Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările

vineri, 8 decembrie 2023

Vinerea cu amintiri. Grupul Song.



Grupul Song, condus de Ioan Luchian Mihalea. Erau tineri, studenți, frumoși. Când i-am văzut prima oară, la televizor, nu-mi venea să cred. Un cor care nu stătea țeapăn ci se mișca ușor în ritmul cântecului. Un cor care dansa, dacă era cazul. Care avea costume moderne și nu niște rochii lungi sau costume impersonale cu alură de secol medieval. Când i-am mai auzit și cântând în engleză, m-au cucerit cu totul. Erau o puternică pată de culoare și de viață în anii aceia cenușii. Nu i-am auzit cântând nimic patriotic și asta m-a pus pe gânduri la un moment dat, pentru că atunci nu puteai face nimic fără să incluzi în repertoriu osanale și temeneli regimului și dictatorului. Și totuși ei au reușit. Nu Știu cum.

Ieri fredonam "Kalinka..." Și mi-am amintit că interpretarea lui Mihalea era foarte bună, pentru că avusese o voce vibrantă și clară. Am căutat-o pe youtube apoi am vizionat ultimul spectacol Song, după moartea tragică a artistului din noiembrie 1993, și am căutat alte și alte materiale cu ei, cu EL. Cu cel care era totul, cu cel cu care grupul Song se identifica. Intr-adevăr, unii oameni sunt de neînlocuit, orice s-ar spune. Fără Oanță - cum i se spunea, Song-ul nu a mai fost la fel, ba chiar nu a mai fost deloc...







Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








vineri, 15 septembrie 2023

"Șobolanul" - vinerea cu amintiri

"Șobolanul" - vinerea cu amintiri



Azi o să scriu despre o amintire. Chiar zilele trecute, nu mai știu prin ce conexiune de idei, mi-am amintit că odată, demult, puteai da un telefon și de pe stradă. Firește, celularele nici nu se inventaseră, erau recuzită cel mult în filmele SF. Pe stradă, din loc în loc, era câte o cabină telefonică, sau doar câte un telefon public cu o apărătoare de plastic, montat pe zidul unei clădiri, ca să nu pătrundă apa ploilor sau zăpada.

Eram studentă și îi sunam săptămânal pe ai mei. Costa ceva bani, pe vremea aceea cu 3 lei cumpărai o pâine mică, împletită, cu mac pe ea, ori cumpărai un bilet de troleu de 2 călătorii. Și nu știu cum se făcea, deși teoretic era 1 leu minutul, parcă treceau mai puțin de 3 minute după ce-ți accepta fisa de 3. Așa că studenții inventaseră șobolanul. Ce era acest șobolan? Era o fisă de 3 lei, găurită și legată cu o sforicică de vreo jumătate de metru.

Trebuia să fii expert ca să folosești un șobolan. Până te învățai, telefonul public îți "mânca" vreo doi. Cum se folosea? Trebuia introdus în fantă și apoi ținut de sfoară ca să nu-l "mănânce" telefonul. Adică trebuia să știi să-l ții exact acolo unde era contabilizat, ca să zic așa, dar fără să ți-l ia aparatul. Iar după ce terminai convorbirea, care putea acum dura oricât, trăgeai sfoara în sus și-ți luai șobolanul înapoi.

Mărturisesc că nu am avut răbdarea să învăț să-l folosesc. Am avut unul și imediat mi l-a înghițit telefonul. (Mai este unul prin casă și acum, când îl găsesc, îi fac o poză.) Așa că, văzând eu că era un anume efort să poți ține moneda în așa fel încât să să poți vorbi dar să nu ți-o înghită, am renunțat la șobolan, cu toate că de acasă aveam puțini bani de buzunar din care trebuia să mă descurc cu de toate cele de trebuință.

Ce am găsit la îndemână ca să vă arăt, este o monedă din Danemarca înainte de UE. Exact la fel arăta și acea monedă de 3 lei găurită, doar că gaura nu era centrată, era unde se nimerise burghiul, de obicei mai spre margine.

"Șobolanul" - vinerea cu amintiri

  

Despre cum se mânca multă carne la cantinele studențești în comunism, într-o postare ulterioară :)



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








joi, 27 iulie 2023

Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia

Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia





Prin albumul prăfuit care stătea cândva pe un dulap de haine, aveam mai multe ilustrate vechi, unele de dinainte de a mă naște eu.
Aceasta de față e o vedere de la Mamaia, de prin anii '50 - '60, cand abia se construise, în 1957, hotelul București în partea de nord a stațiunii, unde nu prea mai era nimic pe acolo în afară de tufișuri de ierburi xerofite, mărăcini și pescăruși. Alte hoteluri erau la o oarecare distanță, iar plaja nu era nici pe departe ticsită aşa cum am aflat-o eu de copil, și cum este și astăzi. Hotelul s-a extins și modificat ulterior, iar azi, deși se numește Iaki, are adăugată denumirea inițială pe frontispiciul clădirii. Dar de fapt, citesc pe o pagină a Constanței de odinioară, hotelul a fost "botezat" mai întâi Yalta, pentru o scurtă perioadă de timp, apoi a fost redenumit București.

Însă când mergeam noi la mare an de an, cu bilet prin sindicat de la taică-meu de la serviciu de cele mai multe ori, rareori îndrăzneam să vizităm partea nordică a stațiunii. Acolo veneau străinii, acolo auzeai vorbindu-se englezește mai mult decât alte limbi și mai mult decât românește în acei ani. Și nu era bine să fii văzut printre turiștii străini, sau stând de vorbă cu ei. Era mai bine să te ferești să-ți bați singur cuie în tălpi. Îmi amintesc că și la hotelul Belvedere din Neptun, la care am stat noi într-un an erau turiști străini, dar nu foarte mulți.

Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia

Odată, așteptând la toaleta restaurantului, o norvegiancă m-a abordat crezând că sunt franțuzoaică. I-am spus că nu, că sunt localnică. Apoi imediat a comentat că totul e limitat la noi, că multe lucruri nu avem voie să le facem și că de ce nu ne dorim să fie ca în Occident. Am zâmbit și i-am spus că e mai greu să-ți dorești ceva ce nu știi cum este. Nu cred că a înțeles ce am vrut să spun - că eu, crescută în lumea aceea, neștiind alta, nu-mi puteam dori ceva ce nu știam cum arată. Și oricum, nu avea nici o importanță asta pe atunci. Eram prea tânără ca să-mi dau seama că trăiam ca într-un lagăr ceva mai modern. Mă simțeam liberă, sau cel puțin aşa credeam că sunt, si asta mi se părea că era totul.

Acum stațiunea e diferită, e mai colorată, dar cu asta și mai aproape de atmosfera de bâlci, de abundență a formelor fără fond, fără o tematică anume, fără noimă, de multe ori. Și chiar și aşa, Mamaia e locul unde aș reveni ca să găsesc nostalgia vacanțelor copilăriei, amintirea unei după-amieze în care m-am rătăcit, mică fiind, și locul în care vară de vară simțeam marea și briza și mă bucuram de amurgurile violet.

Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia


foto din arhiva personală



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








vineri, 10 februarie 2023

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri
foto arhiva personală, iunie 1986



Articol publicat în febr. 2017 pe un blog care nu mai există.

Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un elev de liceu dintr-o clasă terminală și făceam comparația dintre anii studenției mele și ce înseamnă studenția în ziua de azi. Imediat mi-am dat seama că tânărul nici nu știa ce însemna odată să ajungi student, ce sacrificii făceai, dacă era cazul, și cât de ușor sau de greu se intra la facultăți.

În primul rând nu erau atâtea universități ca acum, principalele centre erau București, Iași și Cluj, se mai găsea facultate pe la Galați (textile, chimie alimentară), Ploiești (petrol și gaze), Tg. Mureș și Craiova (medicină și farmacie) și cam atât. Poate să mai fi fost niște politehnici, ceva de genul. De intrat, era greu, la facultățile non-tehnice rareori se intra din prima încercare. Nu exista ”dosar”, media anilor de liceu n-avea nici o importanță, peste tot regula era aceeași: examenul de admitere, și, în ordinea mediilor, intrau atâția câte locuri erau disponibile. Și erau disponibile exact atâtea locuri câte posturi se eliberau prin pensionare în anul în care seria respectivă termina facultatea, pentru că după aceea primeai post de la stat și erai obligat să faci acolo stagiatură 3 ani.

De exemplu, la geografie erau câte 25 de locuri în fiecare din cele 3 centre principale, nu exista în altă parte facultate de geografie. Deci an de an cca 75-80 de profesori de geografie își primeau posturile. Diferența provenea din faptul că mai rămânea repetent câte un student (rareori, sau amâna medical anul dacă avea o problemă gravă de sănătate) ori se mai transferau de la fără frecvență (tot 25 de locuri anual, dar secție de ff era numai la București) la zi, în cazul în care aveau în anul I medie peste 9,00 și doreau să vină la zi. Dar de multe ori nu veneau, pentru că cei de la ff aveau serviciu, și nu era voie să ai serviciu și să fii la facultate la zi. De fapt, nu aveai cum să te prezinți la cursuri, dacă ziua erai la lucru.

Așadar, se intra greu. De bază erau manualele de liceu, pe care trebuia să le știi "ca pe apă", iar dacă făceai pregătire cu vreun universitar, puteai avea șansa să intri la facultate din prima. Dar nu era neapărat așa; după 2 admiteri ratate am făcut pregătire cu un asistent universitar, și tot n-am intrat în anul acela 😆 din cauză că, fiind locuri puține, mediile cu care se intra erau foarte mari, puteai să pici lejer cu o medie de peste 8. Nu existau locuri cu taxă și fără taxă, toate erau fără, pe vremea aceea nu se plăteau taxe în învățământ. Cel puțin, la zi. La examenul de admitere erau, cam la toate facultățile, 3 materii. Pe 15 iulie începeau examenele și durau 3 zile, cu câte o zi pauză. Pe 15, pe 17 și pe 19 erau zilele de examen. Înscrierea avea loc mai devreme cu cca 2 săptămâni, imediat după bacalaureat și nu te puteai înscrie la mai multe facultăți, pt că toate aveau examenele în același timp. Dosarul de înscriere cuprindea diploma de bac (sau adeverință, dacă diploma nu era gata - dar eu parcă aș zice că diplomele se dădeau elevilor imediat după sesiunea bacalaureatului, în zilele următoare), copie legalizată după buletin și certificatul de naștere, adeverințe de salariu de la părinti (dacă intrai cu medie mare, luai bursă, dar bursa era și în funcție de salariul părinților), cerere de înscriere la examen, 2 poze tip buletin și 50 de coli albe. Colile erau pt secretariat, probabil că de pe atunci în școli și facultăți era asigurată puțină hârtie de scris, sau deloc :)) Pozele erau pentru legitimația de concurs. Se făceau 2 legitimații, așa, ceva mai mici decât o carte de identitate de azi, dintr-un carton subțire, mai curând o hârtie groasă decât un carton. Erau acolo numele, facultatea, sesiunea și poza ta. O legitimație ți se înmâna ție și pe baza ei intrai la fiecare examen, alta era lipită pe banca unde trebuia să te așezi la toate cele trei examene, în sală.

La examene aveam doar câte 2-3 subiecte, cel puțin așa era la facultatea unde am dat eu - geografie -- o limbă străină. La geografie, subiectele erau așa: unul de sinteză și unul de analiză. Adică, de exemplu, la geografia economică a lumii, ni se cerea analiza economică a unei regiuni mari, sau a unei țări, și la al doilea subiect era o industrie sau o ramură agricolă, de scris totul, la modul general, cu producțiile mondiale, zonele de exploatare/cultură, etc. La geografia României aveam o regiune sau o subdiviziune de relief de analizat din toate punctele de vedere (limite, vecini, poziție, relief, geologie-stratigrafie, ape, climă, soluri, resurse de subsol, floră-faună, grad de populare, spor natural, industrii-agricultură, localități, rețea de transporturi, turism) și o ramură industrială sau agricolă de scris totul despre ea. La engleză aveam 3 subiecte: o analiză literară de roman/piesă de teatru/poezie sau personaj din operele studiate (manualele de a 11-a și a 12-a de atunci aveau câte o operă literară a unui scriitor important la fiecare capitol), un exercițiu de gramatică cu câteva propoziții, dar cu chestiuni dificile (if-uri, concordanță, subjonctiv, etc.) și un text, de obicei literar, de tradus în engleză, cam de 7-8 rânduri scrise de mână pe foaia A4. De multe ori cel mai greu subiect era acel text. Nu aveam limită de cuvinte la primul subiect, nu știam baremul și nici nu ni se spunea nimic referitor la barem. La analiza literară, era bine dacă scriai cât mai mult. Iar subiectele de examen se scriau pe tablă... 😃

Eram păziți de doi profesori și nu aveam voie nici să zâmbim sau să avem o sticlă cu apă, că erau niște călduri insuportabile vara. Oricum, sticle de plastic nu existau, așa că nu venea nimeni cu sticloiu' din sticlă după el 😅 Nu îmi pot imagina cum de unii copiau (așa era folclorul vremii, că se mai și copia), era aproape imposibil să faci asta fără să fii văzut. Și dacă erai văzut, te dădeau afară din examen fără nici un drept de apel. Cât despre faptul că unii intrau pe pile, tind să cred că era adevărat, într-o anumită măsură. Cu un an înainte de a intra, stăteam în aceeași bancă la examen cu o colegă care zilnic spunea cam ce subiecte credea ea că se vor da în ziua următoare. Și erau exact acelea 😎😏 îmi pare rău și în ziua de azi că n-am ascultat-o după prima teză la care am văzut că știa subiectele. Aș fi luat în acel an, nu în următorul, și am fi fost colege poate chiar de cameră :). Dar m-am temut că minte ca să mă deruteze și îmi repetam în ziua liberă toată materia de la examenul de a doua zi, deși eficiența acelor recapitulări era zero. Frica aia inexplicabilă - și acum mă întreb de ce mă temeam așa, la urma urmei? - mă acapara implacabil ca o maree de neoprit.

După acea încercare, văzând că unii învață pe rupte și alții știu dinainte subiectele, am fost deprimată, foarte deprimată, pentru că dăduseră ai mei două salarii medii pe meditațiile cu universitarul cu care-mi petrecusem cca 5 ore zilnic, vreo lună și ceva de zile în apartamentul de modă veche din strada Beldiman, plus cazarea și masa la o gazdă simandicoasă din Drumul Taberei. O a doua sesiune, de toamnă, nu exista, aceea era organizată la facultățile pentru ingineri, unde rămâneau locuri, nu la noi. Am plâns câteva zile în șir, eram de neoprit - atunci am învățat de la viață că indiferent cât de bine ești pregătită pentru ceva, examen de școală sau de viață, e bine să te gândești la toate posibilitățile, să iei în calcul și eșecul. Nu reușisem, credeam că nu pot rata de dată asta, și am mușcat pământul, tocmai pentru că fusesem prea sigură de mine. De amărăciune, n-am mai învățat nimic un an de zile. Doar la engleză mai exersam ceva gramatică, fiind conștientă că dacă întrerup, o să uit. Geografia ajunsesem să n-o mai pot suferi, băgam cărțile sub pat când le vedeam.

Venise deja vara lui 1985. Am scos cărțile de sub pat și am trecut prin ele, așa, ca de aducere aminte. Spășită, am plecat la Bucureșți cu maică-mea (n-o să uit, am stat la hotelul Muntenia, care azi din păcate e o ruină :(( ). Mă aștepta 3 ore în fiecare zi în fața universității, după ce se ducea la bisericuța din spate să se roage să am succes. Voia să-mi spună ceea ce aflase de la alți părinți care așteptau afară, că erau 24 pe un loc (concurență de 24 pe un loc, adică în anul acela pe 25 de locuri concurau 600 de candidați). I-am spus să tacă, să-mi spună noutățile după ce dau ultimul examen. Și și-a ținut gura până-n ultima zi, iar când mi-a spus cu câți "m-am bătut", am râs descumpănită, deși parcă ceva, așa, o intuiție, o voce interioară îmi spunea că va fi bine.
Apoi, în vara aceea fierbinte, am primit vestea cea mare: intrasem, a șaptea pe listă, cu media 8.52, la Universitatea București, acolo unde visasem, iar nota cea mai mare, 9,33, o aveam la engleză. Nici nu bănuiam că peste șapte ani, adică după 3 ani de stagiatură aveam să devin profesoară de engleză, titulară, la un liceu, de unde se pare că voi ieși la pensie, fără să mai fi predat geografie decîât sporadic, ca ore suplimentare.

Dar știți ce? Nu eu eram cea mai fericită din casă, ci taică-meu 😆 parcă zbura de fericire că și fata lui e de-acum studentă! În noaptea aceea, după ce am aflat rezultatul, de la universitarul cu care făcusem pregătire în anul precedent, în noaptea aceea, taică-meu pur și simplu s-a îmbrăcat și a plecat la gară, cu doar trei sute de lei în buzunar, și s-a urcat în trenul rapid de București. Ajuns dimineață în capitală, s-a dus direct la Universitate să vadă el, cu ochii lui, numele fetei lui dragi pe liste. Și chiar dacă n-a spus asta niciodată, bag mâna-n foc că a avut lacrimi de fericire pe obraz. După aceea a mâncat ceva la restaurantul de la Intercontinental, mi-a cumpărat niște bomboane de la Athenee Palace, așa cum făcea când venea din delegații când eram eu mică, și a venit acasă cu primul tren direct disponibil, cu inima cât tot universul de mare și de fericită.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








duminică, 5 februarie 2023

Despre biserici și prințese urbane

catedrala de la Melk



postare publicată în aprilie 2012 pe un blog care nu mai este.

Acum câteva zile am găsit un blog care mi-a plăcut. Asta: printesaurbana.ro/ . Încă nu îl adaug în blogroll pt că aici unde mă aflu, adicătelea în camera mea de cămin, încă nu merge conexiunea internet după vacanță, nu știu de ce, și de pe amărâtul ăsta de bluetooth nu știu nici dacă postarea asta se va încărca.

Și, cum răsfoiam blogul tinerei doamne, am nimerit pe o postare despre mersul la biserică și despre credință. M-au năpădit niscai amintiri, și am fost de acord cu prințesa, că la bisericile ortodoxe miroase nașpa, e relativ întuneric în așa fel încât de multe ori lăcașul respectiv seamănă cu o peșteră, ca să nu mai zic de unii preoți care te fac să nu mai intri ever într-o biserică, cel puțin nu ca să te spovedești lor.

Nu voi uita niciodată ziua în care, după o relație care nu mersese deloc frumos, m-am dus să-mi curăț sufletul de umbra vinovăției și durerii, iar preotul căruia mă spovedeam, înțelegând cu totul altceva din spovedania mea, m-a sfătuit să-mi caut un coleg de serviciu. Am întors ochii către el, de sub patrafir, uluită că în loc de canon bisericesc pt că trăisem în necurăție cu un bărbat, el mă arunca direct în brațele plăcerii carnale cu oricine se nimerea, așa, din apropierea mea, nu conta cine. Mă rog, poate că el așa ar fi făcut după o mare decepție. Dar eu nu venisem la biserică să caut un răspuns la o problemă hormonală, ci la una de suflet. A fost ultima oară când m-am spovedit, atunci demult, cu zeci de ani în urmă. Probabil o voi mai face odată, cândva, înaintea unui Mare Portal în fața căruia ajungem toți. Sau... cine știe? poate voi întâlni și eu preoți cu mintea înțeleaptă și vorba chibzuită, care să nu mă alunge din lăcașul Domnului, ci să mă determine să revin.

Și eram cât pe ce să zic că sunt vreo 10 ani de când nu am mai dat pe la biserici, după care mi-am amintit că, de fapt, intru cu plăcere în toate catedralele pe care le întâlnesc în calea Marelui meu Vis, în călătoriile mele prin  lume. E drept, alea-s catedrale catolice, dar la urma urmei, Dumnezeu e unul, și e peste tot, indiferent de modalitatea aleasă de comunitățile religioase de a-și exprima credința în Divinitate.

Iar la sfârșit, aș fi pus o poză cu interiorul aurit al catedralei din Melk, acolo unde Umberto Ecco a scris "Numele trandafirului". Dar o voi pune când internetul de mare viteză va reveni.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








joi, 4 august 2022

Portret al escrocului la maturitate

Portret al escrocului la maturitate





Un articol scris pe un blog mai vechi de-al meu, care acum nu mai există. Deși a fost scrisă în 2008 sau 2009, postarea asta e de actualitate mereu :)

Escrocul sentimental, că despre el o să vorbesc în continuare, sau mai bine zis, mârlanul, e un specimen destul de des întâlnit. Pe stradă, la cafenea, la serviciu. Arată ca oricare. Când îl cunoști, în funcție de interes, ascunde vârsta reală, datele despre familia lui sau despre adresa reală. Și cum o minciună atrage pe alta, șirul abia pornit se transformă în tăvălug. Din fericire pentru el, are îndeajuns de multă experiență de viață în așa fel încât tăvălugul să cadă peste cei care-i devin victime. Deși se poate întâmpla să fie și el făcut afiș.

Dacă e bărbat, spune că are 50 de ani în loc de 45, că e sau nu căsătorit, după cum simte în acel moment, că are sau nu are copii, că locuiește în Cluj când el e de fapt din Tg. Mureș. De regulă are mașină, second hand, însă ferește-te să i-o critici, că dacă faci asta și chiar ai nevoie să te ducă rapid undeva, te va refuza sistematic. Umblă mult prin țară, are treburi, afaceri, și mai multe conturi pe site-uri gen sentimente.ro, aman2.ro, etc. Îmbină afacerile cu slalomul printre femei, dar la el se poate combina orice. Înșală și minte partenerii de afaceri la fel ca pe toată lumea din jurul lui, nu are prieteni adevărați decât pe el însuși. Nu căuta să-l înțelegi. Nici el uneori nu se înțelege prea bine.

Se laudă cu călătoriile lui în țări pe care nu le-a văzut decât la televizor, îți dă chiar și sfaturi cum să ajungi pe acolo, povestește de călătorii cu avionul, dar uită că în avion geamurile nu pot fi deschise, și uite-așa se mai dă de gol cu minciuna. Dacă ești sincer si-i atragi atenția că a greșit, se înfurie, urlă, și tot pe tine te scoate vinovată. E bine să nu-i arăți mârlanului că știi că minte, prefă-te, la fel ca el, și da-i un șut elegant afară din viața ta, când se ivește ocazia. Că altfel îți mănâncă zilele.

Specimenul mascul se hrănește cu mâncarea ta, respiră aerul tău, stă la tine pe banii tăi, îmbracă tricourile tale, îți cere bani pretinzând că el a consumat benzină ca să te viziteze, și când te duce într-un mini concediu îți cere jumătate din bani, ca să fie totul cinstit, nu?

Îți ia tot cu pretenția că ți-a dat el ție multe. Și nu te ajută când ai nevoie. Niciodată. Uneori îți controlează geanta, portofelul, fluturașul de salariu, lucrurile. Mai și ia cate ceva, convins că n-ai să observi și face cadou altora. Lucruri mici, cât să încapă în buzunar. Dacă se îmbată, lasă ostentativ mobilul pe masă, deschis, ca să vezi tu câte amante mai are și ce mult îl iubesc ele. Mesajele astea nu le șterge, până nu se convinge că le-ai citit.

Nu are nimic sfânt în el, și totuși îi e teamă de roata vieții. Câteodată îl cuprind remușcările și încearcă să compenseze câte ceva, prea puțin, din mârlăniile care se țin lanț zilnic. Dar asta nu durează mult.

Dacă-l prinzi în fapt, nu recunoaște, să-l picuri cu lumânarea. Începe să urle la tine, că adevărul îl face să-și sară din minți, și tot către tine îndreaptă un deget acuzator. Dacă te ții bățoasă și-i demonstrezi cu dovezi că minte, amenință că se răzbună. Este în esență un laș, iar dacă vrea, are destule relații și oameni obligați prin care sigur că ți-ar putea face rău. Spre ghinionul tău, la atâta îl duce mintea.

Dă puțin și cere mult. E mârlan până la capăt, e plin de sine și numai el are valoare, în ochii lui, pe lumea asta. Ceilalți sunt niște proști pe care el crede că îi manevrează cum vrea. Dar nu întotdeauna socotelile de acasă se potrivesc cu cele din târg.
Avantajul tău este că mârlanul își face mulți dușmani, care nu se știe când, îl vor doborî odată și odată.


O seară frumoasă acum!



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin








luni, 29 mai 2017

Oracolul din anii de scoala




Oracolul din anii de scoalaMai ţineţi minte moda oracolelor când eram noi elevi? Cred că toţi copiii când terminau un ciclu de şcoală îşi făceau aşa ceva. În clasa a VIII-a am avut un caiet oracol, în care fiecare coleg sau colegă preferată - păi, da, că nu dădeam caietul acela să-mi scrie oricine în el! :) - avea pagina lui. Şi chiar menţiona aşa, ca un fel de proprietate personală, "aici este pagina mea...". Apoi fiecare lăsa câteva gânduri de despărţire după nişte ani de şcoală, pentru că drumurile aveau să ne fie separate şi cine ştie când aveam să ne mai vedem cu toţii. Pe atunci nu erau telefoane mobile, iar despre internet, email sau facebook nici nu putea fi vorba.

Unii colegi scriau şi nişte vorbe de duh, citate celebre din autori, romane studiate în şcoală sau auzite pe la televizor. Alţii împodobeau pagina lor cu floricele desenate, cu poze de actori celebri, cântăreţi, ba chiar şi maşini, la care pe vremea aceea nu puteam decât să visăm. Fiecare voia să aibă o pagină cât mai frumoasă. Asta se întâmpla într-una din zilele ultimei săptămâni de şcoală. Chiar dacă urma un examen de admitere, asta era singura distracţie pe care ne-o permiteam. Pe atunci nu exista noţiunea de banchet decât la terminarea liceului. Cel mult ne dădea voie diriginta să facem un fel de discotecă de după amiază, câteva ore.

Oracolul din anii de scoalaApoi, la clasa a zecea, am avut alt oracol. Eu fac parte din generaţia care a cunoscut examenul de treaptă. Însă de data asta nu ne despărţeam numai de clasă, pentru că dacă majoritatea rămâneam în acelaşi liceu, dar alegeam profiluri diferite, vreo câţiva plecau la alte licee. Acum oracolul era simplu, o agendă personalizată prin cele câteva vorbe lăsate de prieteni. Fraze scurte, aruncate în grabă, într-o pauză, sau mesaje standard, din partea celor cu mai puţină imaginaţie. Lipsesc copilăroasele floricele colorate sau poze decupate din reviste şi lipite de "pagina mea". Iar îndrăzneala supremă, o colegă foarte emancipată, scrie ceva despre adolescenţa ca un pat răvăşit după o noapte de iubire...

Oracolul din anii de scoalaLa terminarea liceului oracolul nu mai există. În schimb se inventează o formă prescurtată a lui: cocarda de la piept, pe care fiecare elev, şi dirigul sau profii cei mai de treabă, ne-au lăsat scrise cu pixul câteva urări pentru viaţă. Iar eu, şi alţii mai sentimentali, am scos de la naftalină oracolul dintr-a zecea şi l-am reactualizat, punând câţiva colegi să ne lase o amintire la pagina aniversării lor.

Tu mai ai oracolul din anii de şcoală?



Dacă ți-a fost util, dă mai departe!








miercuri, 22 ianuarie 2014

Cum m-am apucat de blogging





E o poveste cu mai multe începuturi. Era prin 2005 și aveam o adresă de email pe gmail, care avea un avantaj major față de yahoo - nu primeam mesaje virusate. Atunci mi-am făcut un blog, pe blogspot - căruia i-am rămas fidelă, pentru că m-am obișnuit cu platforma. Voiam să fie un blog de călătorie și l-am intitulat Pași pe nisipul timpului. Cred ca am scris două postări pe el apoi l-am uitat aproape de tot. După o vreme, nu mai știu cum, am dat de el și l-am șters. Trecuse un an și ceva fără să scriu nimic.

Apoi mi-am făcut cont pe softpedia și acolo pot spune că am început să învăț blogging. Nu neapărat în adevăratul sens al cuvântului, dar acolo aveam un blog și unele din postările mele au ajuns în top. Asta m-a ambiționat, îmi plăcea să-mi văd username-ul acolo, vizibil, între primele 3, ba chiar și pe primul loc uneori, la cele mai accesate postări.

Când am prins suficient curaj, mi-am făcut primul meu blog personal, numit la început Pulbere de stele, iar acum by Oana D, prin 2007 sau 2008. La început îmi spuneam of-urile pe blog, dar când vedeam că am câteva zeci de vizitatori - ceea ce mie mi se părea foarte mult - și când, după o dezamăgire socială am scris un articol legat de politică și l-am văzut preluat pe un agregator de știri, m-am cam speriat. Am început să-mi revăd postările și ceea ce mi se părea prea personal, am șters. Și așa, am șters câteva zeci bune de postări. După unele, cum ar fi aceea în care pusesem poze cu fluturașii mei de salariu, îmi pare rău, mai puteam face o comparație (așa, că tot nu crede lumea ce salarii mici avem în învățământ; și nu mă deranjează atât salariul indecent de mic, cât faptul că multora li se pare prea incredibil ca să fie adevărat și îmi aruncă mereu în față când mă mai plâng - deh! om sunt și eu! - ceva de genul, las' că nu e chiar așa!, crezând ei că ori mint, ori profesorii au niște bonusuri despre care nu vor să spună. Ei bine, nu. Nu avem bonusuri, bonificații și alte beneficii suplimentare și niciodată în învățământ nu cred că au existat astfel de plusuri).

Apoi mi-am făcut blogul de cusut, am mai avut și unul de astrologie, iar apoi cel culinar. Dintr-o greșeală a mea m-am certat cu o culinăreasă și asta m-a ambiționat să învăț blogging. Mi s-a părut nedrept că m-a acuzat de furt de pe blogul ei, când eu luasem o poză de pe google, fără să-mi pese de pe ce site era. Cine n-a făcut asta vreodată, să ridice mâna sus! Așa că am descoperit că se poate câștiga din blogging. Am auzit de adsense, de reclame, de concursuri culinare unde am câștigat tot felul de premii.

Când blogul meu de pe blogspot a început să crească frumos și să fie vizitat, am cumpărat un nume de domeniu și am separat serialele și articolele de lifestyle de restul, mai personale, și astfel by Oana D a rămas pe vechiul blog iar pulbere de stele s-a constituit în blogul de pe care citiți acum.

Și totuși bloggingul este o pasiune. Mai întâi de toate trebuie să-ți placă să scrii. Că dacă nu, te plictisești și nu te vei mai apuca din nou. Dar dacă da, atunci chiar dacă te mai apucă plictisul, chiar dacă mai lași blogăreala deoparte, până la urmă dorul de a scrie tot te ajunge din urmă. La un moment dat aveam șase bloguri, acum au rămas doar trei. Îmi e mai ușor să le actualizez, să le fac să crească. Și uite-așa, printre cuvinte împletesc gânduri și-mi făuresc vise care chiar se împlinesc.

Vă pup!




vineri, 6 septembrie 2013

Cher. O stea de alta data.

Cher, cântăreața americană care și-a legat cariera îndeosebi de Marea Britanie și a strălucit zeci de ani printre stelele muzicii pop, a revenit în atenția fanilor.

Cu un lifting proaspăt, cu gâtul și decolteul cosmetizat, dar mai bine, ascuns de mega-coliere lucioase, cu un corp care la o privire atentă se vede că e bătrân și uneori rigid, dar foarte bine lucrat cândva și foarte potrivit cu o anume ținută din video-clip (aceea cu bluza albă, subțire, peste pantalonii mulați și cu blazerul asimetric), cu buzele ridate, totuși având aspectul normal pentru cei 67 de ani ai ei, a scos o nouă melodie ritmată și dansabilă, în stilul caracteristic din ultima perioadă a carierei sale de acum 12 ani.

Machiajul de scenă îi ascunde ridurile de la ochi, care nu pot să dispară nici cu lifting. Dar nimic pe lumea asta nu poate altera inconfundabila VOCE, la auzul căreia toate zbârciturile vârstei, mai mult sau mai puțin vizibile, trec într-un plan secund lipsit de importanță.







joi, 8 august 2013

Chanel - o legenda a modei



Coco Chanel s-a născut pe 19 august 1883 - conform biografilor, sau în 1893, conform celor afirmate de ea însăși, într-un orășel din Franța. De fapt, n-o chema Coco, asta era numele de alint, o chema Gabrielle. Gabrielle Bonheur Chanel. Dar alintul i-a devenit nume, mai apoi renume, și pe urmă prea puțin a mai contat care era prenumele ei real.

Nu era frumoasă, era cochetă, foarte îngrijită, și știa să-și pună în valoare calitățile fizice, acelea care erau. Dar pozele de tinerețe, oricât de savant încerca fotograful s-o așeze și să-i pună lumina pe față, nu-i pot ascunde trăsăturile aspre, constituția osoasă a feței, maxilarul proeminent și bărbia ascuțită, buzele subțiri, neregulate, sprâncenele groase sau creionate, după moda vremii. Trucurile, oricâte ar fi fost ele, nu-i pot ascunde nasul cam mare și cu forma amintind de aceea a unei trompete.

Nu vreau să spun că era urâtă, și dacă era, ce poți face dacă ăsta-i materialul genetic? Mă refer la faptul că toate aceste trăsături reflectau o personalitate  puternică, dominatoare, ambițioasă și energică. Coco are calități demne de un bărbat, o anumită feminitate îi lipsește, dar ea, intuitiv își completează imaginea prin atitudini tipic masculine pentru vremurile acelea: fumează, se droghează (cu morfină, din 1935 până la sfârșitul vieții sale; de altfel numele Coco vine de la faptul că dădea renumite petreceri în Paris unde se consuma cocaină), poartă pantaloni - ea a inventat costumul de damă numit pan-taior, devine om de afaceri, capătă influență, toate acestea fiind apanajul bărbaților din societatea în care trăia.
Pentru că n-a putut să se adapteze lumii, a forțat lumea să se adapteze ei. A reușit, și astfel a devenit o legendă.

Dincolo de moda feminină, numele îi este legat de marochinărie, parfumerie, bijuterii. Ea "descorsetează" femeile, reinventând moda de după primul război mondial. Ea îndeamnă femeile să se îmbrace lejer purtând pantaloni.
Însă toate acestea sunt lucruri arhicunoscute. Mai puține, probabil, se știu despre viața ei.
A rămas orfană de mamă pe la 12 ani, iar tatăl ei a dat-o la un orfelinat. Poate învățată fiind cu viața aspră de acolo, s-a ambiționat să reușească în viață, în așa fel încât să nu mai fie nevoită să asculte de alții.
La 23 de ani devine iubita unui bogătaș, Balsan, cu care se pare că a avut un copil, trecut însă ca fiu al surorii ei, din motive obscure.
După câțiva ani se îndrăgostește de Arthur "Boy" Capel, și iubirea pentru el durează chiar după ce acesta se căsătorește, zece ani mai târziu. Capel a fost acela care a susținut-o pe Coco în a-și deschide primele magazine de modă în Paris. La scurt timp după căsătorie, Capel moare într-un accident de mașină. Ulterior, Coco Chanel declara că a fost cel mai devastator moment din viața ei, și că tot ceea ce a trăit după moartea lui Capel n-a fost o viață fericită.
Ne-ținând cont de nimic, pe la 40 de ani, introdusă fiind în aristocrația britanică, trăiește timp de zece ani o poveste de iubire cu ducele de Westminster, Hugh Grosvenor, bărbat extrem de bogat, care o îngroapă în bijuterii scumpe și extravagante, obiecte de artă și care îi cumpără o casă în cartierul de lux Mayfair. În această perioadă, cu toate că era deja implicată sentimental, la un moment dat, gurile rele spun că, aventuroasă din fire, nu l-a refuzat pe prințul Edward de Wales, care făcuse o pasiune fulgerătoare pentru ea.
Dar dincolo de iubiri, cea mai lungă prietenie, bazată pe potrivire sufletească, pe interese financiare și pe dependența de consumul de droguri a fost cu Misia Sert, soția pictorului spaniol Jose-Maria Sert, membră a elitei pariziene. Cu ea a fost în America, la Hollywood, ca să onoreze un contract care până la urmă i-a lăsat un gust amar. I s-a propus să creeze costumele pentru unele producții hollywoodiene, ceea ce Coco a acceptat, însă rafinamentul modei franceze nu era în acord cu goana după glamour și kitsch a Hollywood-ului. Așa că, până la urmă, a renunțat la contract deși a mai creat costume pentru filme, europene de această dată. Acest incident a marcat o perioadă de declin profesional, perioadă în care o rivală și-a făcut simțită prezența: Elsa Schiaparelli.


Înaintea celui de-al doilea război mondial, Coco Chanel închisese toate magazinele lăsând deschis doar unul singur. Dar faptul că era o înverșunată anti-semită, o ajută să câștige o avere prin ajutor german. În acea perioadă câștigă controlul total asupra antreprizei Parfums Chanel, căreia îi dăduse numele în schimbul a doar 10% din acțiuni, în tinerețe. Urmează o colaborare cu germanii, ca agent nazist, în urma căreia are de suferit la sfârșitul războiului, dar pentru că nu existau dovezi concrete, torționarii ei sunt nevoiți s-o elibereze. După război, Coco se mută în Elveția pentru aproape zece ani. Încet, noi nume apar pe firmamentul modei europene: Christian Dior, Cristobal Balenciaga. Coco nu mai e singura stăpână absolută în haute couture. Dar își continuă drumul, până în ultima zi a vieții ei, când obosită pentru că lucrase mult la catalogul de primăvară, merge mai devreme la culcare. A adormit pentru totdeauna, pe 10 ianuarie 1971, la 87 de ani, în apartamentul ei de la Hotelul Ritz din Paris, care-i fusese locuință în ultimii 30 de ani.
În urma ei lasă nemuritoare branduri de lux: Chanel No. 5, little black dress, poșeta Chanel, logo-ul cu doi C intercalați, costumul de damă Chanel (din tricot). Până și moda pielii bronzate, tot ei i se datorează. Pe vremuri, cu cât o femeie avea pielea feței mai albă, cu atât era considerată o aristocrată. Pielea arsă de soare era semn al unei vieți mizere, a muncii câmpului, a sărăciei. Coco obișnuia să facă plajă fără pălărie, așa că foarte curând moda bronzului ia locul prejudecății de până atunci.
Dincolo de viața ei tumultuoasă, lasă una dintre cele mai puternice amprente în moda secolului al douăzecilea.

sursa principala a textului - wikipedia engleza si franceza.








Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!









marți, 11 decembrie 2012

Ganduri de decembrie

Zilele trecute am avut la serviciu o sărbătorire a cuiva care a ieșit la pensie. A fost frumos, ne-am gândit fiecare la timpul care trece și că vom ajunge și noi să avem petrecerea noastră de pensionare.

Mi-am amintit cum a fost prima dată când mi-am luat un serviciu. Nu mă refer la perioada dinainte de facultate, când taică-meu m-a forțat să lucrez - pe atunci nu era goana asta după joburi de acum, dacă voiai să dai la facultate. Pentru că trebuia să știi foarte bine materia, ca să reușești la examen. Un job însemna să nu mai ai timp de învățat, deci să riști să pici la examen.

Mă refer la ultima mea vacanță de studentă, și prima de angajată. Am mers timid, cu bătrânu' de mână (pe naiba! :) e numai o figură de stil, dar am mers la post împreună cu el)  nu ca să merg la școala aceea de sat prăfuit cu miros de pește, ci ca să-mi caute o gazdă unde să locuiesc. Apoi s-au schimbat vremurile, mi-am căutat alt loc de muncă, și altul, mai bun, până m-am stabilizat. dar nu ajungeau banii. Am căutat muncă part time, când am putut să o fac și pe asta. Apoi... m-am mulțumit cu ce am. Și mă gândesc, cu fiecare an ce trece, că se apropie (nu foarte repede, dar se apropie) și vremea să mă despart de colegii de serviciu și să mă relaxez. Sau să pornesc în căutarea unui alt part time job, potrivit stilului meu de a fi.

vineri, 11 mai 2012

Rochita din tablou

Acum mulți, mulți ani (ei, totuși nu chiar așa de mulți :))) ), eram dusă la un atelier foto. Nu-mi amintesc cum mi s-a făcut poza. Dar mai țin minte când mi s-a adus tabloul, era vară și eram acasă cu fratele meu. M-am uitat mirată și enervată pe mine, pentru că în poză, plângeam. Aveam o rochiță de bumbac scurtă, galbenă cu dungi albe, și cu rățuște mici, roșii, pe ea. Arăta mai mult a sarafan, și mai țin minte că îmi plăcea tare mult, aș fi vrut mereu s-o am pe mine, dar se pare că era rochița mea de duminică :)

Nu știu de ce plângeam, cred că pentru că mama dispăruse din peisaj, se băgase după fotoliul în care trebuia să stau în picioare, nu știu de ce. Cred că eram cuminte, dar faptul de a vedea deodată că mama nu e lângă mine, ci doamna aceea necunoscută și cușca aceea urâtă și neagră, m-au făcut să plâng. Așa arată primul tablou din viața mea. O moțată ochioasă, grăsunică, având o lacrimă la colțul ochilor negri.

Poza cu tabloul acela nu am mai găsit-o, însă o am pe aceasta, de când eram țărăncuță la un Crăciun, la grădi. 





sâmbătă, 14 aprilie 2012

Jocuri


Acum câtva timp au venit pe la noi rudele noastre din Italia. Au o fetita de 9 ani, și neștiind ce să-i ofer, i-am arătat poze din excursii, dar ea voia calculatorul, messengerul. Am lăsat-o pe mess... a stat câteva ore nedezlipită de monitor.

Apoi mi-am amintit cum era când aveam anii ei. Cum mă jucam în curte cu verișoarele mele sau cu alți copii, jucam volei, săream coarda, jucam badminton, șotron, de-a v-ați ascunselea și preferatul nostru, pe seară, jocul Țările. Era un joc asemănător cu voleiul, doar că fiecare își alegea o țară și arunca mingea strigând numele altei țări. Cel nominalizat astfel trebuia să o prindă, altfel era depunctat și până la urmă era scos din joc. Câștigător era cel care reușea să prindă mingea ori de câte ori era strigată țara pe care și-o alesese. Ce ciudă îmi era când Franța era luată de vară-mea de la Iași :))))))))

În fiecare zi murdăream o rochiță, de atâta zburdat pe străzi neasfaltate, în fiecare zi mă jucam și în nisipul din curtea mea, ciufuleam găinile, mă hârjoneam cu Lăbuș, câinele și cu Mosorel, pisoiul meu alb cu pete gri, apoi, când voiam să joc tenis de perete (cu peretele jucam, uneori) îmi puneam musai fustița albă de tenis, luată de la mare, de la Mamaia, într-o vară.

Iarna jucam țomanap, aveam patine, mergeam la patinoarul făcut pe terenul de sport al unui liceu azi de elită. Adevărat, iarna nu prea ieșeam pe afară, dar vara, nu avea ziua destul ore pentru căt de mult eram în stare să ne jucăm.

iar azi? Mess, facebook, ...... nu știu ce să zic. Bune sunt și abilitățile astea, dar totuși, prea multă tehnologie și prea puțină comunicare adevărată.




sâmbătă, 25 februarie 2012

Vinerea cu amintiri. Gandalf cel gri.

Citeam acum cateva zile despre moneda euro, si cineva, undeva intr-un ziar german, parca, o asemuia cu Gandalf in scena cu lupta impotriva Balrog-ului.
Nu m-a atras comparatia, in schimb mi-am amintit de filmul drag mie, si de scena cea mai infioratoare dar pe care de multe ori o revad, a luptei cu demonul vechi al focului, Balrog.

Multa lume crede ca Stapanul Inelelor e doar un alt film pt copii, un film din seria fantasy, o poveste cu zane, Feti frumosi, hobiţi, elfi, orci si vrajitori, cu inele magice si cu alte ingrediente specifice basmului.O poveste plina de mituri nordice si Anglo-Saxone.

Dar e si o poveste in care umbra tine loc de iubire de arginti, in care elfii sunt cei ce fac binele, iar orcile sunt elfii care au ales cealalta cale.
O lume in care personajele fantastice nu sunt decat faţete ale oamenilor, cu bunele si cu relele lor. Dar si o lume a initierii. Dupa lupta cu Balrog-ul, dupa ce Gandalf trebuie sa cunoasca putin coruptia umbrei - altfel nu poti invinge, decat numai cand cunosti armele adversarului - cazand impreuna cu si alaturi de Balrog in hăul fara fund, ajung amandoi intr-un tărâm îngheţat, al zăpezilor veşnice, al neutralităţii şi de ce nu?, al odihnei. Acolo Balrog este invins definitiv, dar nici in moarte cei doi nu sunt total nedespartiti. Ii separa o mica distanta, practic ambii cazand in zapada, epuizati, de viata, unul, de vlaga, celalalt. Dar initierea e luata. Focul intial sublimeaza in aburii gheţurilor. Spiritul calatoreste prin spatii pentru a primi urmatoarea treapta de iluminare si apoi transforma corpul, care ramasese pe munte, in altceva. Intr-un alt Gandalf. Cel Alb. La fel cum o suferinta peste care treci, cu pretul unui dureri inimaginabile, te maturizeaza, te înţelepţeşte, şi fără să-ţi dai seama, îţi aduce sclipiri tainice în ochi.
Oare focul din care e făcut Balrog semnifică ego-ul, instinctele primare, dorinţa de A AVEA, mai presus de dorinţa de A FI ?
Balrog, demonul din vechime, e facut din acelasi foc primordial, din aceeasi substanta ca si Inelul. Inelul, simbolul ochiului raului absolut. The EYE, sau I. Ce-mi place mie acest joc de cuvinte din engleza .... ochi, inel, ego...

Iar povestea lui Tolkien ma duce cu gandul la epopeea lui Beowulf. Dar despre ea, intr-o alta amintire, dintr-o alta zi de vineri, sau de nu tocmai vineri.

Filmul, va rog!

vineri, 10 februarie 2012

Vinerea cu amintiri. Carmen Harra

O sa radeti.
Si eu am ras, atunci, in 2009 cand am vazut emisiunea Happy Hour in care Carmen Harra (Carmen Muresan, fosta membra a trio-ului Express, pe vremuri) prezicea ca presedintele care va schimba Romania va fi un barbat tanar, in jur de 40 de ani, avand numele cu litera M. Imi mai amintesc ca a zis ca nu la urmatoarele (pe atunci) alegeri va aparea acesta, ci mai tarziu.

Se pare ca ulterior aceasta predictie a suferit unele adaugiri - eu nu tin minte de amanuntul cu ambasadorul si nici de acela in care ar fi zis ca e posibil ca prezicerea ei sa nu se implineasca din cauza luptei stranse intre candidati.

Mai multe, cititi aici: http://www.ziare.com/articole/carmen+harra+predictii

Acum, nu ca as crede fara rezerve pe cineva, dar as zice ca am oarece habar de esoterism si cam stiu cu ce se mananca, de aceea nu iau in băşcălie aceste lucruri, dar repet, nici nu le acord 100% credit. Tocmai pt ca rareori o predictie poate fi implinita in totalitate, si asta datorita "antenelor" noastre spirituale, care decodifica semnalele din viitor in mod distorsionat. Ce sa-i faci?, se mai interfereaza continuum-ul spatiu-timp si cu barierele propriului nostru ego.

Pana una-alta, om trai si om vedea ce-o mai fi, cum bine zice romanul.

duminică, 22 ianuarie 2012

Amintiri de duminica

Uneori mă gândesc cu nostalgie la zilele copilăriei, la primele amintiri pe care le are un om. Nu știu ce zic cercetătorii britanici, tot ce știu este că primele mele amintiri sunt de pe vremea când sigur nu prea știam să merg. Eram pusă în ceva ca un pătuț, și mă uitam la strada pe care o vedeam pe partea dreaptă. Vedeam și rochiile sau fustele doamnelor, ale mamei, cumva știam care era ea din cele câteva perechi de picioare pe care le vedeam. O recunoșteam după pași, după mers. Și cred că orice copil are modul lui propriu de a-și recunoaște mama dintr-o mie de femei.

Mai târziu am văzut ce era cutia-pătuț, era un căruț alb gălbui, cu un fel de fereastră doar pe partea dreaptă. Și în față, dar pe acolo nu puteam vedea nimic din cauza poziționării. Eram scoasă la plimbare, într-o duminică - musai trebuie să fi fost duminică, erau mai mulți oameni în jurul meu ieșind cu mine și maică-mea din curtea casei. Nu putea fi o dimineață însorită din timpul săptămânii, că lumea ar fi fost la servici, nu în vizită la ai mei.

Apoi, mai târziu, am amintiri mai închegate, cu păpușa, mereu aceeași cu care mă jucam constant, zilnic, cu acelea frumoase și mari nu aveam voie, mă puteam uita doar la ele, erau puse sus, pe dulapuri, să nu ajung și să le dau jos. Nu le-aș fi stricat, dar era mai bine să le păstrez intacte, nu?

Mai aveam eu și o trusă medicală - ce-mi mai plăcea să umblu toată ziua cu stetoscopul pe după gât! :) -o cutie cu tot felul de tigăițe și tacâmuri de jucărie și de la o vreme, îmi făceam singură catalog de școală, din filele unui caiet special al lui taică-meu, coperțile erau dintr-un dosar, de la școală luam câte o cretă, și eu sunam, eu predam, eu ascultam și tot eu răspundeam și puneam note. Nici o clipă nu m-am gândit atunci că jocul meu avea să devină meseria mea de zi cu zi.  Cel mai mult îmi plăcea să scriu cu creta pe zidul de lângă gardul vecinilor, pe sobe, iarna, și după ce mi-o luasem pentru asta, pe dosul scaunelor de lemn din casă. 

După ce creta a fost interzisă la noi în casă, am început să scriu pe mușamaua mesei de lucru. Ei, mi-o mai luam și din cauza asta, dar rareori. Mușamaua se putea schimba din când în când.....




_________________________________________________
R:

Acum poti cumpăra copilului tău orice jucării dorește. Vrea jucarii transformers? Te sfatuiesc sa cauti la magazinul Noriel in Bucuresti !

_________________________________________________


vineri, 13 ianuarie 2012

Vinerea cu amintiri. Contul meu adsense.

Asadar, contul meu Adsense a devenit o amintire incepand de ieri :) Mi s-a explicat de ce, cu toate ca pe mine ma cam surprinde. Dar acum nu mai are nici o importanta.

Doar spun ca zilele trecute, de la maxim 150 de afisari pe zi, acest blog avea 5-600 de vizualizari. Ma uitam tâmp la nr. vizitatorilor crezand, pt o fractiune de secunda, ca am gresit statisticile si ca ma uit la cele de pe blogul culinar. Dar nu! Ma uitam bine!

Apoi am coborât privirea catre site-urile de la care imi veneau vizitele si am vazut niste adrese care nu existasera in ultimele luni si pe care am mai dat click sa vad si eu ce-o fi cu ele si de unde si pana unde am musafiri de pe ele. Cand colo, nimic care sa ma lamureasca in vreun fel.
Dupa ce m-am convins ca mesajul de la google este real, am gasit tot pe net informatia cum ca acele 3 site-uri care mi-au generat trafic agresiv pe blog sunt un fel de site-uri fantoma, traficul generat nefiind real. Sunt ca un fel de clickuri care nu exista. Nu am inteles eu foarte bine ce si cum cu ele, dar m-am lamurit macar ca datorita lor ceva nu era in regula cu blogul meu si am citit ca nu trebuia sa dau click pe acele linkuri pt ca prin clickul meu traficul acesta crestea in mod absolut nejustificat si am inteles ca din cauza aceasta e posibil sa-mi fi fost inchis contul adsense.

Acum, asta e. Cei de la google nu revin asupra unei decizii luate, chiar daca ar putea fi gresita. Asa ca nu ma lupt cu ei. Cu atat mai mult cu cat, pe bune, nu aveam de ce. Cand primul cec platit de ei, pt reclame, a venit la vreo 6 ani de la deschiderea contului, de pe 5 site-uri si bloguri unde aveam reclamele lor, nu mai e nimic de comentat si nici de parut rau.

The show must go on :)

In concluzie, daca vedeti la statisticile voastre primele trei site-uri din poza de mai jos, cel mai bine lasati-le in pace, ca vor disparea de la sine, blocate de google. In nici un caz nu dati click pe ele!


vineri, 6 ianuarie 2012

Vinerea cu amintiri. Lady Gaga.

Azi tot storcându-mi mintea despre ce să scriu, citesc pe net de o nouă boacănă a "doamnei" Lady Gaga. De ce nu Gagu? Hmmm?!?! Chiar? De ce?

Imi amintesc foarte bine, in ciuda memoriei mele nu chiar asa de fresh ca la do'oj' de ani, ca acum vreo 3-4 maxim 5 ani, se spunea in presa despre operatia de schimbare de sex a acestei "doamne". Dupa care a inceput ascensiunea muzicala a arătării. Nu ma deranjeaza ca acum are aparenţă feminina, fiecare face ce vrea cu corpul sau, dar nu prea inteleg de ce nu se mai recunoaste adevarul, de ce inclusiv "ea" il ascunde si se contrazice?

De ce ar trebui sa fie imaginea acestui produs din show biz aceea a unei femei si nu a unui transsexual sau ce pisici or fi astia care devin peste noapte din barbati, femei si viceversa?!

Cautand pe net informatii mai vechi de 2 ani, nu prea am mai gasit...  da' in fine, probabil asa se poarta in media de azi. Mai jos, unele mostre despre cel  putin ambiguitatea "ei", daca dovezi despre operatie nu mai sunt.




vineri, 23 decembrie 2011

Vinerea cu amintiri. De ce plang coreenii dupa un dictator?!??

Ieri nu am carcotit pe nimeni, ca vine Craciunul si nu e frumos, nu? :)
Dar azi nu pot sa nu ma gandesc, cu nedumerire, la semenii nostri din Coreea de Nord. I-am revazut (unii dintre noi, pt ca cei mai tineri nu au avut cum) plangand de mama focului si crămăluindu-se dupa moartea "conducatorului iubit". Pentru ca la fel au facut si acum 17 ani cand a murit Kim Ir Sen, tatal lui Jong-Il, fondatorul Coreei comuniste.

Atunci chiar credeam ca oamenii il plang sincer (deh! :D minte cruda! ...) desi ma miram de lucrul asta, dar imi ziceam ca dom'ne, cine stie ce o fi facut bun pt popor de-l plang in halul asta.

Acum, vazand aceleasi scene la moartea lui Kim Jong Il, ma intreb oare cat teatru poate sa joace un om? Bine, or fi si cativa sinceri printre ei, nu zic, dar presupun ca majoritatea nu sunt. Presupun ca fac asta ori din traditie, ori din obligatie de partid si teama. Probabil ca daca nu fac asta, isi pierd si ce mai au, serviciul, libertatea, viata.

Ca printr-o ceata fina, ma vad in toamna lui 1989 la serviciu, ca stagiara cu 2 luni de vechime, in timpul celor 3 zile ale ultimului Congres al PCR. Era o informare politica, o sedinta, nu de partid, ca nu am fost membra niciodata, ci o sedinta la care eram obligati sa participam absolut toti adultii din scoala. Si la care dupa ce se citea cate un paragraf din rezumatul a ceea ce se discutase la Congres in ziua precedenta (nimic nou si nimic interesant, de altfel, doar minciunile si propaganda de partid cu care eram obisnuiti ca si cu un zgomot de fond de care nu puteai scapa), eram obligati sa aplaudam indelung ca si cum Ceausescu ar fi fost prezent acolo, in sala noastra de clasa unde eram adunati.

Nu stiu ce mi/ni s-ar fi intamplat daca nu aplaudam. Nu am vrut sa aflu si nici acum nu vreau sa stiu cum ar fi fost daca...

vineri, 2 decembrie 2011

Vinerea cu amintiri. Al Bano si Romina Power.

Pe vremea cand erau tineri, fericiti si frumosi. Ea - Romina Power, fiica celebrului actor Tyrone Power. El - cantaretul italian Albano Carisi.

Cu totii aveam impresia ca formau cuplul perfect, ca daca fericirea avea un nume, atunci ea se numea Albano si Romina. Dar intr-o zi una dintre fiicele lor a disparut fara urma. Iar visul lor s-a destramat. Peste ani, fiica lor a fost regasita, dar ei nu s-au mai impacat niciodata.......

In schimb, muzica lor ramane peste timp la fel de frumoasa.