Rareori am vorbit despre începuturile bloggingului în ceea ce mă privește. Dar un articol al unei bloggerițe m-a determinat să preiau ștafeta, ca să zic așa. Nu știu dacă ceea ce urmează ar putea fi luate drept sfaturi pentru bloggerii începători, nu asta mi-am propus și cred că sfaturile în acest domeniu, altele decât cele strict tehnice, sunt de prisos. Fiecare scrie dintr-un motiv anume, fiecare are o nișă preferată, un stil de scris personal, așa că aici nu am ce să spun. Este alegerea fiecăruia din acest punct de vedere, însă pot să povestesc cum și ce a reprezentat bloggingul pentru mine, acum... mai bine de 13-14 ani.
Așadar, eu mi-am făcut blog că așa era moda, sau așa credeam pe atunci că este. Nu, nu sunt genul care imită o modă, dar întotdeauna mi-a plăcut mult mai mult să mă exprim în scris decât verbal, așa că mi-am făcut un blog, pe blogspot-ul de atunci. Asta era prin 2006. Am scris unul sau două articole apoi n-am mai scris o vreme și am și uitat de acel blog. După câteva luni l-am șters, dar am început un altul, care deși a suferit niște transformări, îl am și azi. Este pulberea de stele.
În acei ani erau câțiva bloggeri pe la noi, cunoscuți mă refer, pe care-i numărai pe degetele de la o mână. Existau deja un Zoso, un Chinezu sau alții care inițial își aveau numele de domeniu conform unor porecle sau unor nume alese de ei, înainte de a se schimba în numele lor reale. Însă pe mine nu mă interesau acei bloggeri și ce scriau ei pe atunci. Credeam ca un blog înseamnă să-ți așterni gândurile, la fel ca într-un jurnal intim. Asta făceam și eu, neavând habar ce este cu adevărat bloggingul și ce vrea el.
După niște ani buni am înțeles că acea mână de bloggeri de la noi făceau asta, printre altele, pentru reclamele google prin care pe atunci câștigau sute de dolari pe lună. Da, așa a fost în preistoria bloggingului. Scriai și ce voiai tu, existau și colaborări publicitare, dar veniturile generate în AdSense erau mari, pentru că site-urile care știau cum stă treaba erau rare. Apoi a venit vremea blogurilor culinare și a concursurilor de profil. A explodat bloggingul culinar, dar nu foarte tare. Aveam așa ceva din 2009, deși am inițiat acel blog ca să împărtășesc altora rețetele dintr-un carnețel pe care mi-l făcusem de când eram puștoaică. Însă în foarte scurt timp am aflat despre faptul că din blog poți să câștigi bani sau produse și am început să gătesc, să pozez ceva mai comercial farfuriile cu mâncare și să mă înscriu la concursuri. În timp am câștigat diverse, de la linguri de lemn și oală din porțelan, la margarină și pui fericit. Asta a durat niște ani. Deja scrisul din pură plăcere nu mai îmi ajungea, de-acum scriam și pentru scopuri materiale. Mi-am făcut și eu cont AdSense, dar visul de a câștiga bani din reclame ca să pot să renunț la serviciu era imposibil. Încă ieșeau bani frumușei din AdSense, însă câștigurile scădeau lent, iar dacă de la o lună la alta scăderile puteau fi simple fluctuații datorate vacanțelor, să zicem, de la un an la altul era tot mai limpede că veniturile de acest tip scad.
Apoi era concursurilor cu votare s-a încheiat și a venit aceea a tragerilor la sorți. M-am lăsat de concursuri pentru că în tragerile la sorți nu am încredere și oricum, sunt o aiureală, după mine. În schimb, am descoperit că pot face trafic imens - pe atunci - dacă scriu rezumate la seriale turcești. A fost o vreme când am avut și peste un milion de vizualizări într-o lună, datorită unui astfel de serial. Eram foarte mulțumită de mine, că aveam trafic, că un blog oarecare, cu câteva zeci de vizite pe zi, devenise deodată foarte cunoscut. A fost momentul când mi-am cumpărat nume de domenii la toate blogurile mele - da, am mai multe, dar numai pe unul mai scriu, din când în când - și când vechiul meu blog, primul, l-am separat în două: pulberea de stele, cu seriale și lifestyle și byOanaD cu tot ceea ce nu se încadra în noua direcție de blogăreală. Apoi am descoperit colaborările, iar primul colaborator și blogger de la care am învățat multe a fost Blogatu. Într-un fel mi-a fost mentor, fără să știe, altfel, tot prin el, mi-am dat seama ce nu vreau să fac în blogging.
După aceea am descoperit colaborările cu agențiile de marketing și cu editurile sau librăriile online. În România bloggingul lua o amploare imensă deja. Bloggerițele de beauty apăreau ca ciupercile după ploaie, tinerele care aflaseră că se poate câștiga din asta se avântau de la bun început să-și cumpere nume de domeniu și hosting, apoi, după câteva luni vedeau că profitul vine cu un preț și lăsau totul baltă. Pentru că dacă la început ți se pare floare la ureche să scrii măcar un articol pe zi, ca să ai trafic și să te menții la suprafață în noianul de bloguri noi, să ai oarece habar de SEO ca să-ți optimizezi articolul, să te descurci prin multitudinea de pluggin-uri ale platformei wordpress (motiv pentru care eu nu pot s-o sufăr și nu m-am putut niciodată decide să migrez acolo), repede începi să vezi că te-ai înșelat și că scrisul de articole nu este o treabă așa de ușoară cum pare.
Pentru mine acum e liniște. Agențiile par că nu mai au nevoie de bloggeri, AdSense e o amintire din care cel mult îmi cumpăr un cadou de Crăciun (însă doar îmi plătesc numele de domenii, alte softuri necesare și cam atât), si nici chef să mai scriu nu mai am. Dar știu, că la fel ca în alte dăți, cheful de scris revine. E o plăcere pe care nu mi-o pot refuza și care e mai trainică decât orice alte satisfacții temporare pe care ți le aduce bloggingul.
Așadar, eu mi-am făcut blog că așa era moda, sau așa credeam pe atunci că este. Nu, nu sunt genul care imită o modă, dar întotdeauna mi-a plăcut mult mai mult să mă exprim în scris decât verbal, așa că mi-am făcut un blog, pe blogspot-ul de atunci. Asta era prin 2006. Am scris unul sau două articole apoi n-am mai scris o vreme și am și uitat de acel blog. După câteva luni l-am șters, dar am început un altul, care deși a suferit niște transformări, îl am și azi. Este pulberea de stele.
În acei ani erau câțiva bloggeri pe la noi, cunoscuți mă refer, pe care-i numărai pe degetele de la o mână. Existau deja un Zoso, un Chinezu sau alții care inițial își aveau numele de domeniu conform unor porecle sau unor nume alese de ei, înainte de a se schimba în numele lor reale. Însă pe mine nu mă interesau acei bloggeri și ce scriau ei pe atunci. Credeam ca un blog înseamnă să-ți așterni gândurile, la fel ca într-un jurnal intim. Asta făceam și eu, neavând habar ce este cu adevărat bloggingul și ce vrea el.
După niște ani buni am înțeles că acea mână de bloggeri de la noi făceau asta, printre altele, pentru reclamele google prin care pe atunci câștigau sute de dolari pe lună. Da, așa a fost în preistoria bloggingului. Scriai și ce voiai tu, existau și colaborări publicitare, dar veniturile generate în AdSense erau mari, pentru că site-urile care știau cum stă treaba erau rare. Apoi a venit vremea blogurilor culinare și a concursurilor de profil. A explodat bloggingul culinar, dar nu foarte tare. Aveam așa ceva din 2009, deși am inițiat acel blog ca să împărtășesc altora rețetele dintr-un carnețel pe care mi-l făcusem de când eram puștoaică. Însă în foarte scurt timp am aflat despre faptul că din blog poți să câștigi bani sau produse și am început să gătesc, să pozez ceva mai comercial farfuriile cu mâncare și să mă înscriu la concursuri. În timp am câștigat diverse, de la linguri de lemn și oală din porțelan, la margarină și pui fericit. Asta a durat niște ani. Deja scrisul din pură plăcere nu mai îmi ajungea, de-acum scriam și pentru scopuri materiale. Mi-am făcut și eu cont AdSense, dar visul de a câștiga bani din reclame ca să pot să renunț la serviciu era imposibil. Încă ieșeau bani frumușei din AdSense, însă câștigurile scădeau lent, iar dacă de la o lună la alta scăderile puteau fi simple fluctuații datorate vacanțelor, să zicem, de la un an la altul era tot mai limpede că veniturile de acest tip scad.
Apoi era concursurilor cu votare s-a încheiat și a venit aceea a tragerilor la sorți. M-am lăsat de concursuri pentru că în tragerile la sorți nu am încredere și oricum, sunt o aiureală, după mine. În schimb, am descoperit că pot face trafic imens - pe atunci - dacă scriu rezumate la seriale turcești. A fost o vreme când am avut și peste un milion de vizualizări într-o lună, datorită unui astfel de serial. Eram foarte mulțumită de mine, că aveam trafic, că un blog oarecare, cu câteva zeci de vizite pe zi, devenise deodată foarte cunoscut. A fost momentul când mi-am cumpărat nume de domenii la toate blogurile mele - da, am mai multe, dar numai pe unul mai scriu, din când în când - și când vechiul meu blog, primul, l-am separat în două: pulberea de stele, cu seriale și lifestyle și byOanaD cu tot ceea ce nu se încadra în noua direcție de blogăreală. Apoi am descoperit colaborările, iar primul colaborator și blogger de la care am învățat multe a fost Blogatu. Într-un fel mi-a fost mentor, fără să știe, altfel, tot prin el, mi-am dat seama ce nu vreau să fac în blogging.
După aceea am descoperit colaborările cu agențiile de marketing și cu editurile sau librăriile online. În România bloggingul lua o amploare imensă deja. Bloggerițele de beauty apăreau ca ciupercile după ploaie, tinerele care aflaseră că se poate câștiga din asta se avântau de la bun început să-și cumpere nume de domeniu și hosting, apoi, după câteva luni vedeau că profitul vine cu un preț și lăsau totul baltă. Pentru că dacă la început ți se pare floare la ureche să scrii măcar un articol pe zi, ca să ai trafic și să te menții la suprafață în noianul de bloguri noi, să ai oarece habar de SEO ca să-ți optimizezi articolul, să te descurci prin multitudinea de pluggin-uri ale platformei wordpress (motiv pentru care eu nu pot s-o sufăr și nu m-am putut niciodată decide să migrez acolo), repede începi să vezi că te-ai înșelat și că scrisul de articole nu este o treabă așa de ușoară cum pare.
Pentru mine acum e liniște. Agențiile par că nu mai au nevoie de bloggeri, AdSense e o amintire din care cel mult îmi cumpăr un cadou de Crăciun (însă doar îmi plătesc numele de domenii, alte softuri necesare și cam atât), si nici chef să mai scriu nu mai am. Dar știu, că la fel ca în alte dăți, cheful de scris revine. E o plăcere pe care nu mi-o pot refuza și care e mai trainică decât orice alte satisfacții temporare pe care ți le aduce bloggingul.
Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!
