Se afișează postările cu eticheta facultate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta facultate. Afișați toate postările

vineri, 10 februarie 2023

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri
foto arhiva personală, iunie 1986



Articol publicat în febr. 2017 pe un blog care nu mai există.

Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un elev de liceu dintr-o clasă terminală și făceam comparația dintre anii studenției mele și ce înseamnă studenția în ziua de azi. Imediat mi-am dat seama că tânărul nici nu știa ce însemna odată să ajungi student, ce sacrificii făceai, dacă era cazul, și cât de ușor sau de greu se intra la facultăți.

În primul rând nu erau atâtea universități ca acum, principalele centre erau București, Iași și Cluj, se mai găsea facultate pe la Galați (textile, chimie alimentară), Ploiești (petrol și gaze), Tg. Mureș și Craiova (medicină și farmacie) și cam atât. Poate să mai fi fost niște politehnici, ceva de genul. De intrat, era greu, la facultățile non-tehnice rareori se intra din prima încercare. Nu exista ”dosar”, media anilor de liceu n-avea nici o importanță, peste tot regula era aceeași: examenul de admitere, și, în ordinea mediilor, intrau atâția câte locuri erau disponibile. Și erau disponibile exact atâtea locuri câte posturi se eliberau prin pensionare în anul în care seria respectivă termina facultatea, pentru că după aceea primeai post de la stat și erai obligat să faci acolo stagiatură 3 ani.

De exemplu, la geografie erau câte 25 de locuri în fiecare din cele 3 centre principale, nu exista în altă parte facultate de geografie. Deci an de an cca 75-80 de profesori de geografie își primeau posturile. Diferența provenea din faptul că mai rămânea repetent câte un student (rareori, sau amâna medical anul dacă avea o problemă gravă de sănătate) ori se mai transferau de la fără frecvență (tot 25 de locuri anual, dar secție de ff era numai la București) la zi, în cazul în care aveau în anul I medie peste 9,00 și doreau să vină la zi. Dar de multe ori nu veneau, pentru că cei de la ff aveau serviciu, și nu era voie să ai serviciu și să fii la facultate la zi. De fapt, nu aveai cum să te prezinți la cursuri, dacă ziua erai la lucru.

Așadar, se intra greu. De bază erau manualele de liceu, pe care trebuia să le știi "ca pe apă", iar dacă făceai pregătire cu vreun universitar, puteai avea șansa să intri la facultate din prima. Dar nu era neapărat așa; după 2 admiteri ratate am făcut pregătire cu un asistent universitar, și tot n-am intrat în anul acela 😆 din cauză că, fiind locuri puține, mediile cu care se intra erau foarte mari, puteai să pici lejer cu o medie de peste 8. Nu existau locuri cu taxă și fără taxă, toate erau fără, pe vremea aceea nu se plăteau taxe în învățământ. Cel puțin, la zi. La examenul de admitere erau, cam la toate facultățile, 3 materii. Pe 15 iulie începeau examenele și durau 3 zile, cu câte o zi pauză. Pe 15, pe 17 și pe 19 erau zilele de examen. Înscrierea avea loc mai devreme cu cca 2 săptămâni, imediat după bacalaureat și nu te puteai înscrie la mai multe facultăți, pt că toate aveau examenele în același timp. Dosarul de înscriere cuprindea diploma de bac (sau adeverință, dacă diploma nu era gata - dar eu parcă aș zice că diplomele se dădeau elevilor imediat după sesiunea bacalaureatului, în zilele următoare), copie legalizată după buletin și certificatul de naștere, adeverințe de salariu de la părinti (dacă intrai cu medie mare, luai bursă, dar bursa era și în funcție de salariul părinților), cerere de înscriere la examen, 2 poze tip buletin și 50 de coli albe. Colile erau pt secretariat, probabil că de pe atunci în școli și facultăți era asigurată puțină hârtie de scris, sau deloc :)) Pozele erau pentru legitimația de concurs. Se făceau 2 legitimații, așa, ceva mai mici decât o carte de identitate de azi, dintr-un carton subțire, mai curând o hârtie groasă decât un carton. Erau acolo numele, facultatea, sesiunea și poza ta. O legitimație ți se înmâna ție și pe baza ei intrai la fiecare examen, alta era lipită pe banca unde trebuia să te așezi la toate cele trei examene, în sală.

La examene aveam doar câte 2-3 subiecte, cel puțin așa era la facultatea unde am dat eu - geografie -- o limbă străină. La geografie, subiectele erau așa: unul de sinteză și unul de analiză. Adică, de exemplu, la geografia economică a lumii, ni se cerea analiza economică a unei regiuni mari, sau a unei țări, și la al doilea subiect era o industrie sau o ramură agricolă, de scris totul, la modul general, cu producțiile mondiale, zonele de exploatare/cultură, etc. La geografia României aveam o regiune sau o subdiviziune de relief de analizat din toate punctele de vedere (limite, vecini, poziție, relief, geologie-stratigrafie, ape, climă, soluri, resurse de subsol, floră-faună, grad de populare, spor natural, industrii-agricultură, localități, rețea de transporturi, turism) și o ramură industrială sau agricolă de scris totul despre ea. La engleză aveam 3 subiecte: o analiză literară de roman/piesă de teatru/poezie sau personaj din operele studiate (manualele de a 11-a și a 12-a de atunci aveau câte o operă literară a unui scriitor important la fiecare capitol), un exercițiu de gramatică cu câteva propoziții, dar cu chestiuni dificile (if-uri, concordanță, subjonctiv, etc.) și un text, de obicei literar, de tradus în engleză, cam de 7-8 rânduri scrise de mână pe foaia A4. De multe ori cel mai greu subiect era acel text. Nu aveam limită de cuvinte la primul subiect, nu știam baremul și nici nu ni se spunea nimic referitor la barem. La analiza literară, era bine dacă scriai cât mai mult. Iar subiectele de examen se scriau pe tablă... 😃

Eram păziți de doi profesori și nu aveam voie nici să zâmbim sau să avem o sticlă cu apă, că erau niște călduri insuportabile vara. Oricum, sticle de plastic nu existau, așa că nu venea nimeni cu sticloiu' din sticlă după el 😅 Nu îmi pot imagina cum de unii copiau (așa era folclorul vremii, că se mai și copia), era aproape imposibil să faci asta fără să fii văzut. Și dacă erai văzut, te dădeau afară din examen fără nici un drept de apel. Cât despre faptul că unii intrau pe pile, tind să cred că era adevărat, într-o anumită măsură. Cu un an înainte de a intra, stăteam în aceeași bancă la examen cu o colegă care zilnic spunea cam ce subiecte credea ea că se vor da în ziua următoare. Și erau exact acelea 😎😏 îmi pare rău și în ziua de azi că n-am ascultat-o după prima teză la care am văzut că știa subiectele. Aș fi luat în acel an, nu în următorul, și am fi fost colege poate chiar de cameră :). Dar m-am temut că minte ca să mă deruteze și îmi repetam în ziua liberă toată materia de la examenul de a doua zi, deși eficiența acelor recapitulări era zero. Frica aia inexplicabilă - și acum mă întreb de ce mă temeam așa, la urma urmei? - mă acapara implacabil ca o maree de neoprit.

După acea încercare, văzând că unii învață pe rupte și alții știu dinainte subiectele, am fost deprimată, foarte deprimată, pentru că dăduseră ai mei două salarii medii pe meditațiile cu universitarul cu care-mi petrecusem cca 5 ore zilnic, vreo lună și ceva de zile în apartamentul de modă veche din strada Beldiman, plus cazarea și masa la o gazdă simandicoasă din Drumul Taberei. O a doua sesiune, de toamnă, nu exista, aceea era organizată la facultățile pentru ingineri, unde rămâneau locuri, nu la noi. Am plâns câteva zile în șir, eram de neoprit - atunci am învățat de la viață că indiferent cât de bine ești pregătită pentru ceva, examen de școală sau de viață, e bine să te gândești la toate posibilitățile, să iei în calcul și eșecul. Nu reușisem, credeam că nu pot rata de dată asta, și am mușcat pământul, tocmai pentru că fusesem prea sigură de mine. De amărăciune, n-am mai învățat nimic un an de zile. Doar la engleză mai exersam ceva gramatică, fiind conștientă că dacă întrerup, o să uit. Geografia ajunsesem să n-o mai pot suferi, băgam cărțile sub pat când le vedeam.

Venise deja vara lui 1985. Am scos cărțile de sub pat și am trecut prin ele, așa, ca de aducere aminte. Spășită, am plecat la Bucureșți cu maică-mea (n-o să uit, am stat la hotelul Muntenia, care azi din păcate e o ruină :(( ). Mă aștepta 3 ore în fiecare zi în fața universității, după ce se ducea la bisericuța din spate să se roage să am succes. Voia să-mi spună ceea ce aflase de la alți părinți care așteptau afară, că erau 24 pe un loc (concurență de 24 pe un loc, adică în anul acela pe 25 de locuri concurau 600 de candidați). I-am spus să tacă, să-mi spună noutățile după ce dau ultimul examen. Și și-a ținut gura până-n ultima zi, iar când mi-a spus cu câți "m-am bătut", am râs descumpănită, deși parcă ceva, așa, o intuiție, o voce interioară îmi spunea că va fi bine.
Apoi, în vara aceea fierbinte, am primit vestea cea mare: intrasem, a șaptea pe listă, cu media 8.52, la Universitatea București, acolo unde visasem, iar nota cea mai mare, 9,33, o aveam la engleză. Nici nu bănuiam că peste șapte ani, adică după 3 ani de stagiatură aveam să devin profesoară de engleză, titulară, la un liceu, de unde se pare că voi ieși la pensie, fără să mai fi predat geografie decîât sporadic, ca ore suplimentare.

Dar știți ce? Nu eu eram cea mai fericită din casă, ci taică-meu 😆 parcă zbura de fericire că și fata lui e de-acum studentă! În noaptea aceea, după ce am aflat rezultatul, de la universitarul cu care făcusem pregătire în anul precedent, în noaptea aceea, taică-meu pur și simplu s-a îmbrăcat și a plecat la gară, cu doar trei sute de lei în buzunar, și s-a urcat în trenul rapid de București. Ajuns dimineață în capitală, s-a dus direct la Universitate să vadă el, cu ochii lui, numele fetei lui dragi pe liste. Și chiar dacă n-a spus asta niciodată, bag mâna-n foc că a avut lacrimi de fericire pe obraz. După aceea a mâncat ceva la restaurantul de la Intercontinental, mi-a cumpărat niște bomboane de la Athenee Palace, așa cum făcea când venea din delegații când eram eu mică, și a venit acasă cu primul tren direct disponibil, cu inima cât tot universul de mare și de fericită.



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin