Joia carcotelilor. Inelul de "argint"

Acum vreo 4 ani mergeam si eu intr-o excursie prin Turcia. Datorita unor factori diversi, atat externi cat si foarte personali, care au intervenit in perioada respectiva, excursia aceea a fost mai mult amara decat dulce.

Cum factorii personali nu-si au locul in cârcoteala mea de azi, si oricum nu aveau legatura cu locurile vizitate, ramane sa trec in revista de ce anume nu mi-a placut Turcia, si nu mi-as dori sa revin acolo.

Cred ca intr-adevar omul sfinţeşte locul si pentru vecinii nostri de dincolo de Bosfor acest proverb se potriveste la fix. Ca stilul arhitectonic specific oriental nu mi se potriveste si nu e pe gustul meu, treaca. Iar ca palatul Top Kapî ca si nu stiu ce alt palat vestit in cultura lor, mie mi s-a parut zero barat (dupa ce vezi Vaticanul e cam greu sa-ti placa palatele orientale care numai bogate nu mi s-au parut), mearga. Dar sa fii inselat, negustoriceste vorbind, la orice colt de strada, si sa ai impresia ca negustorii locali sunt niste hoti fara exceptie, asta n-am crezut ca o s-o traiesc pe pielea mea. Din tot ce mi-as fi dorit sa cumpar, nu am luat mai nimic, si din ce am luat, au fost ţepe.

Mai intai am fost ţepuita in bazar, de unde am cumparat cateva semne de carte sa duc si eu oarece suveniruri la cei apropiati. Mi s-au cerut 5 dolari bucata, m-am tocmit "la sange" si abia am scos la jumatate de pret. Dupa cateva minute aveam sa descopar exact aceleasi semne de carte intr-o librarie, la 50 de centi bucata, si nu la 2,5 dolari cat imi luase mie individul din bazar.

A doua ţeapă, la taximetrist. Ma ratacisem (ca de obicei :))) ) si nestiind cum sa gasesc hotelul, am apelat la un taxi. Care m-a jecmanit fara mila de 15 dolari pt vreo 5 minute de drum. Aici furtul a fost cu voia mea, cu stiinta mea, pt ca eram constienta ca daca nu-i dadeam cat cerea, acolo ramaneam, adica in strada.

A treia ţeapă, am descoperit-o acum cateva zile. Undeva, sus pe un munte, la niste vestigii grecesti - chiar nu mai retin numele sit-ului arheologic, la Pergam, dar nu sunt sigură - mi-a picat cu tronc un inel de argint sub forma de dragon. Dom'ne, da' nu-mi puteam lua ochii de la el. Negustorul sigur ca a speculat momentul si m-a convins sa-l cumpar. Tin minte ca am dat ceva de genul 39 de dolari. In orice caz, in 2008 cand se intampla tarasenia, suma era mai mult de un milion vechi. Mi s-a parut foarte scump, si undeva in sufletul meu ceva imi spunea ca am fost fraierita, pt ca inelul nu merita atat de mult. Stiu ca ma tot uitam la el, ca-l tot suceam, ca parca-parca nu mi se parea a fi argint...... imi parea rau dupa bani, dar imi placea dragonelul acela incolacit pe degetul meu. L-am purtat scurta vreme, apoi l-am abandonat intr-o cutiuta, pt ca imi agata manecile hainelor cu coada si cu urechile. Acum cateva zile am dat de el, si era inegrit foarte. Dar nu ca argintul, ci ca nichelul. :)

Asa ca pe mine turcii nu ma mai prind ever sa las bani in ţara lor. Slava Domnului ca exista si tari civilizate, in care lucruri de genul asta sunt extrem de rare, asta in cazul in care ar putea exista, totusi, asa ceva.

Martie cu violete de Parma

Mai întâi vreau să urez o primăvară senină și caldă tuturor vizitatorilor mei!

Apoi să vă spun că în grădina mea de apartament - am și una afară, dar acum nu prea este mult de arătat din ea - am mai multe genuri de flori. Preferatele mele, suculentele și cactușii, deși din astea am doar câteva exemplare, din cauza condițiilor nepotrivite. cactușii mei nu înfloresc, pt că nu le pot asigura peste 25 de grade, pe timp de vară.

În schimb am niște violete de Parma, sau de Africa, luate de la florărie, dar și unele cultivate de mine dintr-o frunză dată de cineva.

Violetele nu sunt pretențioase și le am mai mereu înflorite. Le pun apă ținută minim 12 ore în sticlă (ca să se elimine clorul, se zice) numai la tăviță, la fiecare două zile. Dacă este foarte cald, vara, le pun zilnic.

Ele stau unele chiar pe pervaz, altele pe o masă lângă geam. Ar fi mai bine într-un loc mai umbrit, dar nu dispun de spațiu pentru flori mai la umbră, așa că se simt bine acolo unde le-am pus, la geamul de vest.

O dată pe lună adaug îngrășământ în apa de udat. Folosesc îngrășământ de la florărie, și pun un căpăcel la 1 l de apă.
Așa arată grădina din camera mea :)

Simfonie in alb

Zilele trecute am primit o scrisoare din aceea în lanț cu poze în care predomină albul. Însă printr-o asociație de idei mi-am amintit de rochiile de mireasă, de albul care exprimă puritatea unei mirese.
Dar rochia de mireasă nu a fost dintotdeauna albă. Ca să zic asa, culoarea aceasta adoptată azi de miresele din toată lumea este de dată relativ recentă.

Regina Victoria a Angliei a fost prima care a avut ideea să poarte o rochie de mireasă albă, din dantelă, cu un voal alb, cand s-a căsătorit, în februarie, 1840. Rapid, moda s-a răspândit în toată aristocrația engleză a vremii iar în cca zece ani deja era un obicei ca mireasa să poarte rochie albă, pentru că albul reprezintă puritatea, nevinovăția, fecioria, sinceritatea.

Înainte de a fi albă, rochia de mireasă fusese bleu, sau gri - la miresele sărace, sau roșie, la asiatici. De multe ori astăzi mireasa poartă rochie de culoarea șampaniei, sau a perlei, ori, pentru a se asorta cu costumul mirelui, poartă o bentiță în talie, legată în fundă la spate sau într-o parte, în nuanța costumului mirelui, sau a altui detaliu colorat și vizibil din outfitul de mire.
Ba chiar îmi aduc aminte că undeva prin anii '80 era la modă rochia de mireasă roz foarte deschis, bleu pal sau crem, dar a durat un singur sezon.

Și chiar dacă albul este adjudecat pentru mirese, o rochie albă de seară, un costum alb elegant sau sport, o bluză albă fac parte oricând din garderoba unei femei, de orice vârstă și din oricare pătură socială ar fi ea. Vara când vii bronzată de la mare, contrastul dintre pielea arămiu-strălucitoare și albul hainelor este cea mai atrăgătoare combinație indiferent de moda momentului respectiv.

poze din domeniul public de pe pixabay.com

Testoasa de pe stalp

Ţestoasa de pe stâlp

Un tânăr mergea pe jos printr-un sat şi la un moment dat decide să ia o pauză.
Se aşează pe o bancă, unde se afla un om mai în vârstă şi încep, firesc, să vorbească despre ţară, guvern, despre legiuitori şi cei asemenea lor.
Domnul îi spune tanarului:
- Eu îi compar pe parlamentari şi pe alţii asemenea cu o broasca ţestoasă aşezată pe un stâlp.
Intrigat, tânărul ii spuse:
- Eu nu înţeleg aceasta analogie ... Ce vreţi să spuneţi, domnule?
Domnul a explicat:
- Dacă te plimbi prin ţară şi vezi cumva o broască ţestoasă stând in echilibru pe capătul de sus al unui stalp de gard, ce poţi să te-ntrebi?
Văzând nedumerirea de pe faţa tânărului, continuă cu explicaţia:
- În primul rând: Nu intelegi cum A AJUNS acolo.
- În al doilea rând: Nu poţi să crezi că STĂ acolo.
- In al treilea rând: Ştii sigur că nu ar fi putut SĂ AJUNGĂ ACOLO SINGURĂ.
- In al patrulea rând : E clar că N-ARE CE CĂUTA ACOLO.
- In al cincilea rand : Eşti convins de faptul că aceasta NU VA FACE NIMIC FOLOSITOR cât timp stă acolo.
Concluzia: singurul lucru raţional ar fi s-o ajuţi să coboare, iar ca să o ajuţi să coboare trebuie să fii ACOLO!

primita pe email

Vinerea cu amintiri. Gandalf cel gri.

Citeam acum cateva zile despre moneda euro, si cineva, undeva intr-un ziar german, parca, o asemuia cu Gandalf in scena cu lupta impotriva Balrog-ului.
Nu m-a atras comparatia, in schimb mi-am amintit de filmul drag mie, si de scena cea mai infioratoare dar pe care de multe ori o revad, a luptei cu demonul vechi al focului, Balrog.

Multa lume crede ca Stapanul Inelelor e doar un alt film pt copii, un film din seria fantasy, o poveste cu zane, Feti frumosi, hobiţi, elfi, orci si vrajitori, cu inele magice si cu alte ingrediente specifice basmului.O poveste plina de mituri nordice si Anglo-Saxone.

Dar e si o poveste in care umbra tine loc de iubire de arginti, in care elfii sunt cei ce fac binele, iar orcile sunt elfii care au ales cealalta cale.
O lume in care personajele fantastice nu sunt decat faţete ale oamenilor, cu bunele si cu relele lor. Dar si o lume a initierii. Dupa lupta cu Balrog-ul, dupa ce Gandalf trebuie sa cunoasca putin coruptia umbrei - altfel nu poti invinge, decat numai cand cunosti armele adversarului - cazand impreuna cu si alaturi de Balrog in hăul fara fund, ajung amandoi intr-un tărâm îngheţat, al zăpezilor veşnice, al neutralităţii şi de ce nu?, al odihnei. Acolo Balrog este invins definitiv, dar nici in moarte cei doi nu sunt total nedespartiti. Ii separa o mica distanta, practic ambii cazand in zapada, epuizati, de viata, unul, de vlaga, celalalt. Dar initierea e luata. Focul intial sublimeaza in aburii gheţurilor. Spiritul calatoreste prin spatii pentru a primi urmatoarea treapta de iluminare si apoi transforma corpul, care ramasese pe munte, in altceva. Intr-un alt Gandalf. Cel Alb. La fel cum o suferinta peste care treci, cu pretul unui dureri inimaginabile, te maturizeaza, te înţelepţeşte, şi fără să-ţi dai seama, îţi aduce sclipiri tainice în ochi.
Oare focul din care e făcut Balrog semnifică ego-ul, instinctele primare, dorinţa de A AVEA, mai presus de dorinţa de A FI ?
Balrog, demonul din vechime, e facut din acelasi foc primordial, din aceeasi substanta ca si Inelul. Inelul, simbolul ochiului raului absolut. The EYE, sau I. Ce-mi place mie acest joc de cuvinte din engleza .... ochi, inel, ego...

Iar povestea lui Tolkien ma duce cu gandul la epopeea lui Beowulf. Dar despre ea, intr-o alta amintire, dintr-o alta zi de vineri, sau de nu tocmai vineri.

Filmul, va rog!