Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările

luni, 29 mai 2017

Oracolul din anii de scoala




Oracolul din anii de scoalaMai ţineţi minte moda oracolelor când eram noi elevi? Cred că toţi copiii când terminau un ciclu de şcoală îşi făceau aşa ceva. În clasa a VIII-a am avut un caiet oracol, în care fiecare coleg sau colegă preferată - păi, da, că nu dădeam caietul acela să-mi scrie oricine în el! :) - avea pagina lui. Şi chiar menţiona aşa, ca un fel de proprietate personală, "aici este pagina mea...". Apoi fiecare lăsa câteva gânduri de despărţire după nişte ani de şcoală, pentru că drumurile aveau să ne fie separate şi cine ştie când aveam să ne mai vedem cu toţii. Pe atunci nu erau telefoane mobile, iar despre internet, email sau facebook nici nu putea fi vorba.

Unii colegi scriau şi nişte vorbe de duh, citate celebre din autori, romane studiate în şcoală sau auzite pe la televizor. Alţii împodobeau pagina lor cu floricele desenate, cu poze de actori celebri, cântăreţi, ba chiar şi maşini, la care pe vremea aceea nu puteam decât să visăm. Fiecare voia să aibă o pagină cât mai frumoasă. Asta se întâmpla într-una din zilele ultimei săptămâni de şcoală. Chiar dacă urma un examen de admitere, asta era singura distracţie pe care ne-o permiteam. Pe atunci nu exista noţiunea de banchet decât la terminarea liceului. Cel mult ne dădea voie diriginta să facem un fel de discotecă de după amiază, câteva ore.

Oracolul din anii de scoalaApoi, la clasa a zecea, am avut alt oracol. Eu fac parte din generaţia care a cunoscut examenul de treaptă. Însă de data asta nu ne despărţeam numai de clasă, pentru că dacă majoritatea rămâneam în acelaşi liceu, dar alegeam profiluri diferite, vreo câţiva plecau la alte licee. Acum oracolul era simplu, o agendă personalizată prin cele câteva vorbe lăsate de prieteni. Fraze scurte, aruncate în grabă, într-o pauză, sau mesaje standard, din partea celor cu mai puţină imaginaţie. Lipsesc copilăroasele floricele colorate sau poze decupate din reviste şi lipite de "pagina mea". Iar îndrăzneala supremă, o colegă foarte emancipată, scrie ceva despre adolescenţa ca un pat răvăşit după o noapte de iubire...

Oracolul din anii de scoalaLa terminarea liceului oracolul nu mai există. În schimb se inventează o formă prescurtată a lui: cocarda de la piept, pe care fiecare elev, şi dirigul sau profii cei mai de treabă, ne-au lăsat scrise cu pixul câteva urări pentru viaţă. Iar eu, şi alţii mai sentimentali, am scos de la naftalină oracolul dintr-a zecea şi l-am reactualizat, punând câţiva colegi să ne lase o amintire la pagina aniversării lor.

Tu mai ai oracolul din anii de şcoală?



Dacă ți-a fost util, dă mai departe!








miercuri, 22 ianuarie 2014

Cum m-am apucat de blogging





E o poveste cu mai multe începuturi. Era prin 2007. Mi-am făcut un blog, pe blogspot-ul de atunci - căruia i-am rămas fidelă, pentru că m-am obișnuit cu platforma. Voiam să fie un blog de călătorie și l-am intitulat Pași pe nisipul timpului. Cred ca am scris două postări pe el apoi l-am uitat aproape de tot. După o vreme, nu mai știu cum, am dat de el și l-am șters. Trecuse un an și ceva fără să scriu nimic.

Apoi mi-am făcut cont pe softpedia și acolo pot spune că am început să învăț blogging. Nu neapărat în adevăratul sens al cuvântului, dar acolo aveam un blog și unele din postările mele au ajuns în top. Asta m-a ambiționat, îmi plăcea să-mi văd username-ul acolo, vizibil, între primele 3, ba chiar și pe primul loc uneori, la cele mai accesate postări.

Când am prins suficient curaj, mi-am făcut primul meu blog personal, numit la început Pulbere de stele, iar acum by Oana D, tot în 2007. La început îmi spuneam of-urile pe blog, dar când vedeam că am câteva zeci de vizitatori - ceea ce mie mi se părea foarte mult - și când, după o dezamăgire am scris un articol legat de politică și l-am văzut preluat pe un agregator de știri, m-am cam speriat. Am început să-mi revăd postările și ceea ce mi se părea prea personal, am șters. Și așa, am șters câteva zeci bune de postări. După unele, cum ar fi aceea în care pusesem poze cu fluturașii mei de salariu, îmi pare rău, mai puteam face o comparație (așa, că tot nu crede lumea ce salarii mici avem; și nu mă deranjează atât salariul indecent de mic, cât faptul că multora li se pare prea incredibil ca să fie adevărat și îmi aruncă mereu în față când mă mai plâng - deh! om sunt și eu! - ceva de genul, las' că nu e chiar așa!).

Apoi mi-am făcut blogul de cusut, am mai avut și unul de astrologie, iar apoi cel culinar. Dintr-o greșeală a mea m-am certat cu o culinăreasă și asta m-a ambiționat să învăț blogging. Mi s-a părut nedrept că m-a acuzat de furt de pe blogul ei, când eu luasem o poză de pe google, fără să-mi pese de pe ce site era. Cine n-a făcut asta vreodată, să ridice mâna sus! Așa că am descoperit că se poate câștiga din blogging. Am auzit de adsense, de reclame, de concursuri culinare unde am câștigat tot felul de premii.

Și totuși bloggingul este o pasiune. Mai întâi de toate trebuie să-ți placă să scrii. Că dacă nu, te plictisești și nu te vei mai apuca din nou. Dar dacă da, atunci chiar dacă te mai apucă plictisul, chiar dacă mai lași blogăreala deoparte, până la urmă dorul de a scrie tot te ajunge din urmă. La un moment dat aveam șase bloguri, acum au rămas doar trei. Îmi e mai ușor să le actualizez, să le fac să crească. Și uite-așa, printre cuvinte împletesc gânduri și-mi făuresc vise care chiar se împlinesc.

Vă pup!




vineri, 6 septembrie 2013

Cher. O stea de alta data.

Cher, cântăreața americană care și-a legat cariera îndeosebi de Marea Britanie și a strălucit zeci de ani printre stelele muzicii pop, a revenit în atenția fanilor.

Cu un lifting proaspăt, cu gâtul și decolteul cosmetizat, dar mai bine, ascuns de mega-coliere lucioase, cu un corp care la o privire atentă se vede că e bătrân și uneori rigid, dar foarte bine lucrat cândva și foarte potrivit cu o anume ținută din video-clip (aceea cu bluza albă, subțire, peste pantalonii mulați și cu blazerul asimetric), cu buzele ridate, totuși având aspectul normal pentru cei 67 de ani ai ei, a scos o nouă melodie ritmată și dansabilă, în stilul caracteristic din ultima perioadă a carierei sale de acum 12 ani.

Machiajul de scenă îi ascunde ridurile de la ochi, care nu pot să dispară nici cu lifting. Dar nimic pe lumea asta nu poate altera inconfundabila VOCE, la auzul căreia toate zbârciturile vârstei, mai mult sau mai puțin vizibile, trec într-un plan secund lipsit de importanță.







joi, 8 august 2013

Chanel - o legenda a modei



Coco Chanel s-a născut pe 19 august 1883 - conform biografilor, sau în 1893, conform celor afirmate de ea însăși, într-un orășel din Franța. De fapt, n-o chema Coco, asta era numele de alint, o chema Gabrielle. Gabrielle Bonheur Chanel. Dar alintul i-a devenit nume, mai apoi renume, și pe urmă prea puțin a mai contat care era prenumele ei real.

Nu era frumoasă, era cochetă, foarte îngrijită, și știa să-și pună în valoare calitățile fizice, acelea care erau. Dar pozele de tinerețe, oricât de savant încerca fotograful s-o așeze și să-i pună lumina pe față, nu-i pot ascunde trăsăturile aspre, constituția osoasă a feței, maxilarul proeminent și bărbia ascuțită, buzele subțiri, neregulate, sprâncenele groase sau creionate, după moda vremii. Trucurile, oricâte ar fi fost ele, nu-i pot ascunde nasul cam mare și cu forma amintind de aceea a unei trompete.

Nu vreau să spun că era urâtă, și dacă era, ce poți face dacă ăsta-i materialul genetic? Mă refer la faptul că toate aceste trăsături reflectau o personalitate  puternică, dominatoare, ambițioasă și energică. Coco are calități demne de un bărbat, o anumită feminitate îi lipsește, dar ea, intuitiv își completează imaginea prin atitudini tipic masculine pentru vremurile acelea: fumează, se droghează (cu morfină, din 1935 până la sfârșitul vieții sale; de altfel numele Coco vine de la faptul că dădea renumite petreceri în Paris unde se consuma cocaină), poartă pantaloni - ea a inventat costumul de damă numit pan-taior, devine om de afaceri, capătă influență, toate acestea fiind apanajul bărbaților din societatea în care trăia.
Pentru că n-a putut să se adapteze lumii, a forțat lumea să se adapteze ei. A reușit, și astfel a devenit o legendă.

Dincolo de moda feminină, numele îi este legat de marochinărie, parfumerie, bijuterii. Ea "descorsetează" femeile, reinventând moda de după primul război mondial. Ea îndeamnă femeile să se îmbrace lejer purtând pantaloni.
Însă toate acestea sunt lucruri arhicunoscute. Mai puține, probabil, se știu despre viața ei.
A rămas orfană de mamă pe la 12 ani, iar tatăl ei a dat-o la un orfelinat. Poate învățată fiind cu viața aspră de acolo, s-a ambiționat să reușească în viață, în așa fel încât să nu mai fie nevoită să asculte de alții.
La 23 de ani devine iubita unui bogătaș, Balsan, cu care se pare că a avut un copil, trecut însă ca fiu al surorii ei, din motive obscure.
După câțiva ani se îndrăgostește de Arthur "Boy" Capel, și iubirea pentru el durează chiar după ce acesta se căsătorește, zece ani mai târziu. Capel a fost acela care a susținut-o pe Coco în a-și deschide primele magazine de modă în Paris. La scurt timp după căsătorie, Capel moare într-un accident de mașină. Ulterior, Coco Chanel declara că a fost cel mai devastator moment din viața ei, și că tot ceea ce a trăit după moartea lui Capel n-a fost o viață fericită.
Ne-ținând cont de nimic, pe la 40 de ani, introdusă fiind în aristocrația britanică, trăiește timp de zece ani o poveste de iubire cu ducele de Westminster, Hugh Grosvenor, bărbat extrem de bogat, care o îngroapă în bijuterii scumpe și extravagante, obiecte de artă și care îi cumpără o casă în cartierul de lux Mayfair. În această perioadă, cu toate că era deja implicată sentimental, la un moment dat, gurile rele spun că, aventuroasă din fire, nu l-a refuzat pe prințul Edward de Wales, care făcuse o pasiune fulgerătoare pentru ea.
Dar dincolo de iubiri, cea mai lungă prietenie, bazată pe potrivire sufletească, pe interese financiare și pe dependența de consumul de droguri a fost cu Misia Sert, soția pictorului spaniol Jose-Maria Sert, membră a elitei pariziene. Cu ea a fost în America, la Hollywood, ca să onoreze un contract care până la urmă i-a lăsat un gust amar. I s-a propus să creeze costumele pentru unele producții hollywoodiene, ceea ce Coco a acceptat, însă rafinamentul modei franceze nu era în acord cu goana după glamour și kitsch a Hollywood-ului. Așa că, până la urmă, a renunțat la contract deși a mai creat costume pentru filme, europene de această dată. Acest incident a marcat o perioadă de declin profesional, perioadă în care o rivală și-a făcut simțită prezența: Elsa Schiaparelli.


Înaintea celui de-al doilea război mondial, Coco Chanel închisese toate magazinele lăsând deschis doar unul singur. Dar faptul că era o înverșunată anti-semită, o ajută să câștige o avere prin ajutor german. În acea perioadă câștigă controlul total asupra antreprizei Parfums Chanel, căreia îi dăduse numele în schimbul a doar 10% din acțiuni, în tinerețe. Urmează o colaborare cu germanii, ca agent nazist, în urma căreia are de suferit la sfârșitul războiului, dar pentru că nu existau dovezi concrete, torționarii ei sunt nevoiți s-o elibereze. După război, Coco se mută în Elveția pentru aproape zece ani. Încet, noi nume apar pe firmamentul modei europene: Christian Dior, Cristobal Balenciaga. Coco nu mai e singura stăpână absolută în haute couture. Dar își continuă drumul, până în ultima zi a vieții ei, când obosită pentru că lucrase mult la catalogul de primăvară, merge mai devreme la culcare. A adormit pentru totdeauna, pe 10 ianuarie 1971, la 87 de ani, în apartamentul ei de la Hotelul Ritz din Paris, care-i fusese locuință în ultimii 30 de ani.
În urma ei lasă nemuritoare branduri de lux: Chanel No. 5, little black dress, poșeta Chanel, logo-ul cu doi C intercalați, costumul de damă Chanel (din tricot). Până și moda pielii bronzate, tot ei i se datorează. Pe vremuri, cu cât o femeie avea pielea feței mai albă, cu atât era considerată o aristocrată. Pielea arsă de soare era semn al unei vieți mizere, a muncii câmpului, a sărăciei. Coco obișnuia să facă plajă fără pălărie, așa că foarte curând moda bronzului ia locul prejudecății de până atunci.
Dincolo de viața ei tumultuoasă, lasă una dintre cele mai puternice amprente în moda secolului al douăzecilea.








Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!












marți, 11 decembrie 2012

Ganduri de decembrie

Zilele trecute am avut la serviciu o sărbătorire a cuiva care a ieșit la pensie. A fost frumos, ne-am gândit fiecare la timpul care trece și că vom ajunge și noi să avem petrecerea noastră de pensionare.

Mi-am amintit cum a fost prima dată când mi-am luat un serviciu. Nu mă refer la perioada dinainte de facultate, când taică-meu m-a forțat să lucrez - pe atunci nu era goana asta după joburi de acum, dacă voiai să dai la facultate. Pentru că trebuia să știi foarte bine materia, ca să reușești la examen. Un job însemna să nu mai ai timp de învățat, deci să riști să pici la examen.

Mă refer la ultima mea vacanță de studentă, și prima de angajată. Am mers timid, cu bătrânu' de mână (pe naiba! :) e numai o figură de stil, dar am mers la post împreună cu el)  nu ca să merg la școala aceea de sat prăfuit cu miros de pește, ci ca să-mi caute o gazdă unde să locuiesc. Apoi s-au schimbat vremurile, mi-am căutat alt loc de muncă, și altul, mai bun, până m-am stabilizat. dar nu ajungeau banii. Am căutat muncă part time, când am putut să o fac și pe asta. Apoi... m-am mulțumit cu ce am. Și mă gândesc, cu fiecare an ce trece, că se apropie (nu foarte repede, dar se apropie) și vremea să mă despart de colegii de serviciu și să mă relaxez. Sau să pornesc în căutarea unui alt part time job, potrivit stilului meu de a fi.

vineri, 11 mai 2012

Rochita din tablou

Acum mulți, mulți ani (ei, totuși nu chiar așa de mulți :))) ), eram dusă la un atelier foto. Nu-mi amintesc cum mi s-a făcut poza. Dar mai țin minte când mi s-a adus tabloul, era vară și eram acasă cu fratele meu. M-am uitat mirată și enervată pe mine, pentru că în poză, plângeam. Aveam o rochiță de bumbac scurtă, galbenă cu dungi albe, și cu rățuște mici, roșii, pe ea. Arăta mai mult a sarafan, și mai țin minte că îmi plăcea tare mult, aș fi vrut mereu s-o am pe mine, dar se pare că era rochița mea de duminică :)

Nu știu de ce plângeam, cred că pentru că mama dispăruse din peisaj, se băgase după fotoliul în care trebuia să stau în picioare, nu știu de ce. Cred că eram cuminte, dar faptul de a vedea deodată că mama nu e lângă mine, ci doamna aceea necunoscută și cușca aceea urâtă și neagră, m-au făcut să plâng. Așa arată primul tablou din viața mea. O moțată ochioasă, grăsunică, având o lacrimă la colțul ochilor negri.

Poza cu tabloul acela nu am mai găsit-o, însă o am pe aceasta, de când eram țărăncuță la un Crăciun, la grădi. 





sâmbătă, 14 aprilie 2012

Jocuri


Acum câtva timp au venit pe la noi rudele noastre din Italia. Au o fetita de 9 ani, și neștiind ce să-i ofer, i-am arătat poze din excursii, dar ea voia calculatorul, messengerul. Am lăsat-o pe mess... a stat câteva ore nedezlipită de monitor.

Apoi mi-am amintit cum era când aveam anii ei. Cum mă jucam în curte cu verișoarele mele sau cu alți copii, jucam volei, săream coarda, jucam badminton, șotron, de-a v-ați ascunselea și preferatul nostru, pe seară, jocul Țările. Era un joc asemănător cu voleiul, doar că fiecare își alegea o țară și arunca mingea strigând numele altei țări. Cel nominalizat astfel trebuia să o prindă, altfel era depunctat și până la urmă era scos din joc. Câștigător era cel care reușea să prindă mingea ori de câte ori era strigată țara pe care și-o alesese. Ce ciudă îmi era când Franța era luată de vară-mea de la Iași :))))))))

În fiecare zi murdăream o rochiță, de atâta zburdat pe străzi neasfaltate, în fiecare zi mă jucam și în nisipul din curtea mea, ciufuleam găinile, mă hârjoneam cu Lăbuș, câinele și cu Mosorel, pisoiul meu alb cu pete gri, apoi, când voiam să joc tenis de perete (cu peretele jucam, uneori) îmi puneam musai fustița albă de tenis, luată de la mare, de la Mamaia, într-o vară.

Iarna jucam țomanap, aveam patine, mergeam la patinoarul făcut pe terenul de sport al unui liceu azi de elită. Adevărat, iarna nu prea ieșeam pe afară, dar vara, nu avea ziua destul ore pentru căt de mult eram în stare să ne jucăm.

iar azi? Mess, facebook, ...... nu știu ce să zic. Bune sunt și abilitățile astea, dar totuși, prea multă tehnologie și prea puțină comunicare adevărată.




sâmbătă, 25 februarie 2012

Vinerea cu amintiri. Gandalf cel gri.

Citeam acum cateva zile despre moneda euro, si cineva, undeva intr-un ziar german, parca, o asemuia cu Gandalf in scena cu lupta impotriva Balrog-ului.
Nu m-a atras comparatia, in schimb mi-am amintit de filmul drag mie, si de scena cea mai infioratoare dar pe care de multe ori o revad, a luptei cu demonul vechi al focului, Balrog.

Multa lume crede ca Stapanul Inelelor e doar un alt film pt copii, un film din seria fantasy, o poveste cu zane, Feti frumosi, hobiţi, elfi, orci si vrajitori, cu inele magice si cu alte ingrediente specifice basmului.O poveste plina de mituri nordice si Anglo-Saxone.

Dar e si o poveste in care umbra tine loc de iubire de arginti, in care elfii sunt cei ce fac binele, iar orcile sunt elfii care au ales cealalta cale.
O lume in care personajele fantastice nu sunt decat faţete ale oamenilor, cu bunele si cu relele lor. Dar si o lume a initierii. Dupa lupta cu Balrog-ul, dupa ce Gandalf trebuie sa cunoasca putin coruptia umbrei - altfel nu poti invinge, decat numai cand cunosti armele adversarului - cazand impreuna cu si alaturi de Balrog in hăul fara fund, ajung amandoi intr-un tărâm îngheţat, al zăpezilor veşnice, al neutralităţii şi de ce nu?, al odihnei. Acolo Balrog este invins definitiv, dar nici in moarte cei doi nu sunt total nedespartiti. Ii separa o mica distanta, practic ambii cazand in zapada, epuizati, de viata, unul, de vlaga, celalalt. Dar initierea e luata. Focul intial sublimeaza in aburii gheţurilor. Spiritul calatoreste prin spatii pentru a primi urmatoarea treapta de iluminare si apoi transforma corpul, care ramasese pe munte, in altceva. Intr-un alt Gandalf. Cel Alb. La fel cum o suferinta peste care treci, cu pretul unui dureri inimaginabile, te maturizeaza, te înţelepţeşte, şi fără să-ţi dai seama, îţi aduce sclipiri tainice în ochi.
Oare focul din care e făcut Balrog semnifică ego-ul, instinctele primare, dorinţa de A AVEA, mai presus de dorinţa de A FI ?
Balrog, demonul din vechime, e facut din acelasi foc primordial, din aceeasi substanta ca si Inelul. Inelul, simbolul ochiului raului absolut. The EYE, sau I. Ce-mi place mie acest joc de cuvinte din engleza .... ochi, inel, ego...

Iar povestea lui Tolkien ma duce cu gandul la epopeea lui Beowulf. Dar despre ea, intr-o alta amintire, dintr-o alta zi de vineri, sau de nu tocmai vineri.

Filmul, va rog!

vineri, 10 februarie 2012

Vinerea cu amintiri. Carmen Harra

O sa radeti.
Si eu am ras, atunci, in 2009 cand am vazut emisiunea Happy Hour in care Carmen Harra (Carmen Muresan, fosta membra a trio-ului Express, pe vremuri) prezicea ca presedintele care va schimba Romania va fi un barbat tanar, in jur de 40 de ani, avand numele cu litera M. Imi mai amintesc ca a zis ca nu la urmatoarele (pe atunci) alegeri va aparea acesta, ci mai tarziu.

Se pare ca ulterior aceasta predictie a suferit unele adaugiri - eu nu tin minte de amanuntul cu ambasadorul si nici de acela in care ar fi zis ca e posibil ca prezicerea ei sa nu se implineasca din cauza luptei stranse intre candidati.

Mai multe, cititi aici: http://www.ziare.com/articole/carmen+harra+predictii

Acum, nu ca as crede fara rezerve pe cineva, dar as zice ca am oarece habar de esoterism si cam stiu cu ce se mananca, de aceea nu iau in băşcălie aceste lucruri, dar repet, nici nu le acord 100% credit. Tocmai pt ca rareori o predictie poate fi implinita in totalitate, si asta datorita "antenelor" noastre spirituale, care decodifica semnalele din viitor in mod distorsionat. Ce sa-i faci?, se mai interfereaza continuum-ul spatiu-timp si cu barierele propriului nostru ego.

Pana una-alta, om trai si om vedea ce-o mai fi, cum bine zice romanul.

duminică, 22 ianuarie 2012

Amintiri de duminica

Uneori mă gândesc cu nostalgie la zilele copilăriei, la primele amintiri pe care le are un om. Nu știu ce zic cercetătorii britanici, tot ce știu este că primele mele amintiri sunt de pe vremea când sigur nu prea știam să merg. Eram pusă în ceva ca un pătuț, și mă uitam la strada pe care o vedeam pe partea dreaptă. Vedeam și rochiile sau fustele doamnelor, ale mamei, cumva știam care era ea din cele câteva perechi de picioare pe care le vedeam. O recunoșteam după pași, după mers. Și cred că orice copil are modul lui propriu de a-și recunoaște mama dintr-o mie de femei.

Mai târziu am văzut ce era cutia-pătuț, era un căruț alb gălbui, cu un fel de fereastră doar pe partea dreaptă. Și în față, dar pe acolo nu puteam vedea nimic din cauza poziționării. Eram scoasă la plimbare, într-o duminică - musai trebuie să fi fost duminică, erau mai mulți oameni în jurul meu ieșind cu mine și maică-mea din curtea casei. Nu putea fi o dimineață însorită din timpul săptămânii, că lumea ar fi fost la servici, nu în vizită la ai mei.

Apoi, mai târziu, am amintiri mai închegate, cu păpușa, mereu aceeași cu care mă jucam constant, zilnic, cu acelea frumoase și mari nu aveam voie, mă puteam uita doar la ele, erau puse sus, pe dulapuri, să nu ajung și să le dau jos. Nu le-aș fi stricat, dar era mai bine să le păstrez intacte, nu?

Mai aveam eu și o trusă medicală - ce-mi mai plăcea să umblu toată ziua cu stetoscopul pe după gât! :) -o cutie cu tot felul de tigăițe și tacâmuri de jucărie și de la o vreme, îmi făceam singură catalog de școală, din filele unui caiet special al lui taică-meu, coperțile erau dintr-un dosar, de la școală luam câte o cretă, și eu sunam, eu predam, eu ascultam și tot eu răspundeam și puneam note. Nici o clipă nu m-am gândit atunci că jocul meu avea să devină meseria mea de zi cu zi.  Cel mai mult îmi plăcea să scriu cu creta pe zidul de lângă gardul vecinilor, pe sobe, iarna, și după ce mi-o luasem pentru asta, pe dosul scaunelor de lemn din casă. 

După ce creta a fost interzisă la noi în casă, am început să scriu pe mușamaua mesei de lucru. Ei, mi-o mai luam și din cauza asta, dar rareori. Mușamaua se putea schimba din când în când.....




_________________________________________________
R:

Acum poti cumpăra copilului tău orice jucării dorește. Vrea jucarii transformers? Te sfatuiesc sa cauti la magazinul Noriel in Bucuresti !

_________________________________________________


vineri, 13 ianuarie 2012

Vinerea cu amintiri. Contul meu adsense.

Asadar, contul meu Adsense a devenit o amintire incepand de ieri :) Mi s-a explicat de ce, cu toate ca pe mine ma cam surprinde. Dar acum nu mai are nici o importanta.

Doar spun ca zilele trecute, de la maxim 150 de afisari pe zi, acest blog avea 5-600 de vizualizari. Ma uitam tâmp la nr. vizitatorilor crezand, pt o fractiune de secunda, ca am gresit statisticile si ca ma uit la cele de pe blogul culinar. Dar nu! Ma uitam bine!

Apoi am coborât privirea catre site-urile de la care imi veneau vizitele si am vazut niste adrese care nu existasera in ultimele luni si pe care am mai dat click sa vad si eu ce-o fi cu ele si de unde si pana unde am musafiri de pe ele. Cand colo, nimic care sa ma lamureasca in vreun fel.
Dupa ce m-am convins ca mesajul de la google este real, am gasit tot pe net informatia cum ca acele 3 site-uri care mi-au generat trafic agresiv pe blog sunt un fel de site-uri fantoma, traficul generat nefiind real. Sunt ca un fel de clickuri care nu exista. Nu am inteles eu foarte bine ce si cum cu ele, dar m-am lamurit macar ca datorita lor ceva nu era in regula cu blogul meu si am citit ca nu trebuia sa dau click pe acele linkuri pt ca prin clickul meu traficul acesta crestea in mod absolut nejustificat si am inteles ca din cauza aceasta e posibil sa-mi fi fost inchis contul adsense.

Acum, asta e. Cei de la google nu revin asupra unei decizii luate, chiar daca ar putea fi gresita. Asa ca nu ma lupt cu ei. Cu atat mai mult cu cat, pe bune, nu aveam de ce. Cand primul cec platit de ei, pt reclame, a venit la vreo 6 ani de la deschiderea contului, de pe 5 site-uri si bloguri unde aveam reclamele lor, nu mai e nimic de comentat si nici de parut rau.

The show must go on :)

In concluzie, daca vedeti la statisticile voastre primele trei site-uri din poza de mai jos, cel mai bine lasati-le in pace, ca vor disparea de la sine, blocate de google. In nici un caz nu dati click pe ele!


vineri, 6 ianuarie 2012

Vinerea cu amintiri. Lady Gaga.

Azi tot storcându-mi mintea despre ce să scriu, citesc pe net de o nouă boacănă a "doamnei" Lady Gaga. De ce nu Gagu? Hmmm?!?! Chiar? De ce?

Imi amintesc foarte bine, in ciuda memoriei mele nu chiar asa de fresh ca la do'oj' de ani, ca acum vreo 3-4 maxim 5 ani, se spunea in presa despre operatia de schimbare de sex a acestei "doamne". Dupa care a inceput ascensiunea muzicala a arătării. Nu ma deranjeaza ca acum are aparenţă feminina, fiecare face ce vrea cu corpul sau, dar nu prea inteleg de ce nu se mai recunoaste adevarul, de ce inclusiv "ea" il ascunde si se contrazice?

De ce ar trebui sa fie imaginea acestui produs din show biz aceea a unei femei si nu a unui transsexual sau ce pisici or fi astia care devin peste noapte din barbati, femei si viceversa?!

Cautand pe net informatii mai vechi de 2 ani, nu prea am mai gasit...  da' in fine, probabil asa se poarta in media de azi. Mai jos, unele mostre despre cel  putin ambiguitatea "ei", daca dovezi despre operatie nu mai sunt.




vineri, 23 decembrie 2011

Vinerea cu amintiri. De ce plang coreenii dupa un dictator?!??

Ieri nu am carcotit pe nimeni, ca vine Craciunul si nu e frumos, nu? :)
Dar azi nu pot sa nu ma gandesc, cu nedumerire, la semenii nostri din Coreea de Nord. I-am revazut (unii dintre noi, pt ca cei mai tineri nu au avut cum) plangand de mama focului si crămăluindu-se dupa moartea "conducatorului iubit". Pentru ca la fel au facut si acum 17 ani cand a murit Kim Ir Sen, tatal lui Jong-Il, fondatorul Coreei comuniste.

Atunci chiar credeam ca oamenii il plang sincer (deh! :D minte cruda! ...) desi ma miram de lucrul asta, dar imi ziceam ca dom'ne, cine stie ce o fi facut bun pt popor de-l plang in halul asta.

Acum, vazand aceleasi scene la moartea lui Kim Jong Il, ma intreb oare cat teatru poate sa joace un om? Bine, or fi si cativa sinceri printre ei, nu zic, dar presupun ca majoritatea nu sunt. Presupun ca fac asta ori din traditie, ori din obligatie de partid si teama. Probabil ca daca nu fac asta, isi pierd si ce mai au, serviciul, libertatea, viata.

Ca printr-o ceata fina, ma vad in toamna lui 1989 la serviciu, ca stagiara cu 2 luni de vechime, in timpul celor 3 zile ale ultimului Congres al PCR. Era o informare politica, o sedinta, nu de partid, ca nu am fost membra niciodata, ci o sedinta la care eram obligati sa participam absolut toti adultii din scoala. Si la care dupa ce se citea cate un paragraf din rezumatul a ceea ce se discutase la Congres in ziua precedenta (nimic nou si nimic interesant, de altfel, doar minciunile si propaganda de partid cu care eram obisnuiti ca si cu un zgomot de fond de care nu puteai scapa), eram obligati sa aplaudam indelung ca si cum Ceausescu ar fi fost prezent acolo, in sala noastra de clasa unde eram adunati.

Nu stiu ce mi/ni s-ar fi intamplat daca nu aplaudam. Nu am vrut sa aflu si nici acum nu vreau sa stiu cum ar fi fost daca...

vineri, 2 decembrie 2011

Vinerea cu amintiri. Al Bano si Romina Power.

Pe vremea cand erau tineri, fericiti si frumosi. Ea - Romina Power, fiica celebrului actor Tyrone Power. El - cantaretul italian Albano Carisi.

Cu totii aveam impresia ca formau cuplul perfect, ca daca fericirea avea un nume, atunci ea se numea Albano si Romina. Dar intr-o zi una dintre fiicele lor a disparut fara urma. Iar visul lor s-a destramat. Peste ani, fiica lor a fost regasita, dar ei nu s-au mai impacat niciodata.......

In schimb, muzica lor ramane peste timp la fel de frumoasa.

vineri, 25 noiembrie 2011

Vinerea cu amintiri. Sandra

Initial voiam sa zic vinerea cu vechituri. Am cautat pe youtube si am dat peste melodia Sandrei, Maria Magdalena, apoi tot incercand sa gasesc o versiune cu o imagine buna, am vazut ca aceasta melodie, foarte celebra pe la mijlocul anilor '80, se danseaza si astazi, pe diferite meridiane ale lumii.
Imi amintesc cum duduiau discotecile de prea plinul muzicii, cum melodia era pe buzele tuturor, cum o simteam pe Sandra cumva, de-a noastra, desi era nemtoaica.

Cu totii stiam povestea lui Michael Cretu, care fugise dincolo si se afirmase rapid ca si compozitor, apoi lansase cateva hit-uri de mare rasunet interpretate de sotia lui, Sandra. In aproape toate inregistrarile, apare langa ea, secondand-o la refrenul acestei melodii ritmate, atat de reusita.


sâmbătă, 19 decembrie 2009

Gianni Morandi - "În genunchi ma-ntorc la tine"

Uneori gresim. 

Faţă de cei cărora le-am greşit în trecut ne cerem iertare ca să putem merge mai departe. 
Iar faţă de cei din prezent, le cerem iertare pentru ca viitorul să poată exista.

Acest cantec, lansat in anii '60 in filmul "In genunchi ma-ntorc la tine", a fost in mare voga, cel putin in România, la vremea aceea, ani la rand. Insa din cate stiu, si vad, nu doar in România, ci si in tara de origine, Italia. Tanarul si deja cunoscutul pe atunci Gianni Morandi a cunoscut celebritatea cu acest cantec, neasemuit de frumos, pentru cei din generația mea.

Versurile povestesc - la fel ca si filmul - despre un baiat, care fusese luat in armata, si isi înșelase, pentru o clipa, iubita si logodnica. Aceasta afla de infidelitatea lui si, pentru ca ea este supărată, isi doreste din tot sufletul sa il ierte. Cum fata nu se înduplecă, tânărul se gândește să-și strige iubirea într-un mod mai deosebit, dar si mai convingător. Il roagă pe comandant sa-i dea o permisie de câteva ore, ca sa poată sa meargă la postul local de radio si sa cânte cântecul pe care l-a compus pentru ea. Dorința ii este îndeplinită si in scurt timp acordurile melodiei răsună in oras si la toate radiourile deschise la acea ora. Logodnica, împreună cu părintii ei, aude dedicatia si ochii i se incetoseaza. Fata, măgulită si convinsa ca prietenul ei merita o a doua sansa, iese din casa, aleargă spre un loc de intalnire, pentru ca timpul permisiei se scurge rapid, si cei doi reusesc sa se întâlnească pentru cateva minute si sa se îmbrățișeze, ca pentru a pecetlui legătura puternica dintre ei.


La atâția ani de la lansare, Gianni Morandi, împreună cu focoasa Giannina Nanini, reușesc o interpretare de excepție, pe care nu ma mai satur s-o ascult.

Acum, și împreună cu voi: