Ce înseamnă să fii profesor (1)

sursa foto - pixabay.com

Revin cu acest subiect că iar au aparut pe rețelele sociale tot felul de bălăcăreli la adresa noastră, ba că avem 4 luni vacanță - ce le-aș vrea! - că muncim 4 ore pe zi (serios?!!?? poate dnele învățătoare să aibă așa program bun), sau 100 de zile de muncă efectiv, pe an, că suntem tupeiști și nesimțiți! Dar cei care ne invidiați așa de tare, de ce nu veniți un an, un singur an în sistem, să vedeți cu ochii voștri și pe pielea voastră cum este???

Aș zice și pe buzunarul vostru, că noi plătim perfecționarea din banii noștri, micile ieșiri de 8 martie sau cu alte ocazii, dacă ne dă mâna, tot pe banii noștri, rechizitele de profesor (stilou, pixuri, cerneală, caietul profesorului, topuri de hârtie de xerox, markere, etc) le luăm din banii noștri, naveta nu se decontează la multe școli din țară, printatul în școală al documentelor și testelor este un lux pe care multe școli nu și-l permit, ca să nu mai spun că până la pandemie la noi la liceu dădeam bani lunar pentru hârtia igienică și săpunul din toaleta profesorilor! Elevii nu beneficiau de așa ceva!

Așadar cum este să fii profesor? N-o să vin cu exagerarea că muncim și câteva ore acasă, zilnic, pentru că nu este adevărat, dar hai să vedem ce înseamnă această meserie, că prea mulți inventează pe seama noastră și apoi dau verdicte pe net.

A început anul școlar și ești la o școală sau la un liceu undeva în România, nici la cea mai de top unitate, nici la cea mai slabă din țară. Te prezinți la post pe 1 septembrie cel târziu. Dacă locuiești în alt oraș, faci o navetă, cu mașina personală, dacă ai, sau cu autobuzul. Norocoșilor ca mine, li se decontează naveta, că așa este legea, dar sunt primari în țara asta care nu decontează naveta profesorilor. Și nu pățesc nimic. Cum nimerești.

Anul școlar începe la 1 septembrie și se încheie la 31 august în anul calendaristic următor. Elevii mai au vacanță, tu, nu. Dacă nu este primul tău an în sistem, vii la școală când ți se termină concediul, de regulă undeva după 20 august. Concediul este de 62 de zile pe an. Da, e un avantaj. Unul din puținele. Dar nu ai chiar 4 luni vacanță pe an, stai liniștit, și dacă liberele legale se respectă, nu-ți convine, pentru că în acele zile nu ți se plătesc orele suplimentare, dacă ai, și nici dirigenția. Cu alte cuvinte, salariul întreg îl iei într-o singură lună pe an, care nu are zile libere, și aceea este martie. Al 13-lea salariu este eliminat de mult, de pe vremea lui Boc, cand ni s-a tăiat 25% din salariu.

Și dacă tot am ajuns la beneficiile financiare, trebuie să știi că în învățământ nu există prime sau alte bonusuri. Poți depune dosar pentru gradație de merit, care înseamnă 25% în plus la salariu, timp de 5 ani. Dar trebuie să ai o anumită vechime, un anumit grad didactic ca să poți participa la concursul de acordare a gradațiilor de merit, și să fi muncit mult în afara orelor de curs ca să ai punctaj cât mai mare la dosar. De exemplu, la mine în județ se acordă în medie 5-6 gradații pe an la engleză și suntem vreo 200-250 de profesori. Imensa majoritate nu depun niciodată dosar. Dar nici dacă depui, nu ai garanția că nu sunt alții înaintea ta cu punctaj mult mai mare. O să descriu ce și cum într-o altă postare. Așadar, ai salariul și atât. Mai sunt prima de carieră didactică, 1500 lei pe an școlar pe care o folosești exclusiv în folosul profesiei tale, și acele vouchere de turism. Cât or mai fi și acestea.

 Plan de unitate

Să revenim, eram la începutul anului școlar. Au loc consiliile profesorale, pe care este bine să le onorezi cu prezența. Afli dacă ți s-a repartizat dirigenție, la ce clasă, ce încadrare ai, dacă ai și ore suplimentare, afli unde sunt sălile de clasă (adică ce sală ocupă fiecare clasă de elevi), afli când s-au stabilit Școala Altfel și Săptămâna Verde (nu te lua după gurile rele, sunt săptămâni faine, cu activități relaxante și benefice în același timp, kinderii abia așteaptă excursiile!). Ți se spune să te apuci de planificări, dar nu știi deocamdată ce manuale ai la clase. Din fericire, termenul pentru planificări este, de obicei, maxim 1 octombrie, adică până atunci se dau și manualele la elevi, deci vei ști fiecare clasă ce profil are, ce manual și câte ore de obiectul tău faci pe săptămână. Dacă ai noroc să nu schimbi școala și să nu se schimbe manualele claselor câțiva ani buni, planificările vor fi aceleași, cu mici modificări în funcție de structura anului școlar în curs, de vacanțe, de cele 2 săptămâni altfel și verde.

Dacă pleci la altă școală anul viitor, poți avea alte manuale, de la alte edituri, deci planificări noi. Sau alte profiluri la clase, și iar planificări cu modificări importante în funcție de numărul de ore pe săptămână de la fiecare clasă. Și trebuie să iei totul de la capăt, planurile de lecție fiind de departe lucrul care-ți ia foarte mult timp, că nu e ușor să faci planuri pentru fiecare lecție, de la fiecare clasă - adică dacă ai 18 ore în încadrare, faci 18 planuri de lecție săptămânal. Plus dirigenția. O să spui, păi, bine, dar dacă am 3 clase de-a 7-a nu predau același lucru? Ba da, acolo faci un singur plan pentru toate cele 3 clase. Dar dacă ai 3 clase de-a 9-a, una de mate-info cu 2 ore pe săptămână, alta de socio-umane cu 3 ore pe săptămână și manual diferit, și o profesională sau o clasă de tehnologic care face practică mai multe săptămâni pe an, cu un al treilea fel de manual...., te ia cu durere de cap! (Nu uita, eu mă raportez la engleză, la ceea ce predau, poate la alte discipline e mai ușor, nu știu.)

 Planificare cl. a 9-a

Dacă ai elevi cu CES (cerințe educaționale speciale), și o să ai, că în ultimii ani nu am văzut decât extrem de rar clase fără elevi cu CES, faci planificare specială pentru fiecare dintre ei, în funcție de cât pot ei să învețe. Pe parcursul anului școlar, le dai teme separat, teste separat, le predai separat (știu, nu prea-ți vine să "mănânci" din timpul celorlalți, dar nu ai încotro, măcar din când în când), faci PIP-uri (planuri de intervenție personalizată, pentru fiecare elev cu CES câte unul) și fișe de progres individual. Fișe din astea faci și la clase, dar nu așa de detaliate și complicate.

Modele de astfel de documente iei de pe net. Te atenționez, am văzut PIP-uri și de 22 de pagini! Tu alegi modelul care îți este mai convenabil.

Revenind la planificări - trebuie să ai planificările anuale, pentru fiecare manual și clasă/profil în parte, planificările pe unități/capitole și planurile de lecție.

 Planificare cl. a 11-a

Un plan de lecție cuprinde tot ceea ce spune/scrie/face profesorul la clasă. De la Bună ziua, luați loc! până la O zi frumoasă, ne vedem data viitoare! Planul de lecție cuprinde toate întrebările puse de profesor și ce ar trebui răspuns la ele, ce exerciții din manual, sau din alte auxiliare faci la oră, și care sunt răspunsurile corecte, ce activități pe grupe/perechi faci la oră și acolo trebuie fișele de lucru și rezolvarea corectă, etc, totul cu timpii de care ai nevoie, care să însumeze la sfârșit 50 de minute. Un plan de lecție are cam 4-5 pagini word, și mă refer la limba engleză, adică obiectul predat de mine.

Dacă ești la început de drum, vei face săptămânal planurile de lecție pentru că fără ele, direct venit din facultate, nu te vei descurca, și ca să le ai pentru eventualitatea unei inspecții și pentru că reprezintă documente școlare obligatorii. În anii următori, dacă nu schimbi manualele de la clasă, le vei folosi tot pe acelea. Uneori vei face schimbări, dacă nivelul clasei o impune, dar nu vei mai munci la fel de mult ca prima dată.

Înainte de termenul limită pentru planificări (anuale, pentru elevi cu CES și pe unități), le printezi în 2 exemplare și te duci la secretariat să iei număr de înregistrare pentru ele, apoi mergi la director să le verifice și să le semneze. Un exemplar rămâne la director, celălalt la tine. Nu uita - planificare se face și la dirigenție!

Și încă ceva - sfatul meu pentru profesorii de limbi străine, faceți toate documentele acestea, inclusiv planurile de lecții, bilingv, că directorii nu sunt obligați să știe engleză/franceză, etc, pentru a înțelege ce ați scris dvs. acolo.

Bun. Să zicem că alegi să nu scrii aceste documente. Am văzut pe net unii - ne-profesori - care consideră că planificările și planurile de lecție sunt maculatură. OK. Poate și tu, profesor sau aspirant la un post de profesor, crezi la fel. Hai să-ți spun de ce ai nevoie, practic, de ele. Cum spuneam mai sus, la orice inspecție - apropo, în fiecare an școlar ești inspectat de director/i, la început de drum vine pe la tine și inspectorul de specialitate, când dai definitivatul, gradele 2 și 1, ai mai multe inspecții înainte de respectivele examene și de susținerea lucrării de grad 1 - deci la fiecare inspecție ți se cere în primul rând planul lecției, apoi al unității și planificarea anuală. Dacă nu le ai, nu stă nimeni la discuții cu tine, poți să fii tu cel mai talentat profesor din lume, documentele școlare de mai sus sunt OBLIGATORII și au prioritate înaintea actului propriu-zis de la catedră! Nu ai hârtii, nu exiști! Lucrurile astea așa au fost și în alte vremuri, nu sunt invenții din ultimii ani, și nu se cer numai la noi în țară, să știi!

Asadar, ești la începutul anului școlar, scrii planificări, în weekend-uri sau după-amiezile, dacă le ai libere, la școală scrii catalogul clasei tale la care ești diriginte (ia câteva ore bune de tot, sunt multe lucruri de completat, dar nu ai voie să duci catalogul acasă, deci stai după ore, mai multe zile la rând, să-l termini de scris), întocmești caietul profesorului, un fel de catalog al claselor la care predai, alcătuiești caietul de dirigenție, cu fișe personale ale elevilor tăi, te ocupi de testele inițiale, dacă predai un obiect pretabil la așa ceva.

După ce corectezi testele inițiale, pe care trebuie să le dai la fiecare clasă din încadrare, sau cel puțin la clasele a 9-a și celor pe care nu le-ai mai avut în anii trecuți, faci interpretarea lor - câți de 4, câți de 5, ... câți de 10, apoi media pe clasă, scrii care itemi au fost mai bine rezolvați, care nu, și ce măsuri preconizezi pentru progres. Interpretarea testelor o trimiți părinților de la clasa ta, și diriginților de la restul claselor la care predai.

Ah! Era să uit. Îți faci cu fiecare clasă de elevi și cu părinții clasei tale câte un grup de whatsapp. Sigur, nu e obligatoriu, dar este eficient. Poți stabili niște limite orare până la care poți fi sunat/contactat, însă îți recomand să-i lași pe părinți să te poată contacta până mai spre seară. Și ei au serviciu. Eu le-am spus să mă contacteze la orice oră, că dacă dorm (am telefonul pe sleep mode noaptea), oricum văd apelul/mesajul și le răspund ulterior. Am fost sunată și la 9 seara (de un părinte cu care am și vorbit), am primit mesaje whatsapp și la 2 dimineața. Mie îmi convine așa, chiar nu mă deranjează, am notificările pe silent peste tot, nu mă zumzăie nimic la cap. Cui nu-i place, face cum crede, dar o restricționare drastică a orelor de apel sau să nu răspunzi deloc unui părinte, nu cred că este în regulă. Aud că sunt diriginți care se comportă așa. Nu mă număr printre ei și nu mi-ar plăcea să fiu părinte și să aștept cu ochii-n soare un răspuns.

......

 

Print-screen-uri discuție cu o elevă și istoricul conversațiilor cu unul din părinții clasei mele.

Ce mult am scris! Și nici nu am pomenit de dosarele de bursă sau de elevii în plasament, de exemplu! :) Încă. Dacă vi se pare interesant, o să continui. Și dacă nu vi se pare, tot o să continui. Have a nice day, deocamdată!

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Anul Nou care nu a fost. Amintiri care nu se sterg

Acum câteva zile l-am văzut pe Netflix.
Redă foarte bine ce se întâmpla în acei ani, însă eu nu am perceput în film nici pe departe frica aia viscerală din zilele premergătoare Revoluției și de după.

Aveam 25 de ani atunci, mă dusesem la postul luat prin repartiție în com. Corbu de Constanța. Toată lumea asculta Europa Liberă, toată lumea vorbea, în casele lor, despre ce se întâmpla la Timișoara, și asta la scurt timp după 16 decembrie '89. Deja apăreau patrule de militari în termen peste tot. Nimeni nu știa de ce, doar bănuiam. Era o liniște apăsătoare pe străzi. Doar ochii vorbeau celor pe lângă care treceam. Ne încurajam unii pe alții din priviri, strângeam rândurile, intuiam ce ne aștepta.

Venea vacanța de iarnă și nu știam dacă voi putea ajunge acasă, la ai mei, pentru că Ceaușescu dăduse un decret prezidențial ca nimeni să nu părăsească locul de muncă. Directorul școlii din Corbu mi-a scris o hârtie - nici în ziua de azi nu știu ce era pe ea, nu știu de ce nu am citit-o niciodată - și mi-a zis să o arăt dacă mă ia cineva la întrebări în tren. Eram cu inima cât un purice. Că vara nu era tren direct Constanța - Piatra Neamț, ci numai cu legătură din București. Așa că, pe 20 decembrie, eram în Gara de Nord. Cred că niciodată gara aia nu a fost mai aglomerată, de nu puteai respira, aproape, și era plină de militari care patrulau câte 3 sau 4. Aveau armele la umăr și se zvonea că aveau gloanțe de război. Nimeni cu îndrăznea să scoată vreun cuvânt, în toată gara aia în care eram ca sardelele, tot ceea ce se auzea era foșnetul hainelor și al bagajelor. Nici la informații nu îndrăzneam să întrebăm decât cu glas mic și jos, dacă aveam ceva de întrebat.

bilete de tren dinainte de 1990

M-am urcat în trenul de Suceava Nord, care, ca întotdeauna, avea vagoane de Piatra, după ce mi-am luat tichetul de supliment de viteză și loc. Răsuflam ușurată, credeam eu, că, în sfârșit peste un sfert de oră aveam să plec spre casă. Trenul, arhiplin, porni pentru ca după vreo sută de metri să se oprească. Au fost cele mai lungi 60 de minute din viața mea. Nu știu nici azi de ce s-a oprit; militarii îl controlau, însă nu ne întreba nimeni nimic. Apoi, trenul porni cu o întârziere de o oră. Am ajuns acasă.

Și, deodată, a doua zi, Ceaușescu a avut cea mai proastă idee (pentru el) - mitingul din București. Ne uitam la televizor și vedeam cum se prăbușește totul, tot sistemul construit cu migală și teroare în zeci de ani. Teroarea creștea, pentru că se dăduse ordin să se tragă în populație, să se intre cu tancurile peste oamenii ieșiți în stradă cu piepturile goale! Apoi, din Jos Ceaușescu azi, lumea a început să strige Jos comunismul a doua zi și în zilele care au urmat. A fost o baie de sânge la Inter, au venit cu mașinile de pompieri să curețe sângele din piața Universității cu furtunurile cu apă. Valurile roșii se scurgeau in canale și în stația de metrou. N-am să uit cum vedeam la televizor săpându-se gropi în cimitire, zeci, care erau umplute imediat cu cadavrele celor uciși în Revoluție. Eroii datorită cărora azi suntem liberi! Da, așa arată libertatea, imperfectă, cu lumini și umbre, dar este de mii de ori mai frumoasă decât dictatura pe care am trăit-o noi, cei născuți mai înainte de '89!

imagine de la Revoluție

În marile orașe, ca peste tot, de altfel, se trăgea. Și la noi s-a tras, mă temeam să ies pe stradă, iar dacă eram nevoită, după pâine sau alte alimente necesare, care deodată, se găseau la liber, mergeam pe lângă ziduri. Se auzeau din când în când rafale de mitralieră. Ani de zile în sticla groasă a ușilor blocului meu au stat martore tăcute două găuri de gloanțe. Locuiam (și azi sunt tot aici) la parter și mă temeam pentru viața mea și alor mei. Nu puteam dormi noaptea, ațipeam câte un pic, cu un cuțit mare de bucătărie sub pernă și cu capul spre radioul deschis pe Europa Liberă. Mă simțeam cumva în siguranță știind că dacă venea vreun terorist (eram intoxicați de povești cu teroriști, deși nu vedeam nici unul) puteam să mă apar cu acel cuțit (așa credeam eu! în naivitatea mea).

Eram intoxicați cu fel de fel de vești din toate părțile. Atunci le credeam pe toate, ulterior ni s-a spus că erau doar menite să amplifice frica. Dar parcă poți să știi care a fost adevărul? Auzeam de la vecini care pretindeau că știau de la rude sau prieteni, că au murit 70.000 de oameni la Timișoara, că se trăgea în tot ce mișcă. Apoi am auzit că ar fi ajuns la Mangalia o garnitură de tren plină cu cadavre, care au fost incinerate. Nu am să uit cum o vecină de la un bloc de lângă al meu a înnebunit când fiul, militar în termen, i-a venit acasă mort, împușcat în cap. Asta era ceva obișnuit înainte de fuga lui Ceaușescu, aproape toți morții Revoluției erau împușcați în cap!! Nu știm nici azi cine și de ce! Femeia a țipat apoi zile în șir la orice bărbat care trecea prin fața blocului ei, că este securistul care i-a omorât băiatul. Că noi așa știam, că securitatea loială lui Ceaușescu trăgea în toți revoluționarii.

imagine de la Revoluție

Până când nu a fugit Ceaușescu și nu a fost împușcat la Târgoviște (și aici e o altă poveste, am aflat de la o prietenă din București, la ani de zile după Revoluție, că de fapt, acela a fost un film, execuția văzută la televizor. Că, în realitate, Ceaușeștii ar fi fost trimiși în America de Sud, sub alte identități, și că au murit de moarte bună peste ani.), focul asupra propriului popor nu a încetat. Și azi îmi răsună în urechi lozinca "21-22, cine-a tras în noi?" Răspunsul adevărat nu l-am aflat niciodată.

Asta am trăit atunci, iar filmul redă foarte puțin din acele zile. Însă spune câteva povești de viață extrem de comune în acei ani - cei care alegeau să fugă din țară dar erau prinși pe graniță, cei care erau scoși din casele lor și mutați cu forța în apartamente, pentru că urma demolarea sau pentru că fuseseră înstăriți înainte de război, cei care nu aveau încotro și trebuiau să se supună fără derapaje ordinelor venite de sus, pentru că altfel îți pierdeai serviciul, sau aveai probleme mari și multe.

 captură de film

Mi-a plăcut alegerea Boleroului de Ravel ca leitmotiv sonor pentru film, care culminează cu ziua în care Ceaușescu a fugit și totul s-a schimbat - sper că pentru foarte multă vreme - în țara noastră. Noi, cei care am trăit Revoluția și vremurile cenușii dinaintea ei, cu siguranță nu ne dorim ca acel întuneric să mai revină vreodată în viața noastră sau a copiilor și nepoților noștri. Chiar dacă nimic nu se compară cu a trăi ceva pe propria piele, este bine că acest film există. Măcar așa, generațiile de azi pot înțelege, chiar și parțial, ceea ce a fost atunci.

#Netflix #anulnoucarenuafost

surse foto - olx.ro , digi24.ro , cinematimis.ro , hotnews.ro

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!