Bohemian Rhapsody, filmul (2018)

Titlu - Bohemian Rhapsody
Regia - Bryan Singer, Dexter Fletcher
Scenariul - Anthony McCarten, Peter Morgan
Distribuția - Rami Malek, Lucy Boynton, Gwilym Lee, Ben Hardy, Joseph Mazzello, Aidan Gillen
Producători - Jim Beach, Robert de Niro, Richard Hewitt, Graham King, Dexter Fletcher
Case de producție - 20th Century Fox, New Regency, GK Films
Gen - dramă, muzical, biografic

Cu participarea lui Brian May ca producător muzical

Filmul începe când în 1985 Freddie Mercury se pregătește să intre pe scenă la Live Aid, pe Wembley. Apoi, urmează un flashback cu 15 ani în urmă, de unde începe povestea.

În 1970 tânărul Farrokh Bulsara era student și încă nu știa care avea să fie drumul său în viață. Îi plăcea muzica, și, cu toate că nu are aprobarea familiei, Farrokh își urmează talentul și când îi întâlnește pe Brian May și bateristul Roger Taylor, acceptă să fie noul vocalist al trupei lor care cânta în localuri de noapte. Odată cu adăugarea basistului John Deacon ia naștere formația care se va numi de acum încolo Queen. Trupa capătă celebritate și semnează un contract cu casa de discuri EMI Records. În același timp, Farrokh își schimbă numele în Freddie Mercury și, pe plan personal, vrea să legalizeze relația cu Mary Austin, iubita lui, cerând-o de soție. Albumul produs sub auspiciile EMI ajunge topurile americane dar, în timpul turneului din SUA, Freddie își dă seama că este bisexual și ulterior începe o relație gay cu Paul Prenter, managerul trupei. În aceste condiții, deși el o iubește pe Mary și ea va rămâne persoana cea mai apropiată de Freddie pe tot parcursul vieții, relația lor rămâne una de profundă prietenie, dar logodna se rupe.

Urmează apariția albumului A night at the opera, care include pe el piesa "Bohemian Rhapsody", un hit controversat inițial, dar care amestecă nuanțe de operă rock, cu balade și cu momente muzicale complexe, de altfel, complexitatea melodică fiind o trăsătură specifică pieselor compuse de Freddie Mercury. "Bohemian Rhapsody" este considerată astăzi una dintre cele mai bune piese ale tuturor timpurilor. Orientarea sexuală a lui Mercury iese la iveală când, după o petrecere, acesta se simte atras de un chelner, Jim Hutton, iar Paul începe să dezvăluie presei amănunte despre viața privată a fostului său iubit. Până la scandalurile de presă, într-o perioadă în care bisexualitatea nu era privită cu ochi buni, nu mai e decât un pas.

În orice caz, Freddie nu alimentează bârfele în nici un fel, nedorind să pună pe tapet viața sa personală. Un alt scandal provocat tot de Paul intervine când Freddie, care începuse o carieră solo la Munchen, află de la Mary că ar trebui să dea un concert de caritate pe Wembley împreună cu colegii de la Queen, lucru despre care Paul știa, dar nu voia să-i spună. În acel moment Mercury întrerupe definitiv relația cu Paul și rămâne alături de Jim Hutton până la moartea sa. Când află că este infectat cu HIV, le spune, simplu, adevărul colegilor de trupă, dar menționează și că nu vrea să discute despre asta mai mult de atât. Filmul se încheie cu imaginea lui Freddie în concertul de pe Wembley, așa cum a început.

Freddie Mercury se stinge din cauza unei bronhopneumonii în noiembrie 1991 (boala SIDA face ca organismul să nu se poată apăra împotriva unei infecții și tratamentele să nu dea rezultate), la două zile după ce acceptase să recunoască public că este bolnav de SIDA, deși acest lucru era vizibil deja. În ultimele înregistrări se vede cât de mult slăbise și nu mai putea să se miște, să aibă joc de scenă, din cauza unui picior aproape paralizat.

Filmul, după părerea mea, nu este unul ieșit din comun, dimpotrivă. Cu tot succesul de public și implicit de casă, acțiunea mi se pare plată, singurul care scoate pelicula din anonimat fiind actorul distribuit în rolul lui Freddie, Rami Malek, care a reușit cu brio să se transpună în pielea personajului, și care seamănă fizic foarte mult cu acesta. De altfel, Rami are nominalizări la premii importante, printre care Globul de Aur pentru cel mai bun actor, și probabil că multă vreme acest rol îl va marca.

Bohemian Rhapsody sfidează stereotipurile și trece peste convenții. Filmul urmărește ascensiunea meteorică a trupei Queen ca și stilul de viață al lui Mercury, care pare să scape de sub control la un moment dat. Privit din alt unghi, filmul arată transformarea lui Farrokh Bulsara, tânărul introvertit provenit dintr-o familie indo-persană de religie zoroastriană, în carismaticul și legendarul solist vocal rock Freddie Mercury.

Pelicula este considerată potrivită pentru copiii de peste 13 ani. Personal, mi se pare că scenele de erotism, homosexual sau nu, de prizare a cocainei, scenele în care Freddie frecventează cluburi gay, replicile care conțin anumite trivialități gen fu*k, sh*t, a**hole, n-ar fi ceva potrivit de văzut la vârsta de 13 sau 14 ani. Eu l-aș fi marcat cu +16, dacă eram în locul distribuitorilor, însă probabil că încasările contează mult mai mult decât moralitatea sănătoasă a copiilor noștri.

În concluzie, Bohemian Rhapsody e un film sub celebritatea și aura de legendă a trupei Queen și mai ales a starului său, Freddie Mercury. Un mare plus pentru Rami Malek, căruia îi doresc să câștige un premiu important cu acest rol.

sursa foto - capturi de ecran din trailerul oficial al filmului de pe youtube.com

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Jurassic World Fallen Kingdom, 2018. Recenzie.

Titlul original: Jurassic World Fallen Kingdom
Traducere - Un regat în ruină
Gen: S.F., aventură, acțiune, thriller
Producător: Universal Pictures, 2018
Rețeaua de distribuție: Universal Pictures, care este și deținătorul drepturilor de autor
Regia: J.A. Bayona
Scenariul: Derek Connolly și Colin Trevorrow după personajele din romanul Jurassic Park de      Michael Crichton
Distribuția: Chris Pratt (Owen), Bryce Dallas Howard (Claire), Rafe Spall (Elli Mills), Justice Smith (Franklin Webb), Daniella Pineda (Zia), Geraldine Chaplin (Iris), Jeff Goldblum (Malcolm).

La trei ani după incidentul din primul film din seria Jurassic World, Insula Nublar a fost abandonată. O echipă de mercenari sosește pe insulă pentru a colecta ADN-ul din resturile osoase ale unui exemplar de Indominus rex, care se află lângă lagună. După recoltarea fragmentului osos, cei doi mercenari care au luat geanta cu probele sunt atacați de un Mosasaurus și un Tyrannosaurus rex și mâncați. Restul echipajului abia scapă, dar poarta lagunei este lăsată deschisă, permițând Mosasaurului să scape în ocean.

În Congres se dezbate dacă insula să mai fie în continuare un parc de dinozauri sau să fie distrusă de vulcanul care va erupe în curând. Statul se pronunță în favoarea distrugerii insulei și a dinozaurilor rămași, dar cei care nu doresc moartea unor exemplare prețioase pentru știință sunt contactați de anumite persoane care susțin că vin din partea unei asociații de protecție a dinozaurilor. Astfel, exemplarele prețioase, printre care Blue, ultimul velociraptor, un exemplar foarte inteligent, sunt transportate în afara insulei cu puțin înainte ca vulcanul să ardă totul în jur.

În realitate, cei care au aranjat salvarea dinozaurilor sunt traficanți de animale create genetic ca să ucidă, pentru a putea fi folosite în acțiuni militare. Licitația dinozaurilor începe, culminând cu suma exorbitantă pe care rușii o oferă pe un exemplar prototip, numit Indoraptor, un dinozaur feroce care ucide din plăcere. Însă cușca în care stă este distrusă și de aici începe coșmarul. Aceea care poate să-l învingă este Blue, dar o va face ea având în vedere că dinozaurul creat în laborator este tot un raptor?

Bineînțeles, până la urmă lucrurile scapă de sub control tocmai când eroii se așteaptă mai puțin, iar în final lumea este avertizată că va trebui să se obișnuiască cu ideea de a trăi împreună cu dinozaurii. Exact cum se ajunge aici, vedeți voi în film :) Astfel, prevăd o continuare a acestei serii, peste câțiva ani.

În general, filmul este reușit, animațiile sunt excelente, acțiunea predomină, filmul e alert. Se ridică peste media filmelor de acest gen, care de multe ori sunt mediocre sau de-a dreptul slabe (de exemplu, jalnicul Jurassic attack), iar pe imdb.com are deja o notă foarte bună, de peste 8. Mie mi-a plăcut acest film, nu am avut cine știe ce așteptări de la el, și nu m-a dezamăgit cu nimic. Însă tot primul Jurassic Park, cel regizat de Steven Spielberg, mi s-a părut cel mai bun film din serie.

sursă foto, print screen după fotografia publicată de cinemagia.ro

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

La, la land - recenzie film

Titlul original: La La land
Traducere: -
Gen: comedie, romantic, dramă, muzical
Producţie: Summit Entertainment, 2016
Regizor: Damien Chazelle
Scenariul: Damien Chazelle
Distribuţia: Ryan Gosling, Emma Stone, John Legend şi Rosemarie DeWitt.

Mă aflam de ore întregi în avion şi mă uitam la filme. LA LA LAND era printre cele oferite de compania KLM, aşa că am apăsat play şi mi-am pus căştile, ştiind că e un film cu o grămadă de Oscaruri la activ, printre care şi pentru cel mai bun film. Bun, până aici.

Filmul începe cu un ambuteiaj în trafic, prin Los Angeles, o tânără ascultă muzică şi începe să danseze şi să cânte afară din maşină, iar mai apoi alţi şoferi îi urmează exemplul, şi, în stilul unui veritabil film muzical, până la urmă toată autostrada - sau ce-o fi fost - cântă şi dansează la unison, fericiţi că au rămas în drum, blocaţi. Pe ultimele acorduri muzicale, toţi sar pe maşini, cu mâinile în aer, exprimându-şi exaltarea de a se afla în însorita Californie.

După acest intro în story-line se cristalizează povestea. Tânăra care a început să danseze prima este Mia, iar din spatele ei, un anume Sebastian o claxonează să-şi mişte portbagajul mai repede. Mia se mişcă. Ea este chelneriţă la o cafenea din zona studiourilor Warner Bros şi speră să ajungă actriţă, aşa că s-a înscris să dea o audiţie, însă cu tot efortul ei, o dă în bară. Mai încolo aflăm despre Sebastian că este un iubitor al jazz-ului, stă cu sor'sa şi întâmpină oarece dificultăţi în a-şi plăti facturile.

Mai spre mijlocul filmului cei doi eroi se întâlnesc. Povestea curge mai departe, şi habar nu am cum se încheie pentru că mie, una, mi s-a părut un film foarte plicticos, şi pe alocuri uşor imbecil (scenă de la început este relevantă în acest sens). Bănuiesc că pe fondul dezvoltării relaţiei dintre Mia şi Sebastian, surprinsă în prim plan, ca să zic aşa, în plan îndepărtat se derulează la zi activitatea uzinei de vise, a Hollywoodului, a Americii ca prim producător de cinema în lume. Însă, ca de obicei la filmele de Oscar, sunetul este perfect, imaginea şi costumele la fel, scenografia, idem. Actorii joacă şi ei perfect. Şi aşa, o sumă de perfecţiuni dau un întreg plictisitor, prea puţin amuzant şi bun de lăsat deoparte chiar şi într-o situaţie în care chiar n-ai ce să faci altceva decât să vizionezi filme, sau să dormi, dacă poţi.

Eu, totuşi, va recomand să-l vedeţi, pentru muzică și dans, merită. Poate eram eu prea obosită deja, după vreo dooj' de ore de nesomn, poate voiam să mă mişc şi nu aveam unde, poate mi-a plăcut mai mult zborul către răsărit, prin Siberia spre China, când jumătate de planetă era în întunericul nopţii iar în jumătatea spre care ne îndreptam venea răsăritul. Pe bune, imaginea asta era foarte mişto. Mi s-a părut mult mai fain ceea ce vedeam pe ultimul hublou, de la coada avionului, decât acest La La Land care a rămas acolo, pe pauză, până când am revenit la meniu şi am ales un alt film de văzut.

Pentru alte articole asemănătoare

vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a fost util, dă mai departe!

Urgent! Vreau un film urgent!

Sunt blogger. Scriu despre ce cred eu, ce simt, ce gândesc dar şi despre ce văd şi ce aud, la propriu şi la figurat. Având în vedere că am mai multe bloguri şi scriu şi despre cărţi şi despre filme, cutreier uneori internetul în lung şi în lat. Mă interesează ce mai apare, ce mai vor oamenii, la ce se mai uită şi aşa mai departe.

Ca atare, în căutare de subiecte sau doar să văd care sunt trendurile, întru pe diferite site-uri sau cutreier prin social media.

Fiindcă internetul este pentru toţi, nu de puţine ori am dat peste oameni stupefianţi de-a dreptul.

Pe diverse site-uri de tip forum, dar şi pe facebook, pe grupurile de filme am dat deseori peste postări de genul: Vreau şi eu un film de acţiune şmecher, URGENT! Vă rog, un film de comedie, vă rog, e URGENT rău! Vreau şi eu un keygen pentru X joc, e URGENT! Vreau URGENT un pumn în cap etc. Recunosc, ultima este inventată, îmi aparţine.

Ce este urgent în nevoia TA de a viziona un film?

Mă copii - sper că sunteţi copii, voi ăştia care faceţi chestii de genul - hai să vă explice nenea câte ceva. În primul rând, voi NU sunteţi în centrul universului. Poate doar în centrul universului alor voştri, dar şi de asta mă îndoiesc.

Doi, faptul că vrei TU să te uiţi la un film ACUM, nu este urgent prietene, crede-mă. Un infarct de exemplu este urgent. Un incendiu este urgent. O naştere este urgentă şamd. Alea sunt chestiuni urgente, reale. Chestiuni de viaţă şi de moarte, la propriu.

N-o să moară nimeni că nu găseşti tu un film la care să te uiţi acum.

Apoi, dragul meu copil, în primul rând, nu mai fi ţăran de oraş. Când soliciţi ajutorul cuiva, frumos este să foloseşti cuvintele magice te rog şi mulţumesc, dacă într-adevăr a putut să te ajute dar şi chiar dacă măcar a intenţionat. Eu nu sunt mama ta şi nici tatăl tău să fiu obligat să te ajut. Clar?

Trebuie să fii recunoscător oamenilor pentru timpul pe care şi-l rup ca să ajute funduleţul tău răsfăţat. Apoi, nu mai fi leneş, dragul meu copil. Pune mâna pe mouse-ul ăla şi pe tastatură şi caută pe net. Este IMDB-ul uriaş, are şi recenzii şi tot ce vrei. Nu mai pun la socoteală cele n site-uri de genul.

Poţi să vezi care sunt cele mai noi filme din fiecare gen, ce note au, ce review-uri au primit etc. Nu mai fi leneş. În loc să aştepţi informaţia să pice din cer, mai bine o cauţi singurel. Ştiu că eşti obişnuit să primeşti totul pe tavă dar te rog să înţelegi dragule, că viaţa e lungă şi e dură.

Cu această atitudine nu vei ajunge departe în viaţă fiindcă să ştii, dragul meu, că nimeni nu-ţi datorează absolut nimic.

acest articol este un guest post scris de bloggerul InfraSunete la:

https://infrasunete.eu/

Sursa imagine: pexels.com

Mumia - 2017, recenzie

Titlul original: The Mummy
Traducere: Mumia
Gen: aventuri, fantasy
Producţie: Universal Pictures
Regizor: Alex Kurtzman
Scenariul: David Koepp, Christopher McQuarrie, Dylan Kussman
Distribuţia: Tom Cruise, Sofia Boutella, Annabelle Wallis

Mumia 2017 este un film - părerea mea - mai bun decât cel realizat în 1999 şi când spun asta nu mă refer doar la efectele speciale, ci la povestea în sine.

Păstrând firul temporal al poveştii, undeva în Egiptul antic, prinţesa Ahmanet, fiica faraonului Menephtre, vrea să fie succesoare la tron după moartea tatălui ei, dar una dintre soţiile acestuia naşte un băiat. Atunci Ahmanet face un pact cu Seth, zeul morţii, şi cu ajutorul unor ritualuri demonice obţine puteri nemaivăzute, omorându-şi tatăl, apoi pe acea concubină şi pe fiul ei. Însă preţul pentru pactul făcut nu e doar sufletul ei, ci şi promisiunea că o să-i dea lui Seth un trup prin care acesta să domnească în lumea fizică. Zeul îi dăruieşte un pumnal cu o piatră la mâner cu ajutorul căruia Ahmanet se pregăteşte să înfăptuiască un ritual prin care să-i dăruiască lui Seth trupul iubitului ei. Însă înainte ca ea să poată îndeplini acest lucru, preoţii îl omoară pe bărbat şi o prind pe Ahmanet pe care o mumifică de vie şi o închid într-un sarcofag îngropat într-un loc secret din Mesopotamia (actualul Irak). Ulterior, poporului i s-a interzis să mai amintească de prinţesa Ahmanet şi doar legende au ajuns până în prezent despre existenţa ei. De asemenea, pumnalul lui Seth a fost separat de piatra de pe mâner, pentru că să nu se mai poată îndeplini blestemul până la capăt.

Piatra ajunge în mâinile unui cavaler templier şi este îngropată alături de el, în 1157. În prezent, aflaţi într-o misiune în Irak, câţiva mercenari, printre care şi un hoţ de meserie, Nick Morton, descoperă întâmplător locul unde a fost îngropat sarcofagul lui Ahmanet care astfel revine la viaţă şi îl alege pe Nick drept cel care va fi încarnarea zeului Seth. Acţiunea se complică, intervine şi o arheoloagă, Jenny Halsey, pentru care Nick are unele sentimente. Însă blestemul e blestem şi piesele acestui puzzle încep să se adune singure. Piatra pumnalului lui Seth este şi ea descoperită, Ahmanet, prinde puteri şi caută să-l înjunghie pe Nick ca să-şi poată împlini promisiunea către zeu.

Însă lucrurile nu se vor desfăşura aşa cum doreşte Ahmanet, ci vor lua o altă întorsătură, pentru ca noi să vedem, probabil, şi alte aventuri ale acestei noi serii Mumia. De fapt, așa cum spune și unul dintre scenariști, cheia filmului este dr. Jeckyll, deși, doar din film, nu rezultă asta, însă acest personaj ciudat se va dezvălui în celelalte episoade ale seriei. Ideea care m-a făcut să văd o anume valoare în acest film, este aceea că însuşi Diavolul vrea să se transforme în altceva, sătul de întuneric, de distrugeri şi de moarte.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte recenzii de filme

vă rog accesați pagina Stele de cinema.

It Stains the Sands Red 2016, recenzie

Titlul original: It Stains the Sands Red
Traducere (personală) - Pătează nisipul cu sânge
Gen: horror
Producător: Digital Interference Productions, Grasswood Media, 2016
Distribuitor internaţional: Dark Sky Films
Regia: Colin Minihan
Scenariul: Stuart Ortiz, Colin Minihan
Distribuţia: Brittany Allen, Juan Riedinger, Merwin Mondesir, Kristopher Higgins, Andrew Supanz, Michael Filipowich, Nico David, Dylan Playfair

O stripteuză cocainomană din Las Vegas, Molly, porneşte la drum spre Mexic cu iubitul ei, Nick, pentru că în oraş tocmai s-a declanşat o epidemie şi oamenii obişnuiţi sunt zombificați de către alţi zombie. La un moment dat se împotmolesc cu maşina în nisipul deşertului şi văd un tip care vine spre ei de pe autostradă. Individul este un zombie însetat de sânge. Cei doi se baricadează în maşină până vine noaptea şi Nick, văzând că zombie-ul pare să fi dispărut din peisaj, deschide portiera să ia telefonul căzut pe asfalt. Creatura, însă, îl atacă şi îi mănâncă organele interne.

Molly o ia pe jos prin deşert încercând să ajungă la un aerodrom particular unde erau aşteptaţi, ea şi Nick. Însă pe drum constată că zombie-ul vine după ea, și, ce să vezi, acesta nu vrea s-o mănânce, ci doar aşa, se ţine scai de ea, între cei doi pe parcursul filmului înfiripându-se un fel de relaţie, dacă pot s-o numesc aşa. Molly îl botează pe zombie Smalls (Mică, de la puţă mică) şi începe să-i povestească despre viaţa ei de mamă şi femeie ratată, deşi Smalls doar horcăie din când în când.

Până la urmă ea îl omoară zdrobindu-i capul cu o bucată de dală de piatră, eliberându-l de chin, şi se întoarce la fata ei, în orăşelul bântuit de oamenii transformaţi în zombie. Cu scenele sale scârboase în care Smalls scoate maţele bărbaţilor (care răsar în calea lui Molly violând-o), mâncându-le (ba, chiar la un moment dat, am impresia că mai ronţăie domnul Smalls şi un alt organ masculin aflat în zona abdominală a victimei lui), sau cu scena absolut tembelă în care ea îşi scoate tamponul plin de sânge din vagin aruncându-i-l să-l mănânce, părerea mea este că n-am văzut film mai prost ca ăsta.

Într-adevăr, este un low cost, dar asta nu ar fi trebuit să împiedice pelicula să aibă substanţă, să aibă un sens şi ceva la care să te gândeşti după ce se derulează genericul. Vorba unui comentator de pe amazon, în acest film femeia este o feministă puternică iar bărbaţii sunt nişte profitori, însetaţi de sânge şi de sex, nişte creaturi în care instinctele predomină sau dacă nu e aşa, sunt nişte nenorociţi care o lasă baltă pe Molly tocmai când are nevoie mai mult de ajutor (tipul de la aerodrom pleacă singur spre Mexic lăsând-o pe Molly în compania celorlalţi angajaţi, zombificați între timp). În timp ce este urmărită de Smalls (din cauza sângelui ei menstrual, zice o recenzie americană), Molly mai trage o dâră de cocaină pe nări sau o duşcă de apă ca să se hidrateze în soarele deşertului, iar zombie-ul ţine ritmul lent, nu cumva s-o prindă pe bune din urmă pe femeia din faţa sa.

Păcat că filmul nu pune mai mult accent pe nimicirea propriilor demoni ai lui Molly în timp ce traversează deşertul, pe transformarea ei din femeie uşoară şi mamă ratată, într-o luptătoare pentru drepturile ei şi viaţa copilului ei. Ideea asta e prea difuz întrepătrunsă în acţiunea haotică a filmului, din care nu înţelegi ce-i cu zombii ăia, ce vrea Smalls de la Molly şi de ce tocmai ea pare să fie cea aleasă de destin să supravieţuiască unor undeads.
Iar eu, dacă mai văd vreodată numele regizorului Colin Minihan pe afişul unui film, o să ştiu ce NU trebuie să vizionez.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte articole despre filme

vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Lost in Florence, 2017

Titlul original: Lost in Florence
Traducere - Rătăcit în Florenţa
Gen: romantic
Producător: Black Sand Pictures, 2017
Distribuitor internaţional: Orion pictures
Regia: Evan Oppenheimer
Scenariul: Evan Oppenheimer
Distribuţia: Brett Dalton, Stana Katic, Alessandra Mastronardi, Alessandro Preziosi.

Eric Lombard este un fotbalist american aflat la o răscruce pe drumul vieţii sale. Într-o zi, la un picnic, o cere de soţie pe iubita lui, Colleen, dar ea îl respinge pe motiv că nu are o profesie stabilă şi că ea nu poate să se căsătorească pe viaţă cu un om care îi oferă atât de puţină siguranţă pentru viitor. Eric, dezamăgit, acceptă oferta de a se transfera la o echipă italiană de Calcio Storico, o formă medievală și agresivă de fotbal combinat cu rugby care se joacă numai vara, şi pleacă la Florenţa, la o verişoară stabilită acolo, lăsând în urmă trecutul.

În Florenţa o întâlneşte pe Stefania, care este însă cuplată cu Paolo, căpitanul echipei. Stefania, atrasă de el, îi propune o aventură romantică fără implicare emoţională, însă amândoi se îndrăgostesc unul de celălalt. Lucrurile se complică atunci când Paolo află că prietenul lui american are o relaţie cu iubita lui şi când Colleen îşi dă seama că-l iubeşte pe Eric şi vine după el la Florenţa să se împace şi să-i accepte propunerea de căsătorie.

Filmul ne arată şi câteva imagini dintr-o Florenţă plină de opere de artă, dar golită de turişti, ne introduce în lumea fotbalului medieval italian şi ne prezintă o poveste superficială, siropoasă pe alocuri, dar frumoasă, de dragoste şi de viaţă. Nu e un film de şapte stele, însă de văzut în vacanţă, într-o după amiază prea caldă în care nu ai ce face prin casă, ori în lungile ore de zbor intercontinental, este de preferat în locul altor pelicule. Se urmăreşte uşor, şi după mine, se şi uită uşor.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte recenzii de filme

vă rog accesați pagina Stele de cinema.

Dark shadows - 2012

Titlul original: Dark Shadows
Traducerea - Umbre întunecate
Gen: romantic, horror, comedie
Producator: Richard D. Zanuck, Graham King, Johnny Depp, Christi Dembrowski, David Kennedy
Regia: Tim Burton
Scenariul: Seth Grahame-Smith
Distribuția: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Helena Bonham Carter, Eva Green, Jackie Earle Haley, Jonny Lee Miller, Chloë Grace Moretz, Bella Heathcote.

Un film de vacanţă, uşor, spumos deşi aparent, horror, o comedie bună se dovedeşte a fi acest Dark Shadows produs în 2012 şi regizat de Tim Burton. Fimul spune povestea unui tânăr dintr-o familie care a pus bazele unui orăşel în Anglia. La tinereţe, Barnabas Collins se îndrăgosteşte de Angelique, fata unei vrăjitoare, dar mai târziu găseşte adevărata sa dragoste, pe Josette. Angelique geloasă, o face pe Josette să se arunce în mare. Barnabas se duce după ea dar Angelique îl blestemă să nu moară, ci să devină vampir. După o vreme, oamenii orăşelului îl leagă pe Barnabas, îl închid într-un sicriu şi îl îngroapă adânc în pământ. Trec 200 de ani. Josette se reîncarnează într-o tânără care caută de lucru şi se angajează ca servitoare la familia Collins, scăpătată acum, pentru că tot ceea ce aveau ei cândva, toate afacerile, aparţin lui Angelique, care e nemuritoare. Întâmplător nişte lucrări de excavaţii aduc la suprafaţă sicriul iar Barnabas este eliberat. Ceea ce urmează e, poate uşor de imaginat. Vampirul, deşi constient că face rău altora, doreşte să refacă averea familiei şi îşi dă toată silinţa în acest sens, profitând şi de faptul că are capacităţi hipnotice asupra celorlalţi.

Aşadar cu un strop de Dracula lui Coppola (şi acolo Mina este reîncarnarea soţiei lui Vlad, Elisabeta), cu un strop de Lucifer (Barnabas îşi întreabă servitorii ce-şi doresc cel mai mult), cu o aluzie la o altă comedie spumoasă cu fantome, Ghostbusters, acest film făcut din idei puse cap la cap ale altor pelicule, deşi se pretinde inspirat dintr-un serial tv de lungă întindere al anilor '70, reuşeşte să devină un întreg şi să încânte ochiul, să amuze, să relaxeze.
Poate că dacă figura pe care o face Johnny Depp în film n-ar fi atât de memorabilă şi de credibilă, filmul ar trece oarecum neobservat.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Imaginarium-ul dr. Parnassus

Titlul original: The Imaginarium of Doctor Parnassus
Gen: fantasy
Producător: Davis Films, 2009
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Distribuția: Heath Ledger, Christopher Plummer, Andrew Garfield, Lily Cole, Verne Troyer, Johnny Depp, Tom Waits.

Imaginarium-ul doctorului Parnassus spune povestea nemuritorului dr. Parnassus (Christopher Plummer) şi a imaginarium-ului sau magic. Totul este un spectacol ieftin într-un circ ambulant dintr-o suburbie a Londrei prin care-şi câştigă existenţa Parnassus, fiica lui, Valentina, Anton şi prietenul cel mai bun al doctorului, piticul Percy. În imaginarium intră oricine doreşte, şi astfel poate călători într-o lume a visului (de fapt, intră în mintea lui Parnassus care se află în spatele scenei, în transă) în care ajunge să experimenteze diverse lucruri şi apoi trebuie să aleagă între două căi. Alegerea corectă duce pe un drum al luminii, iar alegerea greşită, pe un drum plin de ciudăţenii şi probleme.

Parnassus are un secret foarte întunecat; cândva, cu secole în urmă, a făcut un pariu cu domnul Nick (Diavolul, jucat de Tom Waits), în care a câştigat nemurirea. După câteva secole, el vrea să rupă înţelegerea făcută, să redevină tânăr şi să dea nemurirea pe iubire, dar Diavolul nu poate accepta decât cu condiţia ca fiica doctorului, Valentina (Lily Cole) să fie a lui când va ajunge la 16 ani. Anii trec şi Nick vine să-şi ia ce i-a fost promis, dar dr. Parnassus nu e dispus să renunţe. Cu toate acestea diavolul reînnoieşte pariul: cine atrage primele 5 suflete, o câştigă pe Valentina.

Tony este un personaj şi mai misterios, un filantrop care datorează bani mafiei ruseşti şi care-şi schimbă chipul în funcţie de alegerile din imaginarium (o adăugire la scenariul iniţial al filmului din cauza morţii primului actor care a jucat pe acest personaj) readus la viaţă de Anton. Tony intră în joc de partea doctorului, care i-o promite pe Valentina de soţie dacă-l ajută să-l învingă pe diavol. Lupta este strânsă, dar decizia Valentinei care află adevărul despre tatăl ei îl dezamăgeşte pe Nick. Până la urmă, Parnassus rămâne blocat ani de zile în propria-i minte, pe când în lumea fizică, reală, el este un cerşetor umil. Când reuşeşte să iasă din hăţişurile imaginaţiei, o regăseşte pe fiica sa alături de Anton, având şi un copil împreună.

Filmul ne oferă nu doar o poveste minunată, ci o lume întreagă, atât de remarcabil creată cu efecte vizuale şi cinematografice, care vă face să vă întrebaţi unde vă aflaţi la sfârşitul filmului şi unde aţi fost în timpul acestuia. Imaginarium-ul, cu uşile sale din folie argintie, este plin de lumi aleatorii produse de mintea umană, atât de vie, de misterioasă şi de ciudată.
Filmul a fost considerat o peliculă de artă, însă ar putea să nu fie pe placul multor spectatori. Referinţele religioase, oarecum esoterice, şi cheile simbolurilor, nota iniţiatică pe care doar cei aplecaţi către ocultism o pot înţelege, fac din Imaginarium-ul dr. Paranssus o peliculă greu descifrabilă, cu tuşe groase de ciudat, pe alocuri cu iz de plictiseală, dar un film memorabil pentru cei care ştiu să-i înţeleagă mesajul.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Principiul fair use si bloggerii de seriale

De când postez rezumate la seriale pe blog mai vin unii să-mi spună că noi, cei care postăm pe blog despre seriale şi filme, încălcăm drepturile de autor ale producătorilor cu pozele pe care le încărcăm. Am zis de mai multe ori, în discuţii particulare sau pe facebook, că nu este chiar aşa, că un print-screen făcut în timpul vizionării unui episod nu reprezintă încălcarea drepturilor de autor ale nimănui. Şi iată în sprijinul a ceea ce ştiam, vine pagina de ajutor a facebook, care are un articol în limba română pe această temă. Aşadar, o poză (ori un citat) luată dintr-o operă de mare întindere se încadrează în conceptul de fair use, ori mai pe româneşte, de utilizare corectă.

Ca să detaliez cazul unui film ori al unui serial. Un film înseamnă o succesiune rapidă de fotografii instantanee, înregistrate de camera video cu o viteză de 24 de cadre/poze pe secundă. Viteza de redare atunci când vizionăm materialul video este aceeaşi, şi ea face ca ochiul să perceapă această succesiune rapidă de poze ca pe obiecte şi fiinţe în mişcare. Drept urmare, un episod dintr-un serial turcesc de cca două ore şi ceva, durează cam 7500 de secunde. Cu alte cuvinte în acel episod (durata fără reclame tv) există cca 180.000 de cadre, de poze separate. Eu postez într-un rezumat de la una până la 4-5 poze, de regulă, rareori am depăşit 10 sau 15 print-screen-uri la un articol. 5 poze, adică 5 cadre dintr-o peliculă de 180.000 de cadre reprezintă 0,002(7) - perioadă 7 - procente din acel episod, sau altfel spus, mai puţin de o jumătate de secundă din cele peste 120 de minute. De ce am făcut acest calcul? Pentru că tot uzanţele spun că fair-use înseamnă că poţi prelua până la 10% dintr-o lucrare/operă/conţinut care nu-ţi aparţine dacă-l foloseşti în scopuri didactice, ca şi comentariu, review, parodie, pentru cercetare, etc şi dacă menţionezi sursa.

Conform articolului din centrul de ajutor Facebook print-screen-urile folosite de mine reprezintă fair-use. De ce? Pentru că cititorii blogului meu vin pentru rezumate, nu pentru poze, drept urmare nu pozele sunt "inima" articolelor mele, ci conţinutul text. Acum unii vor spune că fair use, sau utilizare corectă ar însemna să nu am reclame pe blog pentru că asta înseamnă monetizare şi indirect fac bani din acele poze. Mai întâi de toate, eu nu vând print-screen-urile acelea nimănui şi nici nu mi-ar plăti cineva ceva pe ele că n-ar avea de ce. În al doilea rând printr-un review sau un rezumat care conţine câteva screen-shot-uri interesele financiare ale deţinătorilor drepturilor de autor nu sunt intersectate în nici un fel - după cum scrie şi în forumul hubpages.com - primul fragment încercuit din poza de mai jos (altfel, însă, stau lucrurile cu cei care postează filme/episoade întregi, fără să deţină copyright). Ba pot spune că dimpotrivă, datorită rezumatelor în avans, unii abia aşteaptă să vadă serialul sau episodul următor în totalitate, chiar dacă le-am dezvăluit eu, sau alţi colegi bloggeri de seriale, câte ceva din ceea ce urmează. Pentru că cine nu vrea să ştie dinainte ce se întâmplă în serialul preferat, cu siguranţă n-o să intre nici la mine pe blog şi nici la alt blogger care scrie rezumate la seriale sau review-uri de filme.

În fotografia de mai jos, încă un argument (traduc al doilea fragment subliniat): - în 1993 o Comisie Ad-hoc a discutat această chestiune şi printre alte argumente s-a concluzionat că "nu doar că este considerat fair use să publici imagini statice dintr-un film, ci nici măcar nu se consideră că este necesară obţinerea permisiunii de a o face". Citatul aparţine raportului Comisiei Ad-hoc a Societăţii pentru Studii Cinematografice "Publicarea imaginilor statice de film sub principiul corectei utilizări" de Kristen Thompson.

Acum, dacă ți-a plăcut și te-am ajutat cu ceva, dă mai departe!

Hobbitul: Batalia celor cinci armate

Nu puteam să încep anul cu alt film decât cu partea a treia din Hobbitul, Bătălia celor cinci armate. Pentru că-mi place genul fantastic, pentru că le-am văzut și pe celelalte din serie, pentru că, pentru că ...

Back to the future

Regia: Steven Spielberg.
Un film marca Spielberg nu e niciodata prea ușurel sau de doi lei vechi. Asa ca, instalata în pat și cu laptopul în brate m-am delectat cu Marty și Doc care călătoresc în timp mai ceva decât merg eu pana la chioșcul de la blocul de alături sa-mi iau beţigaşe de curăţat urechile.

Am văzut cum Marty devine dintr-un adolescent răzgâiat un tânăr care începe să găsească soluţii la problemele deloc ușoare ale modificării viitorului; a propriului lui viitor. Cum skateboardul devine ceva extrem de util în a scăpa de niște derbedei, gorilele liceului și bătăușii cartierului, din mijlocul de transport de acasă spre scoală și retur, care era înainte de a ști ca o călătorie în timp este posibila.

Trecem peste amănuntul ca o mașină a timpului nu e chiar un automobil cu nuş ce brizbrizuri care lasă dâre de foc când face saltul temporal, dar se potriveşte în peisajul general al filmului.
Mi-ar fi plăcut să vad ceva mai bine dezvoltată teoria paradoxurilor saltului în timp: Marty cand revine, vrea sa-l salveze pe Doc de la moarte si setează ceasul cu 10 minute mai devreme. fără sa-si dea seama, introduce modificări fundamentale în viitor, si ajunge acolo exact in toiul luptei cu teroristii libieni, si se vede pe el însuși. Pentru ca mai apoi sa constate ca el nu mai era fiul lui McFly ci al prietenilor lor de familie. iar Mall-ul nu se mai cheamă La doi pini ci La pinul singuratic.

Mi-ar fi placut sa vad ceva din teoria universurilor paralele si a ceea ce unii paranormali numesc lazile de gunoi: se spune ca exista de fapt mai multe posibilitati, mai multe Pamanturi si Universuri identice, ca pe un fel de frecvenţe diferite. Alegerile noastre fac ca doar una din acele posibilitati sa devina reale cu adevarat, restul posibilitatilor fiind date la gunoi. Nu stiu câtă bază are povestea asta, dar imi place cum suna, desi matematic sau statistic, sunt o infinitate de posibilitati viitoare ale Universului nostru.

Dar poate ca as cere prea mult de la un regizor si de la niste producatori care au drept scop profitul. Lucru normal si firesc, o casa de filme este in primul rand o afacere, deci ea face bani în primul rând, nu filme. Filmele sunt pe locul doi.

Asa ca o sa ma asez iar pe pat, si in seara asta sau în alta, cu laptopul in brate, si o sa ma uit la episodul doi, sa vedem ce probleme vor avea copiii lui Marty in viitor, acolo unde nu e nevoie de strazi pentru ca vehiculele zboara pe coridoare aeriene. Ca-n filme, nu?

articolul a fost scris în 2009 si a fost postat pe un alt blog.

Experimentul Philadelphia (1984)

Multa cerneala a curs pe marginea acestui subiect, si multa va mai curge. Probabil ca a fost vorba doar despre o incercare de punere pe modul invizibil a vaselor de razboi, pe radarele germane. Insa povestea filmului din 1984, asa cum o stim noi azi, e diferita, e adaugita, e facuta sa atraga. Si totusi, inca filmul nu spune tot ceea ce deja de prin anii '80 se stia chiar si pe la noi, de prin cartile si emisiunile radiofonice (va mai aduceti aminte de "Exploratorii lumii de maine?" ) ale domnilor Alexandru Mironov ori Dan Apostol.

Asadar era in plin razboi. In portul militar Philadelphia, US Navy impreuna cu o echipa de fizicieni condusa pare-se de insusi Albert Einstein, incearca sa faca invizibila o nava numita, la fel ca in film, Eldridge. Nava este plasata intre doua crucisatoare pe care sunt montate doua imense generatoare de camp electromagnetic.

Experimentul incepe. Nava-cobai, avand echipaj pe ea, dispare din campul vizual al privitorilor timp de 20 de minute, insa urma ei in apa, la fel ca aceea a unui pantof pe nisip, ramane vizibila. Si pentru ca tacamul sa fie complet, se spune ca nava ar fi aparut in portul Norfolk, la vreo 400 de km sau de mile distanta. Cand experimentul s-a incheiat, o parte din membrii echipajului erau morti, unii incastrati in metalul vasului, altii disparuti, unii erau vii, dar nebuni, altii, putini, erau intregi, cel putin in aparenta.

Despre acestia din urma se spune ca ar fi avut momente cand incepeau sa devina transparenti si aveau tendinta sa dispara din lumea noastra, insa  si-ar fi revenit daca altcineva punea mainile pe ei.

Se spune ca in sloiurile de gheata care orbiteaza Terra, undeva pana in zona orbitei lunare, s-ar gasi trupurile catorva din cei disparuti atunci (sau aici confund eu cu celebrul zbor 19, din Triunghiul Bermudelor? si daca tot am pomenit despre el, o sa va povestesc si povestea asta intr-o zi).

Ce s-a intamplat, oare, atunci? Unde-i tatuca Einstein sa ne spuna? S-a facut o bresa in continuum-ul spatiu timp? Extraterestrii?
Sau poate pur si simplu sunt niste exagerari? Se pare ca americanii nu stiau de ele, asa ca filmul nu prezinta disparitii ciudate de oameni, ci disparitia unui intreg oras! Si mai istoriseste el, filmul, o poveste de dragoste, in asa fel incat eroul pricipal, face cateva salturi inainte si inapoi prin timp, ca sa-si salveze colegii de pe nava, orasul disparut - ce vreti? eroul american superfrumos, ultradestept si teribil de modest !!! - ca apoi ca sa raman definitiv intr-un viitor din care nu facea, initial, parte alaturi de iubita sa.

Revederea, film romanesc

Astazi este premiera filmului românesc Revederea, la cinema Patria (ora 12.00) si la Palatul National al copiilor (ora 18.00). Un film de Bogdan Alexe si Tiberiu Rotarescu. In distributie: Maia Morgenstern, Tudorel Filimon, Wilmark, Aliona Moon.

Un film despre adolescenti, iubire, talent si vise care devin realitate.

later update: scurt review de la o prietenă care a mers la film astăzi "Oana, e un film frumos, proaspăt, energic și muzical. Sper să-l vezi și tu!"

The Wolf of Wall Street

Un film de Oscar marca Scorsese și Di Caprio care merită văzut. Și merită văzut în ciuda sutelor de fak-uri, faking-uri și cok-uri* de care abundă mai toate replicile filmului. Dar există un substrat și o legătură între ceea ce exprimă aceste cuvinte și ceea ce face un broker când te convinge să cumperi acțiunile unei companii fantomă despre care tu habar nu ai, plătindu-i lui un comision în bani gheață, și obținând niște bani din tranzacție doar teoretic. Filmul îți arată cine este cu adevărat bogat: cei care au bani gheață; cei care te păcălesc pe tine să cumperi acțiuni fără valoare ridicând artificial prețul.

Ecranizarea unui roman autobiografic, The Wolf of Wall Street, Lupul de pe Wall street, este povestea vieții unui broker de bursă de la începutul ascensiunii sale în această profesie, până la momentul de dincolo de cădere când o ia de la început.

Jordan Belfort este un tânăr căsătorit, cu o leafă mică și o viață cât se poate de normală. Se angajează la o bursă de pe Wall Street în New York și șeful său îl învață tainele meseriei, explicându-i cum poate să ajungă putred de bogat. Jordan învață, ia aminte, dar într-o zi bursa la care lucra își închide porțile. Abătut, adună o gașcă de oameni simpli cu care se va împrieteni la cataramă, îi învață brokeraj și deschide o bursă într-un garaj părăsit din Long Island pe care o numește Stratton Oakmont. Prin metode mai mult sau mai puțin ortodoxe afacerea lui ia amploare iar el și apropiații lui se îmbogățesc. Presa îl elogiază și îl numește lupul de pe Wall Street.

Apoi divorțează de prima soție, se însoară cu un exemplar feminin splendid - Naomi, îi face cadou de nuntă un iaht imens, își cumpără o "casă" cam cât un hotel. Devine dependent de droguri și de escorte, duce o viață de huzur și de desfrâu împreună cu Donnie Azoff, tipul de la benzinărie care demisionează pe loc când el îi propune să-l coopteze la bursă, omul care va rămâne alături de el până la capăt. Dar Jordan este un sufletist în esență. Cunoaște resorturile care împing oamenii să riște, are fler, știe să-ți vândă la suprapreț orice gunoi cu aerul că-ți face o favoare ție și numai ție, e un expert în manipulare. Dar nu se cramponează de avere: ceasul de 40.000 de dolari îl aruncă unde se nimerește în mulțimea de angajați care-l ascultă, Ferarri-ul alb îl face praf fără să-și dea seama, iahtul ia foc într-o furtună pe mare. Dar el nu e niciodată disperat când rămâne fără bani sau bunuri. Nu-i pare rău nici o secundă după ele. Oricând poate face alți bani.

Cum FBI-ul e pe urmele lui, la început vrea să-l mituiască pe agentul care îl anchetează. Nu-i iese și e nevoit să ascundă banii, pe care nu-i declarase la fisc și pe care îi obținuse din speculații bursiere, în conturi elvețiene. Apoi descoperă că telefoanele îi sunt ascultate și i se limitează tot mai mult accesul la propria afacere bursieră. La un moment dat vrea să demisioneze, lăsându-l pe Donnie în locul său, dar se răzgândește și-și conduce afacerea de pe iaht. La un moment dat trebuie să ajungă în Elveția de urgență, altfel pierde niște zeci de milioane de dolari. În aceste condiții, iahtul de lux nu rezistă la traversarea Atlanticului și el împreună cu Donnie și cu soția sunt salvați de un vas italian. Iahtul lor ia foc.

Până la urmă face câțiva ani de închisoare pentru spălare de bani și fraudă fiscală, apoi e gata s-o ia de la capăt. Renunță la droguri și merge în Australia să țină conferințe despre cum să fii un broker de succes.

The Wolf of Wall Street durează 3 ore. Nu știi când trec. Umor, petreceri, femei, droguri, bani, bani, bani, lux. Și toate astea din comisioanele fraierilor pe care-i păcălești să cumpere acțiuni fără valoare nepăsându-ți mai apoi de victimele tale, fiind de fapt oricând gata să le-o mai tragi odată.

Presa de peste ocean spune că The Wolf of Wall Street este cel mai bun film al lui Scorsese din ultimii douăzeci de ani. Nu-mi permit să evaluez filmul decât ca simplu spectator: e unul dintre cele mai bune văzute de mine vreodată, și zic eu că am ceva mii de filme la activ. Mi-aș dori să ia Oscarul. După mine e singurul film care chiar îl merită.

O producție Paramount Pictures
Regia: Martin Scorsese
Distribuția: 

• Leonardo DiCaprio - Jordan Belfort
• Jonah Hill - Donnie Azoff, prietenul lui Jordan
• Margot Robbie - Naomi Lapaglia, a doua soție a lui Jordan
• Matthew McConaughey - Mark Hanna, prieten cu Jordan
• Kyle Chandler - agentul FBI Patrick Denham

* motivele pentru care am preferat această ortografie și nu pe aceea corectă țin de SEO.


Dacă-ți place filmul, evaluează-l:

12 ani de sclavie

Filmul nu excelează prin nimic în mod deosebit. Dar povestea lui Solomon Northup sensibilizează. Ecranizare a romanului omonim, 12 ani de sclavie a fost lansat în 2013 producător Plan B (casă de producție a lui Brad Pitt) și regizor Steve McQueen.

Acțiunea se petrece în prima jumătate a secolului al 19-lea, într-o Americă în formare, unde deja părerile despre sclavie erau împărțite între sudiști și nordiști. Solomon (Chiwetel Ejioifor) se născuse liber și locuia în apropiere de New York. Era apreciat pentru talentul său de a cânta la vioară și, în acele vremuri deja tulburi, niște așa-ziși artiști îl ademenesc cu o promisiune mincinoasă, că va participa la un fel de turneu muzical și va fi plătit cu un dolar pe zi și 3 pe spectacol, ceea ce era o sumă imensă pe atunci. Solomon crede și mușcă momeala, apoi se trezește vândut ca sclav în New Orleans. Degeaba strigă că el este liber, i se dă o altă identitate și ori de câte ori își reafirmă statutul de om liber, o încasează urât de tot.

Schimbă vreo doi stăpâni până când, din păcate, ajunge pe mâna unuia mai crud ca alții. Dar el face tot posibilul să supraviețuiască, să se descurce, să sufere cât mai puțin posibil. La acesta din urmă rămâne cel mai mult timp, astfel că filmul ilustrează și viața lui de familie, și viciile lui, și amantlâcul cu una dintre sclave, pe care nevasta firește că n-o putea suferi și o atacă de fiecare dată când are ocazia.

Într-un târziu, Solomon, care știe acum să-și mai țină gura cu privire la adevărata sa identitate și înțelege că dacă va coopera, va avea mai mult de câștigat, reușește să trimită o scrisoare acasă, și ajutat de Bass (Brad Pitt), un canadian angajat de stăpân pentru o lucrare - care-și afirmă sus și tare preferința pentru aboliționism, și care poartă o barbă amintind de aceea a viitorului președinte al Americii, Abraham Lincoln, Solomon va fi luat acasă de către câțiva cunoscuți. Perioada de sclavie se termină astfel, ca și filmul, cu scena în care își revede familia, după 12 ani.

Cele două ore de film nu reprezintă neapărat o frescă a Americii coloniale, dar dau o imagine destul de exactă a acelei perioade, a felului în care erau tratați sclavii de către albi - mai bine sau mai rău - pun în lumină aspecte mai puțin cunoscute de publicul larg, ca de pildă aceste răpiri de negri liberi și vinderea lor ca sclavi în sud.

12 ani de sclavie este cartea pe care Solomon o scrie după ce ajunge acasă. Pentru că am uitat să spun, povestea e inspirată dintr-un caz real. În finalul filmului aflăm că Solomon îi dă în judecată pe răpitorii săi, dar pierde procesul pt că pe atunci un negru nu putea să acuze un alb de nimic.

Iar dacă trendul este ca o peliculă socială, istorică, dar dintr-o istorie a populației minoritare, sau cel puțin din punctul acesteia de vedere este ceea ce contează acum pentru critici, înseamnă că 12 ani de sclavie își merită cu prisosință Globul de Aur câștigat.



Dacă ai văzut filmul, evaluează-l:

Tweet

Carrie, 2013

Filmul lansat anul trecut, este un remake după acela din 1976, care avea o distribuție de excepție - Sissy Spacek și John Travolta, printre alții - și care a luat și două Oscaruri pentru interpretare.
Ambele ecranizări sunt făcute după romanul omonim a lui Stephen King, primul său roman publicat, deși nu și primul scris. Însă, spre deosebire de carte, filmele ilustrează doar jumătate din acțiunea romanului, iar diferența dintre cele două ecranizări este că pelicula din 2013 e un thriller, dacă vreți, pe când aceea din 1976 s-a dorit a fi un horror. Nici una dintre pelicule nu reușește să fie ce și-a propus, ci ambele te fac să te întrebi: dar dacă ai putea... dacă ai dispune de o forță teribilă, ce-ai face?

Carrie White este o adolescentă de liceu marcată în principal de două lucruri: o educație foarte strictă și suprarealistă aș spune, impusă de o mamă religioasă și bolnavă mintal, și de un brain-lock* din momentul nașterii, când Margaret, mama ei, a dorit s-o omoare crezând că fetița abia ieșită din pântec este diavolul sau este produsul unui păcat, fiind de fapt rezultatul unui viol.

Astfel, Carrie este peste măsură de timidă, lipsită total de încredere în forțele proprii și foarte izolată. Din cauza felului ei de a fi, colegele, mai ales cele care deja au prieten, își bat joc de ea constant, cu toate că fata nu a făcut nici un rău nimănui, lucru bine subliniat în filmul din 2013. Pe parcursul poveștii aflăm că mama ei consideră un păcat orice emoție pozitivă, că își obligă fiica să se roage la Dumnezeu ținând-o închisă într-o debara ore întregi, că ea însăși se automutilează dacă apare vreo bucurie în sufletul ei (vezi scena când își înfige un obiect ascuțit în pulpă și se rănește, ca să-și provoace durere, pentru că era lăudată de o doamnă venită după hainele lăsate la croit).

Batjocura suferită de Carrie ajunge la un punct culminant când după ora de sport îi vine ciclul pentru prima dată și se sperie foarte tare neștiind ce este aceea, crezând că va muri de la sângerare. Fetele aruncă în ea cu tampoane, o filmează și postează filmul pe internet (firește, ăsta e un ingredient actual, nu se regăsește în romanul lui King). Imediat școala ia măsuri împotriva liderei grupului care a umilit-o pe Carrie, profesoara de sport pedepsindu-le pe fete prin exerciții obositoare timp de o săptămână. Chris, autoarea morală a batjocurii, devine rebelă și datorită obrăzniciei va fi eliminată câteva zile, având inclusiv interdicție de a merge la balul școlii. Enervată la culme de interdicție, Chris vorbește cu o gașcă de băieți să facă ceva împotriva lui Carrie, plănuind împreună o răzbunare odioasă și nemeritată.

În acest timp, una dintre colege, Sue, se simte solidară cu Carrie și încearcă să se apropie de ea, apoi îl roagă pe iubitul ei s-o însoțească la bal ca să repare cumva răul făcut. Frumosul Tommy la început refuză să fie partenerul lui Carrie la bal, dar la insistențele lui Sue, se lasă convins. O găsește pe Carrie la bibliotecă - studiind cărți despre telekinezie, forțe paranormale pe care tocmai descoperise că le are - și o roagă să accepte să-i fie parteneră la bal. Inițial Carrie crede că își bate joc de ea, apoi, pentru că își dorea să fie la fel ca toate celelalte fete, acceptă, și trece peste interdicția mamei ei legată de acest eveniment folosindu-și puterile nou-descoperite.

La bal apare ca o fată obișnuită, frumoasă, de care Tommy chiar se simte atras. Cei doi sunt aleși miss și mister, totul făcând parte dintr-un scenariu de răzbunare pus la punct de gașca lui Chris. Când cei doi se urcă pe scenă să primească felicitările pentru locul obținut, din culise este proiectat pe un perete filmulețul cu rușinea de la ora de sport, la care toată lumea începe să râdă. Imediat, de sus cade o găleată cu sânge de porc - prietenii lui Chris omorâseră un porc de la o fermă și strânseseră sângele acestuia - care o mânjește din cap până în picioare pe Carrie. Ulterior găleata cade în capul lui Tommy, omorându-l pe loc.

Asta e picătura care a umplut paharul. Carrie, aflată pe scenă în vacarmul râsetelor din sală își adună forțele și stârnește un soi de furtună energetică, împingând obiectele și oamenii către pereți, apoi încuie toate ieșirile. Lumea e foarte speriată, dar încă nu au văzut nimic, pentru că în clipele următoare Carrie stârnește un incendiu lăsând toată sala de bal pradă flăcărilor. O cruță doar pe profesoara de sport, apoi iese afară și vede cum Chris și prietenul ei vor s-o calce cu mașina. Oprește automobilul la un metru de ea, apoi, când Chris accelerează nebunește, deși forța telekinetică îi ține pe loc, ridicând spatele mașinii în sus, Carrie îndreaptă mașina către benzinărie și slăbește forța, astfel mașina izbindu-se violent de un stâlp, ia foc.

Ajunsă acasă Margaret vrea s-o omoare pentru că nu a ascultat-o și îi înfige un foarfece mare în spate. Carrie, neputându-se mișca, aduce prin telekinezie toate foarfecile și cuțitele din casă îndreptându-le către mama sa, apoi o omoară. La urmă, regretă gestul făcut în legitimă apărare, și face să se cutremure casa. Moare și ea, nu înainte de a vorbi cu Sue și de a-i spune că este însărcinată cu o fetiță, copilul lui Tommy, lucru pe care aceasta doar îl bănuia.

Filmul se termină cum a început - cu o naștere și cu aceleași replici pe care cândva le spusese Margaret, acum rostite de Sue. Dacă este aceasta o aluzie la reîncarnare, deocamdată nu putem ști. Vom afla numai dacă va exista un sequel al acestei pelicule într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.


* brain-lock - termen din psihologie care desemnează o amintire negativă din copilărie stocată în subconștient, generatoare de comportament anormal, și care nu poate fi adusă la suprafață, în mintea conștientă.

sursă foto: capturi din trailerul oficial, youtube.

Distribuția:

Julianne Moore - Margaret White, mama lui Carrie
Chloë Grace Moretz - Carrie White
Gabriella Wilde - Sue Snell
Portia Doubleday - Chris Hargensen
Judy Greer - Ms. Desjardin, profesoara de sport


Dacă ai văzut filmul, evaluează-l:

Tweet

Iffet dinainte de Iffet

Poate că mai puțină lume știe că serialul Iffet de la Kanal D a fost făcut după un film mai vechi, cu același nume, din 1982. O parte din acțiune este aceeași, numele personajelor principale, cu unele excepții sunt aceleași. Serialul, totuși, are meritul de a fi mai închegat și de a ilustra mult mai puternic iubirea dintre cei doi protagoniști.

Iffet este o fată frumoasă (Mujde Ar) îndrăgostită de taximetristul Cemil, dar tatăl ei, fiind foarte dur, relația lor este secretă. La o serbare câmpenească, Cemil apare cu mașina, o ia pe Iffet cu el și se petrece violul.

Am remarcat în această scenă asemănarea până la identitate a unor detalii de gestică și mimică a actorilor (de exemplu haina dată de Cemil pe geamul mașinii înainte de a trage parbrizul sau privirea lui după ce o imobilizează pe Iffet), dar și unele diferențe mari: cei doi rămân pe iarbă o vreme, apoi revin  la serbare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iffet rămâne însărcinată dar este dusă de Cemil la o femeie bătrână care o "rezolvă" contra cost.

El se însoară pe neașteptate cu o fată din vecini, iar Iffet îl dojenește pe stradă pentru gestul lui. Atunci, taică-său aude ce s-a întâmplat, o bate cu cureaua și o alungă. Iffet pleacă de acasă și ajunge la o mătușă care-i oferă adăpost și care o duce la un studio cinematografic ca să devină foto-model. Cum ea este foarte frumoasă, ajunge rapid celebră, multe afișe și reclame fiind făcute cu ajutorul ei. Un bărbat cu foarte mulți bani (pe care nu-l cheamă Ali Ihsan, ci Haluk) o curtează și o face iubita lui. Iffet devine o femeie de lume, se distrează, se lasă în voia luxului și a vieții ușoare pe care o obține de pe urma frumuseții sale. Haluk e un om cu inimă mare, dar urât, caraghios, bețiv, un soi de amestec grotesc de Ali Ihsan și Erhan înainte de dezalcoolizare.

În tot acest timp, Iffet mai trece cu mașina să vadă ce mai face Cemil, dar fără a fi observată de el. Ocazional, mai vine pe acasă, de exemplu când tatăl ei e pe moarte. Apoi, într-o zi, pentru a se răzbuna pe el, îl cheamă prin dispecerul de la taxiuri să vină să o ducă acasă la Haluk. Ies amândoi la o cafea, după care Cemil ajunge șoferul ei și a lui Haluk, poziție în care Iffet face tot posibilul să-l umilească și să-i arate că-l iubește pe bărbatul care o întreține. Cemil, gelos atât pe situația ei materială cât și pe ea ca femeie, începe să sufere și încearcă s-o recâștige. La o petrecere, Haluk o cere pe Iffet de nevastă și ea acceptă, după care bătrânul anunță vestea tuturor invitaților. Cemil, de la distanță, este învins.

Într-o zi Haluk pleacă pentru câteva zile la o partidă de vânătoare, iar Iffet și Cemil se iubesc cu pasiune în casa bogătașului. La un moment dat apare Nimet, care se alătură distracției celor doi și le ține de urât (a nu se înțelege că e vorba despre o partidă în trei!). Iffet pleacă la studiouri pentru o ședință foto, iar Cemil, aburit de o sticlă de alcool, recidivează în ce știe el mai bine, și o violează pe Nimet. Imediat Iffet ajunge acasă, dar prea târziu; o găsește pe sora sa goală în pat, plângând, și pe Cemil alături, cu sticla în mână. În timp ce el caută scuze, Iffet ia pușca și îl omoară, după care dându-și seama ce a făcut, plânge.

Așadar, Serpil, Feyyaz, Dilek, Nil, Arif, Orkun sunt personajele serialului, care nu apar deloc în film. Făcând o comparație, serialul mi se pare mai bine legat ca acțiune decât filmul, personajele sunt mai credibile, întâmplările sunt actualizate și, față de film, sunt mai coerente. Doar Iffet cea din film e mai frumoasă decât Deniz Cakîr, însă personajele diferă, prin natura a ceea ce devin cele două după ce pleacă din casa părintească. Iffet-Deniz este o fată cam prostuță, simplă, fără pretenții, care se maturizează. Dar nu mai mult. Iffet-foto modelul evoluează de la o fată de mahala la o vedetă, la o femeie care merită să rămână într-o alt fel de lume, dar și la o femeie care lasă toate prejudecățile la o parte, care înșală fără regrete, care omoară pentru a-și răzbuna sora.

Iar dacă uneori detaliile sunt respectate până la identitate - Iffet are părul lung, Cemil este mustăcios, taximetriștii joacă table în timpul liber, cațele bârfesc, Haluk împușcă ținte/sticle din distracție, vila lui e dotată cu piscină - există și diferențe mari, care individualizează mult cele două producții. 


Update:30 august 2013. Din păcate filmul a fost eliminat de utilizatorul care îl avea în listă pe youtube. Dar îl puteți vedea aici, în 7 părți: zapkolik.com/video/iffet