duminică, 13 mai 2012

Let's do it: cine curata si cine murdareste

Ieri, 12 mai, am participat impreuna cu un grup de voluntari la curatarea albiei unui rau, in cadrul actiunii nationale Let's do it!
Pe o sectiune relativ mare de albie, erau zeci poate sute de pet-uri. Le-am strans in cca 55-60 de saci, restul pana la 80 fiind alte gunoaie (haine vechi, pantofi, papuci, sticle si sticlute, bucati de plastic, saci de rafie, tuburi de spray, pachete de tigari, etc).
Tocmai besteleam in gand pe oamenii cu casele pe mal, din care unii  priveau la noi - nu stiu cu ce sentiment, ca nu aveam ochelarii de vedere pe nas - pasnici, fara vreo intentie de a ne ajuta cu ceva, cand un batran trecand spre casa ne-a spus ca toate mizeriile alea vin de la satele din amonte, cand se da drumul la unul dintre baraje.
Un coleg mi-a confirmat ca in acele zile nu vezi apa râului, din cauza pet-urilor si a gunoaielor care plutesc la suprafata. Apoi taica'meu, care in tinerete a lucrat in zona numita Valea Muntelui, mi-a povestit ca pe acolo oamenii dau gunoaiele "pe apa", asa sunt invatati de generatii.
Oare cat timp va mai trece pentru ca lumea sa invete sa fie civilizata? Si ne mai miram de ce suntem considerati drept o tara din lumea a treia.





vineri, 11 mai 2012

Rochita din tablou

Acum mulți, mulți ani (ei, totuși nu chiar așa de mulți :))) ), eram dusă la un atelier foto. Nu-mi amintesc cum mi s-a făcut poza. Dar mai țin minte când mi s-a adus tabloul, era vară și eram acasă cu fratele meu. M-am uitat mirată și enervată pe mine, pentru că în poză, plângeam. Aveam o rochiță de bumbac scurtă, galbenă cu dungi albe, și cu rățuște mici, roșii, pe ea. Arăta mai mult a sarafan, și mai țin minte că îmi plăcea tare mult, aș fi vrut mereu s-o am pe mine, dar se pare că era rochița mea de duminică :)

Nu știu de ce plângeam, cred că pentru că mama dispăruse din peisaj, se băgase după fotoliul în care trebuia să stau în picioare, nu știu de ce. Cred că eram cuminte, dar faptul de a vedea deodată că mama nu e lângă mine, ci doamna aceea necunoscută și cușca aceea urâtă și neagră, m-au făcut să plâng. Așa arată primul tablou din viața mea. O moțată ochioasă, grăsunică, având o lacrimă la colțul ochilor negri.

Poza cu tabloul acela nu am mai găsit-o, însă o am pe aceasta, de când eram țărăncuță la un Crăciun, la grădi.