Misterele noptii de Nora Roberts. Recenzie

Titlu - Misterele nopții
Titlul original - Midnight bayou
Autor - Nora Roberts
Traducerea - Diana Țuțuianu
Editura - Litera (Lira)
Colecția - Cărți romantice
Preţ - cca 15 lei, 340 pagini
Anul apariţiei - 2014
ISBN - 978-606-741-048-6
Gen - romantic, mister
Comercializată pe Libris

Mărturisesc că de mulți, mulți ani n-am mai citit o carte de Nora Roberts. După 1990 apăruseră o sumedenie de cărți romantice și pe la noi, această autoare fiind una dintre cele mai prolifice în genul romantic. Însă pe atunci se cerea un alt stil, apropiat de erotic, simplu, fără cine știe ce acțiune. Mi-am luat o carte de ea și mi-am zis că este de ajuns, pentru că toate păreau aproximativ la fel.

        

Acum, după douăzeci de ani și mai bine, mi-am zis să încerc să citesc din nou un roman de dragoste scris de Nora Roberts. Și nu-mi pare rău că am făcut asta. În prezent, autoarea americană care scoate zeci de titluri anual, are un stil diferit de a scrie, ceva mai matur, cu subiect și predicat, ca să zic așa, adică romanele ei au acțiune, personaje bine creionate, atmosferă puternică.

La fel este și Misterele nopții, roman gotic prin structura subiectului, modern prin abordare, cu ceva accente oculte, spiritualiste. Cartea începe cu povestea unei tinere sărace, Abigail, servitoare la Manet Hall în statul Louisiana, acum câteva sute de ani. Lucian, unul din fiii stăpânei ei, se îndrăgostește de ea și o ia de soție în ciuda mamei lui care crede că fata e doar o servitoare șireată. După ce naște un copil, Abigail este violată de Julian, fratele geamăn a lui Lucian, care vine într-o seară beat acasă, după care o și ucide din greșeală. Maică-sa, pentru a-și apăra fiul, se descotorosește de cadavru aruncându-l în meandrele râului din apropierea casei lor și îl învață pe Julian ce să spună ca să scape de închisoare.

Secole mai târziu, avocatul Declan Fitzgerald vede Manet Hall într-o călătorie și devine obsedat de acel conac părăginit, pe care-l cumpără și căruia vrea să-i redea splendoarea de odinioară, ba chiar intenționează să se mute acolo, la marginea orașului New Orleans. Se apucă de recondiționat conacul și, după un timp, începe să aibă viziuni din trecut și să experimenteze senzații de teroare și durere aproape insuportabilă. Oamenii din apropiere vorbesc despre niște povești vechi, o crimă, un trup aruncat în râu, iar Declan începe să creadă tot mai mult că Manet Hall este bântuit de fantome.

Pe acest fundal misterios și sumbru pe alocuri, Declan o cunoaște pe Angelina Simone de care se îndrăgostește. Însă și Angelina experimentează tot felul de lucruri, iar pe parcursul cărții povestea lor de dragoste capătă alte nuanțe. Cine este încarnarea cui, de ce fantomele își fac simțită prezența la Manet Hall și cum pot fi liniștite aceste spirite, veți afla dacă veți citi cartea Misterele nopții de Nora Roberts, un roman la granița dintre modern și medieval, cu o tentă romantică, clasică și cu multă atmosferă gotică.

Un roman care se citește pe nerăsuflate, ușor, fără subtilități stilistice care să stânjenească lectura, o carte de vacanță, un intermezzo perfect între alte lecturi poate ceva mai dificile sau mai consistente literar. Însă cu atât mai mult o lectură necesară ochilor și minții.

Cartea Misterele nopții de Nora Roberts se găsește online pe site-ul Libris.ro și pe librăriile online partenere.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Ucigasul de Patricia Melo. Recenzie

Titlu - Ucigașul
Titlul original - O Matador
Autor - Patricia Melo
Traducerea - Anca Ferro
Editura - Univers
Colecția - Enigma
Preţ - 29 lei, 208 pagini
Anul apariţiei - 2016
ISBN - 978-606-863-111-0
Gen - polițist, psihologic

Cum poate un tânăr timid, introvertit şi cu complexe fizice, sociale şi culturale să devină asasin profesionist? Prin vocea protagonistului, într-un stil alert, caracterizat de o extremă violenţă verbală, dar şi de sensibilitate, tandreţe şi umor, romanul Ucigaşul dezvăluie procesele interioare complexe şi pline de conflicte, precum şi pe cele exterioare care îl aruncă pe căi nu de el alese, dar înscrise deja, oarecum, într-un fel de cod genetic social.

Aceasta este prezentarea de pe coperta IV a cărții Patriciei Melo, care în cartea sa prezintă un uimitor criminal profesionist, plin de conflicte interioare, plimbându-se cu nonșalanță pe străzile din Sao Paolo. Máiquel, dealer de mașini second-hand care locuiește în favelă, pierde un pariu la fotbal și, drept urmare, trebuie să-și vopsească părul și mustața blonde. Are nevoie de o nouă garderobă, așa că merge la cumpărături și se ia la bătaie cu vânzătorul. Se duce la bar și acolo îl întâlnește pe Suel, pe care îl cunoaște, și cu care se ia în gură, jignindu-se reciproc, apoi îl provoacă la duel și îl împușcă pentru că acesta nu acceptă lupta. Acum, toată lumea îl privește cu admirație pe Máiquel pentru că Suel era considerat un om periculos. Toți vor să-i mulțumească pentru această crimă, în timp ce el își face procese de conștiință dacă a făcut un lucru bun sau nu. Un medic stomatolog, dr. Carvalho, chiar îi oferă consultație și tratament gratuit dacă îl va găsi și ucide pe violatorul fiicei sale.

Ofertele de acest gen încep să curgă, iar (anti)eroul nostru îi va cere unui detectiv să-i asigure spatele în acțiunile sale. În curând vor fonda o organizație ca să poată să acopere crimele lui Maiquel, care începe să se creadă un fel de vigilante, un fel de Arrow sau alt erou de benzi desenate americane. La un moment dat, vrea să se așeze la casa lui, să caute un job obișnuit, să ducă o viață normală. Acțiunea se complică atunci când el trebuie să omoare pe cineva drag, pentru că a întâlnit o altă femeie și nu vede o soluție diferită. Însă deja visul de a avea o viață liniștită este din ce în ce mai greu de realizat când poliția intră pe fir și trecutul îi suflă în ceafă.

Ucigașul Patriciei Melo e o carte foarte cinematografic scrisă și fără întortocheli stilistice deosebite, narată la persoana întâi, ceea ce e surprinzător, pentru că ucigașul e acela care povestește. Ai senzația că vezi un film, nu că citești pagină după pagină. Maiquel este un antierou complex, care citează pasaje din poezia clasică și uneori își face probleme dacă viitoarele sale victimele merită să moară sau nu. El crede în soartă și astfel pune faptele sale antisociale pe seama ei, ca o versiune masculină și sud-americană a inocentei Tess d'Urberville, altă ucigașă care blamează soarta pentru propriile-i fapte. Dar totul are o limită și când Maiquel omoară un copil, începe să-și facă procese de conștiință cu adevărat, deși tardiv. Mereu și-a dorit să ducă o viață îndestulată, dar se simte nesigur printre cei din clasa mijlocie, încercând să măsoare cumva succesul său prin gesturile simple pe care le învață de la bogătași, de exemplu, prin felul în care râde ținând paharul de whisky în mână.

În concluzie, Ucigașul e o carte ușor lecturabilă, psihologică, socială, în care autoarea aruncă o lumină diferită asupra crimei în sine. Dar cel mai mare atu al Patriciei Melo este crearea unui ucigaș care din când în când (re)devine un om surprinzător de moral.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Seara cantaretelor de Lidia Jorge. Recenzie

Titlu - Seara cântărețelor
Titlul original - A Noite das Mulheres Cantoras (publicată în 2011 în Portugalia)
Autor - Lidia Jorge
Traducerea - Laura Bădescu
Editura - Univers
Colecția - Romanul secolului XXI
Preţ - 31 lei, 318 pagini
Anul apariţiei - 2014
ISBN - 978-606-854-305-5
Gen - contemporan, aventuri, mister

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides, soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima? După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.

Într-o narațiune complexă, autoarea prezintă cinci femei care se unesc în jurul unui proiect ambițios: să devină noul grup de succes al muzicii portugheze, tradiționale lusitane, cu melancolia ei înlăcrimată, în aproape singura limbă din lume care are un cuvânt pentru a exprima ceea ce înseamnă să pierzi pe cineva sau ceva. Impregnat de nostalgia și tristețea pătrunzătoare a muzicii Fado, pândind piața internațională dominată de ritmurile ușoare și versurile ușor de reținut, grupul feminin vrea să iasă din anonimat, devenind o nouă senzație mass-media.

Lidia Jorge creează o acțiune prin care căutarea ontologică a cântăreței Solange de Matos, studentă la Universidade Nova, se intersectează cu imaginea unei Lisabone decadente, al cărei complexe de inferioritate se manifestă cu o claritate dureroasă, ca un oraș european blocat în propria sa întârziere. Și tocmai această trăsătură, care este o prejudecată socială, prezentă pe tot parcursul cărții, ne ajută să descoperim că Lisabona este poetică, frumoasă, deși mai puțin dezvoltată decât era de așteptat.

În Seara cântărețelor două aspecte ies în evidență mai mult: primul, parada de personaje bine construite ale căror personalități caleidoscopic garantează credibilitatea textului. Pe lângă reprezentări schematice precum lidera grupului sau producătorul Julian, personificări stereotipe ale unor înguști la minte, apar personaje precum Joseph Alexander și Ana, care, prin contrast, sunt orientați spre o nouă gândire, o nouă atitudine, în mod deliberat agresivă, care parcă strigă că Portugalia ar trebui să renunțe la tradiționalismul său, acceptând diferențele și comportamentele heterodoxe. Al doilea element evidențiat este firul narativ însuși, în care prezentul, trecutul și viitorul sunt combinate într-un tot unitar, deși aparent difuz și fragmentat.

În romanul Seara cântărețelor mai atrage atenția și misterul din jurul Giselei Batista, lidera grupului muzical Apocalypse, a cărei ambiție excesivă este fuzionată într-o încercare de a ascunde în mod deliberat nereușita, cu o manipulare dezgustătoare a vieții celorlalte cântărețe, inclusiv un control obsesiv asupra relațiilor sentimentale ale acestora. Pentru a-și atinge scopul, Gisela controlează fiecare pas al tovarășelor ei, împiedicându-le să trăiască o viață plină de iubire, să se angajeze în alte proiecte, prin impunerea unei discipline spartane. Paradoxal, acest comportament bizar duce la realizări notabile, dar și la o moarte suspectă. Și în acest caz, Lidia Jorge insuflă personajului o instabilitate tipic umană: Gisela nu este personajul negativ tradițional, rău în fiecare faptă sau cuvânt; ci acela care oferă o oportunitate de succes a trei femei obișnuite care, fără ea, ar duce o viață mediocră și cu nimic ieșită din comun.

În mijlocul unui complot dominat de prezența feminină, João de Lucena, coregraful Apocalipsei, este elementul care unește cele două planuri ale cărții - ontologic și social. Dansator respectat, de carieră, aureolat într-un halou de măreție, João aduce în prim plan, încă o dată, o problemă socială a Portugaliei, în mare parte rămasă în urmă educațional și cultural. João pleacă în Statele Unite să-și desăvârșească educația, dar revine la Lisabona ca să pună în practică ce a învățat. Astfel subtil, aproape imperceptibil, Lidia Jorge pare să pună în lumină o transformare ideologică prin care trece Portugalia și lumea în același timp.

Transformarea și frustrarea, atât personală cât și colectivă, formează firul roșu din romanul Seara cântărețelor. Acest lucru dovedește că Lidia Jorge menține vie flacăra identității portugheze, deși are uneori nostalgia altor valori.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Din calatoriile unei femei cu suflet de copil, de Dana Savuica. Recenzie

Titlu - Din călătoriile unei femei cu suflet de copil
Autor - Dana Săvuică
Editura - Univers
Preţ - 30 lei (224 pagini) pe site-ul editurii, prețuri mai mici pe site-urile partenere
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 9789733410393
Gen - memorialistică, autobiografie

La o simplă căutare pe Google cu numele ei, găsim o prezentare pe alocuri superficială: "... o femeie de afaceri din România, fost fotomodel și realizatoare de emisiuni TV. Este prima româncă care a pozat în ediția locală a revistei pentru bărbați Playboy, în noiembrie 1999." Nu știu dacă dincolo de aceste cuvinte, care exprimă ceva adevărat, dar prea sclipicios și bombastic la partea aia cu iepurașul Playboy, se poate ghici omul din spatele imaginii create de wikipedia. Nu știu dacă era necesară menționarea cu atâta acuratețe a informației despre această revistă. Firește, Dana Săvuică a fost fotomodel, dar nu cred că e ceva cu care să te mândrești, pozatul ăsta pentru o revistă la granița dintre erotic și ceva mai mult de atât. Poate că este. Poate că sunt eu încuiată la minte.

Recunosc că atunci când am primit cartea spre recenzare, eram contrariată, deși nu știam decât partea aceea cu realizatoare TV. Adică, nu înțelegeam de ce o persoană care este deja celebră, vrea și mai multă celebritate. Însă asta o spune o introvertită ca mine, care prefer să comunic prin mesaje ca să nu stau de vorbă la telefon. Că față în față sunt cam greu de prins.

Apoi am început să citesc Din călătoriile unei femei cu suflet de copil. Azi o poveste despre Sri Lanka, mâine altă poveste, despre Paris, și tot așa, până am descoperit-o pe femeia Dana Săvuică, pe adolescenta care a fost, pe fetița de diplomat de carieră care se vedea nevoită să călătorească mereu, din țară în țară și din oraș în oraș, fără să prindă rădăcini nicăieri. Cartea este alcătuită din mai multe povestiri autobiografice, fără vreo ordine cronologică. De aceea e foarte ușor de citit, nu te plictisești, poți citi prima sau ultima povestire, pe la mijloc, sau acolo unde se deschide la întâmplare cartea. Fiecare amintire este un crâmpei de viață, din viața acestei femei care a avut un destin aparte. Fiecare amintire despre care scrie e o treaptă în evoluția ei, sau ne prezintă o întâmplare cu tâlc, o lecție de viață.

Din călătoriile unei femei cu suflet de copil poate fi privită ca o carte de vacanță. Dar eu aș zice că nu e genul de carte pe care s-o iei cu tine pe plajă, dimpotrivă. Este cartea pe care o citești ghemuită în fața șemineului, iarna, învelită cu o pătură groasă, într-o cameră primitoare în care nu se aude decât trosnetul lemnelor în foc și eventual torsul molcom al unei pisici. Afară ninge a iarnă grea, iar tu deschizi ușa imaginației și te lași purtată pe meridianele lumii, de mână cu Dana, într-o "călătorie care trebuie savurată la fiecare pas" pentru că "ziua de ieri e deja istorie, ziua de mâine e un mister, dar ziua de azi e un cadou prețios"...

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi și recenza Din călătoriile unei femei cu suflet de copil, de Dana Săvuică.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Cronicile lui Magnus Bane. Recenzie

Titlu - Cronicile lui Magnus Bane
Titlul original - The Bane Chronicles
Autori - Cassandra Clare, Sarah Rees Brennan, Maureen Johnson
Traducerea - Ofelia și Shauki Al-Gareeb
Editura - Leda - Corint
Colecția - Leda Edge
Preţ - cca 32 lei pe Libris, 448 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-793-113-6
Gen - fantasy, aventură, thriller, young adult
Comercializată pe Libris

Asta primăvară am urmărit pe internet aventurile acelor Shadowhunters, cu sufletul la gură. Apoi am auzit vestea proastă că serialul s-ar fi anulat din lipsă de fonduri. Într-un avânt nemaivăzut la mine - zic asta pentru că stilul young adult nu e chiar ceva după care să mă dau în vânt - mi-am cumpărat toate cele 6 volume ale seriei Instrumente mortale de Cassandra Clare, decisă să nu pierd șirul aventurilor lui Jace, Clary și Alec. Am trecut peste stilul foarte subțirel de scriitură, pe care nu prea îl agreez, de dragul eroilor mei preferați. Apoi, acum ceva timp, am văzut pe Libris cartea Cronicile lui Magnus Bane. Am pus-o imediat în coș și pe aceasta, pentru că așa-i stă bine unei pasionate de lecturi într-ale ocultismului și magiei ca mine, și de personajul atât de controversat și de complex al vrăjitorului Magnus, fiu al celebrului demon, prinț al întunericului, Asmodeu.

Cronicile lui Magnus Bane este structurată pe 11 povestiri din viața vrăjitorului. De fapt, povestirile sunt 10 la număr, iar ultima parte conține versiunea printată, dacă pot spune așa, a căsuței vocale a telefonului lui Magnus din perioada în care acesta se certase cu Alec. Această ultimă parte, este inedită în sine, deși mie mi se pare inutilă în economia antologiei. Nu-i văd rostul, deși este relaxant și amuzant să o citeșți.

Povestirile încep cu o întâmplare în Peru, în anul 1791, unde Magnus Bane duce o viață dezordonată alături de Ragnor Fell. Pe măsură ce firul poveștilor se apropie de prezent, Magnus devine mai responsabil, dar are drame sentimentale, se însingurează ori se afundă în cărțile sale de magie. În ansamblu, colecția urmărește evoluția lui Magnus de la playboy-ul cu inimă de aur care flirtează cu oricine-i place, până când se maturizează și ajunge Înalt Vrăjitor de Brooklyn. Volumul vine în completarea seriei de Cassandra Clare, Instrumente Mortale și prezintă mai multe povești care se întrepătrund, fără să aibă o legătură anume - ele pot fi citite așa cum vă vine la îndemână.

Cartea nu este o continuare sau un prequel la seria Instrumentelor, dar are aceleași personaje și face parte din aceeași lume. Dar dacă nu cunoști seria, nu înseamnă că nu înțelegi povestirile din Cronicile lui Magnus Bane. Universul său este același, nu lipsesc vrăjitorii, vampirii, sirenele, vânătorii de umbre, Conclavul și regulile lor. Cu toate acestea nu lipsesc nici aparițiile lui Valentine, Alec Lightwood, Isabella ori Jocelyn Fray.

Fiecare poveste se concentrează pe o anumită perioadă istorică, ce a avut un impact asupra vieții lui Magnus Bane. Pe parcursul povestirilor, personaje precum Catarina Loss și Ragnor Fell, care au apărut sporadic în seria Instrumente Mortale, sunt ceva mai pe larg dezvoltate în Cronici.

Este o lectură plăcută, ușoară, de vacanță sau de intermezzo între două cărți de mare calibru. Dacă-ți place genul fantasy și îndrăgești serialul ShadowHunters, vei citi cartea pe nerăsuflate. Sau, poate vei reveni din când în când la ea, ca să mai întorci o filă din povestea vieții lui Magnus Bane, vrăjitorul cu ochii aurii, care este adesea numitorul comun al lumii nevăzute, dezbinate de intrigi mărunte. "Nu e ușor să fii Magnus Bane. Ca magician, este adeseori chemat să rezolve probleme altora. Viața lui a fost lungă și iubirile numeroase. Iar Magnus are întotdeauna grijă să se afle în locul potrivit la momentul potrivit ....."

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Biblia pierdută, de Igor Bergler. Recenzie

Titlu - Biblia pierdută
Autor - Igor Bergler
Editura - RAO
Preţ - 47 lei, 554 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 973-606-609-903-5
Gen - aventură, thriller
Comercializată pe Libris

Acum câteva luni am văzut prima dată mai multe reclame pe net la Biblia pierdută și cartea a început să-mi atragă atenția. Mi-am dat seama că era o carte de mare succes la public, însă aveam impresia că Igor Bergler e numele unui autor rus. Și mă întrebăm, oare ce-o fi scris acela așa de bine că i se vinde romanul ca pâinea caldă! :) Când am mai citit despre ea că e ceva oarecum din aceeași zona ca și romanele lui Dan Brown, m-am decis să o comand online. Numai că între timp aflasem că autorul e român și începeam să am unele îndoieli. Cartea a venit, am început s-o citesc, și... n-am mai lăsat-o din mână decât ca să fac mai repede hârțoagele pentru serviciu și să mă pot întoarce la deliciul lecturii acestui roman românesc teribil de bun.

Mulți recenzori și cititori spun că Biblia pierdută seamănă cu romanele lui Dan Brown, mă repet. Însă nu e un fel de copiere cu mici modificări, nici pe departe. Da, sunt niște asemănări, așa, la modul foarte general, cartea aparține genului mixt aventură, thriller, policier, suspans, spionaj, istorie, la fel ca și cele ale lui Brown, eroul, profesorul Charles Baker este profesor la universitatea Princeton, tot așa cum Langdon este profesor la Harvard. Amândoi se trezesc în mijlocul unor situații detectiviste fără voie, amândoi sunt ajutați de personaje feminine în rezolvarea misterelor, și amândoi au o pasiune - Baker pentru istorie, Langdon pentru simbolistică. Iar asemănările se cam opresc aici. Baker nu este o copie a lui Langdon și nici întâmplările pe care le trăiește acest personaj nu sunt o replică a acelora imaginate de Dan Brown pentru eroul său.

Revenind la Biblia pierdută, Bergler își plimbă personajul într-o Românie contemporană, unde acesta a venit din două motive, unul oficial, o conferință științifică, și altul neoficial și relativ secret. Însă secretul fusese deja descoperit și de alții iar ceea ce caută Charles Baker - o sabie, care ar aparține familiei sale, și o biblie, prima tipărită de părintele tiparului, Johannes Gutenberg și finanțată, se pare, de însuși Vlad Țepeș - sunt artefacte căutate și de alții, care au interesul ca acea Biblie să stea ascunsă bine și să nu fie relevată omenirii.

Romanul începe într-un stil aș zice neo-gotic, cu un bărbat care se trezește într-un fel de cavou lipsit de lumină și descoperă că se află lângă niște cadavre mutilate și intrate întrucâtva în putrefacție, dar o umbră vine și îl suprimă și pe el. Apoi intră în scenă Charles Baker și se urmărește un alt fir al cărții. Însă chiar și așa, alte crime teribile se întâmplă iar lui Baker, agentul Interpol Christa îi atrage atenția că lui îi sunt adresate, ca și cum cineva ar vrea să-i transmită un mesaj. Christa aflase că la locul crimelor s-au găsit niște elemente comune, și în ultimul caz, o carte de vizită a profesorului cu un diavol verde, ciudat desenat pe ea.

   

Aventura continuă în afara țării, iar în călătoria pe care cei doi o fac cu un tren internațional, aflăm date istorice despre Vlad Țepeș și despre vremea lui, pe care nu cred că le-am găsi în niciun manual școlar. Bergler are un talent deosebit de a împleti ficțiunea și aventura detectivistă cu istoria povestită în așa fel încât nu cred că există cititor să nu fie atras de ea.

Cu toate că există unele scăpări, sau unele lucruri care mie mi s-au părut scăpări scriitoricești - Baker este destul de emfatic și de teatral uneori, așa cum sunt românii, și nu așa cum sunt occidentalii, modești și profesioniști desăvârșiți în ceea ce fac, apoi crimele adiacente, anterioare momentului la care începe romanul mi s-au părut inutile și puțin credibile - adică de ce ar omorî cineva câte 3-4 oameni odată, în mai multe rânduri, doar ca să îi atragă atenția profesorului, când există modalități mult mai discrete de a o face? - per ansamblu Biblia pierdută nu e un roman de ratat, dimpotrivă, este una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată de un autor român, și tirajul de cca 100.000 de exemplare o dovedește din plin. Stilul autorului e foarte cinematografic, cartea se citește rapid, cu toate că mustește de informație de valoare, totul se vizualizează ușor cu ochii minții, de parcă ai vedea un film.

Recomand romanul oricui este pasionat de genul în care scrie Dan Brown, de aventură, thriller, poate și un pic de horror; celor care adoră să citească ficțiune împletită cu istorie, ca și celor care caută suspansul dintr-un roman bun.

Iar pentru cei care au citit deja cartea, am o întrebare - cine este umbra din prologul romanului ? :P


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Prima secunda de Vlad Roman. Recenzie

Titlu - Prima secundă
Autor - Vlad Roman
Editura - Univers
Preţ - cca 35 lei, 399 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-973-341-038-6
Gen - istoric, medieval, aventuri

Linz, 1581. Doi tâlhari, o mulțime de maeștri ceasornicari, matematicieni, un pictor, ucenici, servitoare, un manuscris și copia lui participă cu toții, pe durata a zece zile abrupte, la semnarea, modificarea și copierea actului în baza căruia calendarul gregorian urmează să-l înlocuiască pe cel iulian. Intrigile politice se amestecă cu discursul moral în atelierele ceasornicarilor și pe străzile umede de ceața Dunării. Într-o noapte, pe o asemenea ceață, cineva este ucis. Peste toate astea se suprapun povești în ramă, parabole și imagini, descrieri de ceasuri, de orare și tablouri ciudate, plus o mulțime de întrebări despre natura timpului, a imaginii, a identității și a speranței. Va fi prins criminalul? Cum arată ochii lui? Cine e el?

Așa cum spune și prezentarea de pe site-ul editurii Univers, unde a publicat Vlad romanele sale, acțiunea din Prima secundă începe în anul 1581. Doi vechi prieteni, separați de distanță și de meandrele vieții, Clavius și Luigi, care au scris o carte despre cum ar trebui schimbat calendarul, vor să se reîntâlnească pentru a merge într-o misiune la Linz, în vederea aprobării noului calendar. Clavius pornește la drum dar la hanul la care trebuia să vină Luigi, apare Antonio, un nepot al acestuia, care are manuscrisul cu el, și care-l anunță pe Luigi despre moartea prietenului său.

Pe de altă parte, romanul mai are două personaje, pitorești, pe Lorand și Miograd, care deveniseră hoți și escroci de profesie. Ei se infiltrau în casele celor avuți pretinzând că sunt tineri studioși, din familii bune, care meritau să se căsătorească cu fiicele gazdelor lor, câștigându-le încrederea. Până să se dumirească aceștia cu cine aveau de-a face, Miograd și Lorand furau ce aveau de furat și se făceau nevăzuți. Însă Lorand are o soră cu o căsnicie mizerabilă din care el vrea s-o scoată. Da Samola, cumnatul, îi cere lui Lorand favoruri peste favoruri, promițând de fiecare dată că divorțează de soție, dar neonorând niciodată promisiunea făcută. De data asta, îi cere un lucru foarte important, iar Lorand, neavând încotro, acceptă și cere ajutorul prietenului său, Miodrag.

Cei patru se întâlnesc în Linz și totul capătă alte valențe. Manuscrisul devine un personaj de sine stătător, element inedit adăugat de Vlad Roman cărții, pe care vă las singuri să-l judecați (eu sunt ceva mai conservatoare). Autorul descrie apoi minuțios, viața din secolul al XVI-lea, cu meșteșugarii ei, cu precupețele ei, cu atmosfera medievală care te pătrunde, de parcă Vlad Roman ar ști o metodă tainică de a călători în timp ca să ne ilustreze atât de convingător lumea medievală a timpului.

Vlad Roman este un scriitor din generația tânără, născut în 1981. Prima secundă este al doilea roman al său, după un prim mare succes cu cartea Cât mai aproape de tine. În romanul Prima secundă frazarea este molcomă, artistic și minuțios adusă din condei, povestea curge lent, deși nu într-atât încât să te plictisească. Mărturisesc că mi-a plăcut acest stil ușor balzacian, ușor dickensian, dar foarte personal al autorului. Iar cel mai mult mi-a plăcut scena unei crime. Victima nu vede criminalul, dar noi, cititorii, da. În schimb, momentul morții este atât de dilatat, atât de minuțios redat de autor, ca un filigran meșteșugit de un bijutier bătrân, încât angoasa finalului vieții dispare lăsând locul unei plăceri reale a lecturii, împletite cu admirația față de acest spirit de observație deosebit.

În consecință, Prima secundă este un roman în care ficțiunea se împletește cu realitatea istorică, în care peisajul medieval al unui târg important este în detaliu redat cu măiestrie și talent. Aștept cu interes și alte cărți semnate de Vlad Roman și recomand cartea celor interesați de istorie și de o scriitură clasică, din păcate, mai puțin abordată în prezent.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!