl cunoaște în club pe Andrei. Pentru ea se naște o iubire imensă, cu fluturi în stomac la fiecare întâlnire. Se mută la el în scurt timp, în casa domnului Emil, unde Andrei locuia cu chirie.

Însă Andrei este un tip tăcut, calm, răbdător, care ascunde multe secrete. Față de el, Oana e exuberantă și vorbăreață. Periodic, diferențele dintre ei îi determină să se certe, dar nu pot sta mai mult de două zile unul fără celălalt și se împacă. După aproape un an, timp în care Oana a neglijat-o pe Lola (mi s-a părut puțin expediată această parte a prieteniei profunde dintre ele), se întâmplă ceva și relația se rupe. Fără explicații din partea lui Andrei. Cu sufletul spart în bucăți, Oana merge mai departe prin viață, sperând că timpul va vindeca rana, dar amintirea lui Andrei și iubirea pe care i-a purtat-o n-o lasă să trăiască normal. Se simte moartă pe dinăuntru, deși i se întâmplă lucruri frumoase, ca un bonus al sorții. Și, când credea că a reușit să uite trecutul și să meargă mai departe, Andrei apare brusc, și odată cu el, năvălește prin toți porii trupului Oanei pasiunea reaprinsă.

În romanul Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni totul este scris prin prisma a ceea ce crede, simte și vede Oana. Ea este personajul cel mai complex, celelalte sunt doar schițate, mai mult sau mai puțin. Oana nu află niciodată răspunsul la frământarea ei interioară, dacă Andrei a iubit-o. Există la un moment dat un soi de explicație pentru despărțirea lor din tinerețe, dar e mai mult o dezvăluire a secretelor vieții lui, o justificare a indiferenței afișate atunci, decât un mod de a-i spune te iubesc.

Capitolele de final par (dez)lipite cumva, de restul cărții. Pentru că există o zi în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni, iar după această zi nimic nu mai avea importanță și cartea se putea încheia așa. Totuși Ioana Chicet-Macoveiciuc a forțat finișul și a făcut ca soarele să apară din nou în viața Oanei. O Oană matură, fericită, vindecată de iubirea obsesivă care poate n-a fost decât în mintea ei, o Oană rămasă întreagă, lângă cei care o iubeau cu adevărat și pentru care a meritat să devină alt om.

Romanul place, prinde la public, în special la cel feminin, căruia i se adresează. Fiecare femeie se regăsește cumva în carte. Iubirea Oanei pentru Andrei e acea iubire pe care cu toatele am simțit-o la un moment dat, e unică, e pasiunea însăși. Frământările ei sunt ale noastre, întrebările ei au fost și ale noastre, trăirile ei le-am trăit și multe dintre noi, aievea. Însă spre deosebire de Oana din roman, Oanele cuminți din viață n-au întotdeauna parte de fericirea descrisă, dimpotrivă, Lolele de lângă noi trag întotdeauna lozul câștigător. Mi-ar fi plăcut ca Lola din carte, temperamentala, frivola și nonconformista Lola, aceea care o susține necondiționat pe Oana până la capăt și rămâne fidelă prieteniei lor, să fie ceva mai pe larg creionată în această carte, care, până la urmă, are un singur personaj principal: sufletul de femeie.

Dacă ați citit cartea, mi-ar plăcea să comentăm împreună despre ea.

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi acest best-seller și de a scrie această recenzie pentru voi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Dragostea e capcana diavolului de Hande Altayli. Recenzie

Titlu - Dragostea e capcana diavolului
Titlul original - Așka șeitan karîșîr
Autor - Hande Altaylî
Traducerea - Emilia Comănici
Editura - Univers
Colecția - Globus
Preţ - 14 lei, 192 pagini
Anul apariţiei - 2010
ISBN - 978-99931-13-19-5

Când am văzut pe site-ul editurii Univers cartea autoarei Hande Altaylî mi-am dorit s-o pun în coș pentru că bănuiam că avea să-mi placă. N-am citit mulți autori turci, însă cred că au un talent înnăscut pentru a scrie, pentru a țese povești credibile, chiar dacă scenariștii serialelor turcești de la tv mai lungesc intriga din diverse motive, plictisind telespectatorul și derapând în derizoriu acțiunea.

Dar la o carte așa ceva nu se întâmplă. Cartea este întotdeauna fascinantă, bună, fluidă, cu un subiect care nu se poate să nu te captiveze. La fel este și Dragostea e capcana diavolului, o carte bine scrisă - și bine tradusă! felicitări Emiliei Comănici și redactorilor Univers - cu un subiect surprinzător de occidental pentru gusturile orientale, care rezonează mai mult cu obiceiuri vechi de zeci sau chiar sute de ani decât cu stilul foarte liberal de gândire european, cel puțin în ceea ce privește viața de cuplu. Cu toate acestea Hande Altaylî face unele concesii tradițiilor poporului căruia îi aparține și consideră iubirea dintre un bărbat și o femeie un păcat, mai ales dacă el este căsătorit.

Așadar, Aslî, eroina romanului Dragostea e capcana diavolului, este o femeie de 33 de ani care a trecut printr-o mare și unică iubire cu niște ani în urmă. Omer, bărbatul de care a fost îndrăgostită până la obsesie, era însurat și era amantul mătușii ei, Julide. Însă după ce Julide trece la cele veșnice, Omer, care se simțise atras inexplicabil de tânăra, pe atunci, nepoată a iubitei lui, o seduce cu ușurința unui bărbat foarte versat și experimentat într-ale amorului. Aslî nu se poate nici ea împotrivi simțurilor năvalnice care o copleșesc. Iubirea lor crește și evoluează, dar într-o zi Omer dispare fără o vorbă.

Aslî se rupe de trecut, se mută, pleacă la alt job și vrea să scape de amintirea lui și de durerea despărțirii căutând alți parteneri. Ariciul, apoi Sinan, o iubesc pe Aslî dar inima ei nu-și mai aparține și de fiecare dată rupe relația pentru că nu se regăsește în ea. Omer o caută și dă peste două dintre prietenele ei, Zerrin și Nalan. Nalan acceptă la un moment dat să-i furnizeze informații despre Aslî și el o urmărește, fără ca ea să afle. Pe de altă parte, și el o iubește nespus de mult, dar vrea s-o uite și să-și vadă de viață, însă divorțează, apoi se recăsătorește cu o altă femeie pe care o părăsește după 3 luni, dându-și seama că n-o să scape niciodată de iubirea nutrită pentru Aslî.

Aparent întâmplător, după șapte ani de la despărțirea lor, cei doi se reîntâlnesc și acum Omer este liber. Viața le oferă amândurora o a doua șansă. Oare vor ști cei doi s-o fructifice și să împlinească această iubire fascinantă de ambele părți? Finalul este neprevăzut și vă las să-l descoperiți singuri.

Colateral, m-a amuzat personajul Ali Kerim, șeful idiot al lui Aslî, care are o relație amoroasă cu Nalan, mi-a plăcut stilul foarte bine strunit al autoarei Hande Altaylî, care nu se pierde în detalii și conduce perfect acțiunea romanului, am citit cartea Dragostea e capcana diavolului ca pe apă, cum se spune, și mi-a plăcut mult, mai mult decât orice serial turcesc bun.

Dacă vă plac serialele turcești, cu siguranță o să vă placă și Dragostea e capcana diavolului de Hande Altaylî. Un roman de dragoste, unde personajele principale trăiesc iubirea vieții lor, în tumultul marelui oraș Istanbul, la granița dintre interdicțiile tradițiilor turce și libertatea oferită de gândirea occidentală.

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi acest roman. Cartea se poate comanda direct de pe site-ul editurii sau de pe site-urile partenere.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pentru alte articole de același gen vă rog accesați pagina Recenzii cărți.

Smulgatorul de inimi, de Boris Vian. Recenzie

Titlu - Smulgătorul de inimi
Titlul original - L'Arrache-cœur (prima apariție - 1953)
Autor - Boris Vian (1920-1959)
Traducerea - Diana Crupenschi
Editura - Univers
Colecția -
Preţ - 20 lei/ 176 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978‑99931-865-2-6

Boris Vian este un scriitor complex, care poate alătura poezia, fantasticul, anti-existențialismul și absurdul la un loc, fără accente stridente, ba dimpotrivă, parcă acest melanj stilistic și de curente literare îi reușește cel mai bine. La început am avut senzația că citesc o carte de Serge Brussolo, datorită scriiturii oarecum asemănătoare, a alăturării unor elemente diferite în asocieri stranii și figuri de stil originale:

lumina zilei își luase zborul în spatele falezei... 

sau, despre un bebeluș nou-născut:

era roz, cu o guriță umedă de caracatiță și ochi de carne încrețită. 

Însă pe parcurs parcă aș fi intrat în Imaginarium-ul dr. Parnassus, pentru cei care știu la ce film fac aluzie. Totul începe firesc, normal, ca și cum ai păși într-un univers imaginar, dar prietenos. Însă pe măsură ce te adâncești în poveste, normalitatea lasă treptat, locul unui univers absurd și atemporal, în care personajele au nume simbolice, și dacă te gândești că pe personajul principal îl cheamă Jacquemort (=Jacques cel mort), te duce gândul că lumea descrisă de Vian este o lume de dincolo de realitate.

Romanul începe cu sosirea lui Jacquemort, un medic psihiatru (care se consideră gol sufletește și vrea să psihanalizeze oamenii ca să se umple de poveștile lor), într-un sat la malul mării, unde prima sa misiune este să moșească nașterea a trei băieți. El o aude pe Clementine țipând în durerile nașterii, și astfel ia contact cu cei la care va rămâne să locuiască o vreme. Clementine face o depresie post-natală puternică și își respinge propriul soț, pe Angel, considerând că din cauza lui a trebuit să suporte chinurile facerii. În consecință, de nevoile ei și ale celor trei bebeluși, botezați Joel, Noel și Citroen, se va ocupa Jacquemort, ca și cum nu Angel ar fi cealaltă jumătate a cuplului, ci el, psihanalistul.

În dorința de a o ajuta pe Clementine, Jacquemort merge la dulgher, pentru pătuțuri, la preot pentru botez și astfel ia contact cu locul în care se află. Biserica e în formă de ou, preotul se află într-un conflict permanent cu sătenii, cărora nu vrea să le facă să crească dulcișorul și pe care-i consideră îndepărtați de Dumnezeu, oamenii nu au rușine și acționează cel puțin ciudat, animalele au un statut asemănător oamenilor, dar sunt pedepsite dacă greșesc și bătrânii sunt vânduți la licitație, în târguri, drept jucării pentru copii. Rușinea și alte sentimente de vinovăție sunt aruncate într-un râu roșu, de unde La Gloire, cel menit să preia aceste sentimente aruncate în apă, trebuie să le scoată la suprafață cu dinții.

Jacquemort se revoltă pentru ceea ce vede dar lumea îl disprețuiește pentru asta. Însă el își urmează cu insistență dorința de a psihanaliza pe cineva. Servitoarea Clementinei, Culblanc (=cur alb), crede că psihanaliza înseamnă a face dragoste și devine metresa doctorului, care acceptă bucuros oferta fetei. Când Jacquemort nu are chef s-o "psihanalizeze" pe Culblanc, ea îl primește în pat pe stăpân, pe Angel, care este respins de soție. Până la urmă servitoarea rămâne fidelă, dacă se poate spune așa, Clementinei, pentru că ei îi povestește totul în legătură cu relația cu doctorul, și Clementine este aceea care îi interzice lui Culblanc să răspundă la întrebările puse de Jacquemort care, totuși, voia să afle câte ceva despre ea.

Povestea curge mai departe, intrând tot mai adânc în universul paralel din sat. Singurul care încă rămâne normal, până la un punct, este Jacquemort. Disperat că oamenii nu se lasă psihanalizați, vrea să analizeze o pisică dar se lasă păgubaș. Până la urmă cel care acceptă provocarea va fi La Gloire, iar după ce bătrânul moare, Jacquemort îi va lua locul, trebuind să curețe râul roșu de rușinea aruncată de săteni. Astfel, devine și el parte a acelei lumi ciudate, contribuind la mersul ei înainte.

Alegorie a conștiinței umane, sondare a unui psihic colectiv trecut printr-un război mondial, care după ce a văzut atâtea orori, nu mai vrea să știe de nimic decât de propriul egoism și de satisfacerea propriilor nevoi, Smulgătorul de inimi satirizează defectele omenești și pune cititorul pe gânduri. Lumea lui Vian este o lume a satirei absurde și a adevărurilor crude, spuse fără preaviz. Lectura este foarte plăcută, în ciuda fundalului absurd care devine prim plan pe parcurs. Smulgătorul de inimi e o carte pe care o iei în mână, te lungești comod pe canapea și apoi te bucuri de călătoria la care te invită din chiar primele sale pagini.

Mulțumesc editurii Univers care mi-a pus la dispoziție această carte.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Marile piramide, de Jean Pierre Corteggiani, recenzie

Titlu - Marile piramide - cronica unui mit
Titlul original - Les grandes pyramides - la cronique d'un myth (Gallimard, 2006, Franța)
Autor - Jean Pierre Corteggiani
Traducerea - Irinel Antoniu
Editura - Univers
Colecția - Colecțiile Cotidianul
Preţ - 10 lei, 128 pagini, format de buzunar
Anul apariţiei - 2007
ISBN - 978-1-60257-084-9


Literatura facilă pe tema piramidelor și a secretelor lor s-a tot scris și am tot citit. Însă de data asta am ales cartea Marile piramide - cronica unui mit, pentru că autorul ei, Jean Pierre Corteggiani este egiptolog. Nu am mai avut ocazia până acum, să citesc o carte despre piramidele din Egipt, scrisă de un om de știință. Ceea ce nu înseamnă că piramidele de la Gizeh nu rămân una dintre cele șapte minuni ale lumii antice și nu-și păstrează încă misterul arhitectural și arheologic.

Necropola de la Gizeh, de pe malul Nilului, este alcătuită dintr-o piramidă imensă, cea a lui Keops, numită și Marea Piramidă, și încă două ceva mai mici, ale faraonilor Kefren și Mykerinos. Bineînțeles, alte zeci de piramide micuțe, obișnuite, există în regiune, dar interesul egal manifestat de atât oamenii de știință cât și de autorii de cărți de (pseudo)mistere se răsfrânge doar asupra acestora trei.

Pierre Corteggiani ne prezintă istoria acestor morminte de faraoni, construite în jurul anului 2500 înainte de Hristos, începând cu observațiile lăsate posterității de către Herodot, în secolul al 5-lea î.H. Mai apoi, el își desfășoară firul poveștii prin teorii istorice, excavații arheologice și desene ale piramidelor, inclusiv despre investigația din 2004, condusă de egiptologii amatori Gilles Dormion și Jean-Yves Verd'hurt, care încercau să descopere acea mult-discutată cameră secretă, a reginei, cum este ea numită, și care doar se bănuiește că ar exista, conform calculelor, dar pe care n-a găsit-o nimeni până acum.

Bogat ilustrată, cartea de față ne mai prezintă și modalitatea în care a fost construită piramida lui Keops, amintind de atracția pentru acest subiect de-a lungul timpului. Iar ultimul capitol, lasă încă destul spațiu de manevră pentru iubitorii teoriei extratereștrilor, sau a unei rase dispărute odată cu Atlantida, sau cu Lemuria, pentru că acest ultim capitol vorbește despre enigmele încă nedezlegate ale piramidelor. Chiar dacă multe mistere legate de existența lor au fost rezolvate, totuși altele rezistă oricăror încercări, mai amatoristice sau mai științifice, de a găsi o soluție convenabilă întrebărilor pe care mulți și le-au pus de-a lungul timpului: unde se află camera reginei, de ce aceste piramide sunt atât de mari, spre deosebire de restul mormintelor de faraoni ai Egiptului?

Dar poate că răspunsul nu va fi găsit prea curând. Cea mai faimoasă dintre emblemele Egiptului antic, imaginea piramidelor de la Gizeh continuă să intrige și să seducă vizitatorii și oamenii de știință deopotrivă. Iar mie nu-mi rămâne decât să va amintesc zicala: tuturor ne este frică de Timp, iar Timpului îi este frică de Piramide...

Această carte mi-a fost oferită prin amabilitatea editurii Univers, de unde se poate achiziționa direct, de aici.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pentru alte recenzii de carte vă rog accesați pagina Recenzii carti.

Calendar girl de Audrey Carlan, recenzie vol. I

Titlu - Calendar girl
Titlul original - Calendar girl (publicată în SUA, 2016)
Autor - Audrey Carlan
Traducerea - Ana Omăt
Editura - Univers
Colecția -
Preţ - 40 lei (pe site-urile partenere se găsește cu reducere de Mărțișor), 320 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-771-051-9

După copertă, am crezut că este o carte despre lumea modellingului și a reclamelor. Apoi am citit descrierea de pe site-ul editurii Univers, și mi-am dat seama că aveam de-a face cu un alt fel de carte, despre o escortă de lux și întâmplările prin care trece. Mai citisem așa ceva, chiar și la noi cineva a scris sub pseudonim un roman pe un asemenea subiect acum niște ani.

Dar Calendar girl se vrea altceva. O tânără de 24 de ani se află într-o situație critică, din care nu poate ieși fără să accepte un mare compromis. Tatăl ei este dator un milion de dolari unui cămătar - în treacăt fie spus, tipul a fost iubitul fetei - iar acesta a trecut la amenințări, gorilele lui bătându-l pe bărbat, care acum se află în comă. Mia Saunders vrea să-și ajute tatăl, și, în disperare de cauză, apelează la o mătușă care activează în industria traficului legal de carne vie. Aceasta îi propune să vină la ea, pentru contracte cu bărbați ultrabogati care să o plătească cu o sută de mii de dolari pentru o lună, ca damă de companie. Mia acceptă, pentru că este singură modalitate prin care ar putea aduna într-un timp record o sumă atât de mare de bani, legal.

La început, cartea poate să respingă cititorul prin scenele fierbinți minuțios descrise, însă cine poate să treacă ușor peste paginile cu astfel de text, ajunge să găsească o carte plăcută, incitantă, lăsând la o parte moralitatea îndoielnică a personajului. Dacă scuturi bine romanul de paginile erotice și de ceea ce este neverosimil (răsplata fantezistă sau faptul că Mia cade leșinată de dorință în brațele fiecărui client de la prima întâlnire, iar toți clienții ei sunt sexy, tineri și frumoși), așadar dacă scuturăm bine cartea de balast, rămâne ideea unui job ca oricare altul. Mia joacă niște roluri - de iubită, de model, de falsă logodnică, etc. Fără picanteriile adăugate de autoarea Audrey Carlan, poate că ar fi rămas un roman de dragoste - că până la urmă asta este - fără cine știe ce succes de public.
Pe foarte scurt, firul principal al celor 4 volume este iubirea dintre Mia și Wes, primul client, sentiment care se maturizează pe parcurs și ajunge la o răspântie unde cei doi au de ales dacă vor rămâne împreună sau nu.

Și, probabil, pentru că Audrey Carlan nu poate da mai mult decât o duce mintea, și nu poate face dintr-un subiect banal o capodoperă literară, glazurează substanțial tema cărții în ciocolata erotismului, obținând astfel un succes de public și de încasări. În Statele Unite Calendar girl a fost scrisă în douăsprezece volume, corespunzătoare celor douăsprezece luni ale anului. Acest stil de a publica un roman era la modă în Anglia lui Dickens, acum 150 de ani, iar după primele fascicule, scriitorii primeau scrisori de la cititori și continuau povestea ținând cont de părerile acestora. Bănuiesc că și Audrey Carlan a urmat aceeași rețetă, pentru că după luna ianuarie, destul de agresiv împănată cu scene de sex, celelalte două luni (la editura Univers Calendar girl e împărțită pe trimestre, în 4 volume) conțin scene erotice mai puține. Cel puțin, mie așa mi s-a părut, deși recunosc că am trecut rapid peste ele și din acest motiv se poate să fi avut doar impresia că s-au rărit.

Primul client, Wes, un bogătaș tânăr și frumos, scenarist, care deocamdată dorește să țină la distanță eventualele femei vânătoare de avere, se îndrăgostește iremediabil de Mia. Wes îi propune Miei să-i plătească datoria către cămătar și să rămână împreună, dar ea, poate nesigură pe propriile-i sentimente, poate curioasă ce va fi mai departe în această aventură, ori poate de teamă că mătușa ei o va pedepsi pentru că nu și-a respectat contractul și l-a reziliat prea devreme, merge mai departe către următorul client, încălcând o clauză contractuală și stabilind împreună cu Wes că se vor mai vedea.

Alec Dubois, clientul celei de-a doua luni ca escortă de lux, este un pictor care o folosește pe Mia drept model pentru următoarea sa expoziție, iar al treilea client este un restaurator italian bogat, Anthony Fasano, care, la fel ca și Wes, vrea să pară că are o viitoare nevastă, dar asta numai pentru că nu are interesul să se afle că este gay. În martie, ca să-și potolească dorințele carnale, Mia se va mai întâlni cu Wes, așa, "ca între prieteni care fac sex". De la fiecare din clienții ei Mia învață câte ceva despre artă, viață și oameni, și pe fiecare dintre clienți îi amețește cu felul ei de a fi și cu frumusețea ei.

Este o carte plăcută, dincolo de scenele explicite de sex. Este scrisă fluent, fără figuri de stil, într-un fel tipic american. Se citește foarte ușor, ca o carte de vacanță, și aduce cu un serial TV pe care abia aștepți să-l vezi pentru că are lux, decoruri și haine frumoase, actori frumoși, și totul se scaldă într-o lumină ireală. Calendar girl, cel puțin în primul volum, nu vorbește despre partea umbrită a vieții. Acolo totul e roz, ba chiar roșu aprins, ce foșnește de dantela lenjeriei intime aruncate neglijent pe marginea unui pat răvășit. În Calendar girl viața e frumoasă și voluptoasă, la fel ca Mia. Și poate că e tocmai picătura de vis de care avem nevoie, uneori, ca să uităm de stresul cotidian.

Cu toate neajunsurile sale, Calendar girl dezvăluie un colț dintr-o lume a bogaților pe care doar ne-o imaginăm și la care mulți dintre noi nu avem acces. Și ăsta e un merit care nu-i poate fi contestat.

Cartea nu este recomandată persoanelor sub 18 ani datorită conținutului sexual explicit.

Calendar girl volumul I mi-a fost oferită spre lectură de editura Univers și se poate cumpăra direct de pe site-ul editurii sau de la librăriile partenere, unde o găsiți la reducere.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Detectivii salbatici de Roberto Bolano. Recenzie - partea I

Titlu - Detectivii sălbatici, vol. I, Mexicani pierduți în Mexic
Titlul original - Los Detectives Salvajes (publicată în 1998)
Autor - Roberto Bolaño (Chile)
Traducerea - Dan Munteanu Colan
Editura - Univers
Colecția - serie de autor
Preţ - 80 lei, ambele volume
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-973-34-1009-6


Mărturisesc dintru început că de mult n-am mai citit o carte atât de bine scrisă și atât de bine tradusă, precum Detectivii sălbatici. Roberto Bolano (1953 – 2003) este un poet transgresat în zona de proză a literaturii, pentru că, după cum el însuși recunoștea, nu putea să-și întrețină familia din poezie. Iar asta se simte în scriitura foarte fluentă, curgătoare, ca o mătase fină, când, de fapt, scrie despre bordeluri, prostituate, drogați și folosește un limbaj fără nici un fel de perdea. Însă totul e atât de firesc, de autentic, de la locul lui, că începi să te întrebi cum de n-ai observat această lume foarte colorată și în preajma ta? Bolano te ademenește mai întâi cu o seară de cenaclu literar, pentru ca să te conducă mai apoi, prin intermediul povestitorului García, într-o lume underground, uneori sordidă, alteori banală, sau agresivă, cu fum de marijuana sau cu intimități desfășurate la vedere. Bolano descrie totul franș, fără false pudori. Și citești, pagină după pagină, căutând firul poveștii, când, de fapt, te afli de mult în chiar miezul ei.

Romanul are două volume, disproporționate ca număr de pagini (168 respectiv 768), dar este împărțit în trei părți. Prima parte coincide cu primul volum și se numește Mexicani pierduți în Mexic. Acțiunea începe pe la mijlocul anilor '70 și are în prim plan pe tânărul poet aspirant García Madero, de 17 ani, care frecventează un soi de cenaclu literar unde vin poeți aparținând curentului real visceralist. Termenul este inventat de Bolano și se referă la curentul literar în vogă, în Mexicul anilor '70, infrarealismul. García Madero este student la drept, dar își va părăsi studiile pentru a se alătura grupului de poeți, deși nu este sigur dacă vrea să rămână cu ei sau să-și găsească un drum propriu. Este crescut și finanțat de un unchi, care apare sporadic, îi mai dă bani și îl întreabă dacă totul este în regulă cu el, dacă merge la cursuri și dacă nu se droghează. García la început este sincer, dar pe măsură ce lucrurile se schimbă în viața lui, iese de sub controlul unchiului său.

În plan secund sunt cei doi "detectivi sălbatici", poeții Arturo Belano (un alter-ego al autorului) și Ulises Lima, personaj, se pare, inspirat de un prieten al lui Bolano. Cei doi poeți nu sunt foarte vizibili în prima parte cărții, dar pe parcurs devin personajele principale, luând locul lui García Madero. Titlul cărții se referă la căutarea inițiată de cei doi detectivi, prin toată lumea, pe parcursul a mai multor ani, a unei poete, Cesárea Tinajero, considerată fondatoarea curentului real-visceralist, care a publicat o singură poezie, undeva prin anii '20. Dar până acolo, García cunoaște mai multe femei, practicante sau nu ale celei mai vechi meserii din lume, se îndrăgostește de Maria, însă viața îl poartă prin mai multe paturi, până când, deși nu vrea neapărat, rămâne cu Rosario, fată experimentată care știe să obțină cam tot ceea ce vrea de la el. Poate chiar și mariajul.

Acum, cartea poate fi citită și ca atare, urmărind firul poveștii și căutarea poetei Cesárea Tinajero, sau poate fi citită într-o altă cheie, luând în considerare că însuși Bolano a plecat din țara natală Chile, în Mexic, din cauza regimului instituit de dictatorul Pinochet. Parțial, Bolano folosește în romanul Detectivii sălbatici propria sa experiență de viață și anii de detenție din Chile pentru a contura Mexicul anilor '70.

Într-o recenzie din El País, criticul spaniol și fostul editor literar al ziarului, Ignacio Echevarría, a declarat despre Detectivii sălbatici că este "romanul pe care Borges l-ar fi scris". (Cititor avid, Bolaño și-a exprimat adesea dragostea pentru opera lui Borges și a lui Cortázar și, odată încheiată o prezentare generală a literaturii contemporane argentiniene, a spus că "Borges [i-a plăcut] mai mult").
"Geniul lui Bolaño nu este doar calitatea extraordinară a scrierilor sale, nu este conformă cu paradigma scriitorului latino-american ", a spus Echeverria. "Scrisul său nu este un realism magic și nici un baroc, ci o oglindă imaginară, extrateritorială a Americii Latine, mai mult o stare de spirit decât un anumit loc".

Mulțumesc editurii Univers pentru lectura acestei cărți. Detectivii sălbatici poate fi cumpărată direct de pe site-ul editurii, sau de la librăriile partenere.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pentru alte recenzii de carte
vă rog accesați pagina Recenzii.