joi, 28 ianuarie 2010

Spre WorldCon, Glasgow 1995 (1)

... Îmi amintesc şi acum prima dată când am reuşit să plec peste graniţă. Era în 1995, într-un torid sfârşit de august. Cu inima strânsă aşteptam autocarele din faţa Ateneului. Eram vreo 120 de români, din lumea science-fiction, plecam la Worldcon-ul de la Glasgow, două evenimente mondiale de literatură și artă SF într-unul singur. Noroc de dl. Mironov, pe atunci ministrul tineretului, și de dl. Repanovici, mâna sa dreaptă. Fără ei, și fără ajutorul Bancorex, această excursie nu ar fi existat.

A fost prima ocazie de a vedea o bucată de Europă, de a lua la picior străzile Londrei, ale Parisului, ale Munchen-ului. Au fost trei săptămâni de vis. Mi se părea că trăiesc într-o poveste cu zâne, chiar dacă uneori îmi aminteam că portofelul meu era mult prea subţire, faţă de cele ale unor beizadele de bani gata, care schimbau câte 500 de dolari pe zi. Eu aveam la mine 150 de dolari pentru tot drumul... Dar nu asta conta. Eram ACOLO, în alte țări, într-o altă lume, pe care mi-o dorisem de mică, dar la care, datorită vremurilor, nu avusesem acces. Trăiam science-fiction, îmi vedeam visul cu ochii și parcă uneori tot nu-mi venea să cred că e adevărat.

În prima seară "afară", ne plimbam pe străzile Vienei fără să ne mai săturăm de luminile oraşului imperial, de pieţele largi, de restaurantele cu terasă, îmbietoare, de aerul princiar şi de aluzia unor valsuri imaginare, care se auzeau aproape de nedistins undeva din sertarele memoriei. Într-un târziu am ajuns la hotelul nostru mai de periferie, era aproape dimineaţă, şi a trebuit să-l trezim pe recepţioner să ne dea drumul la uşă. Ne confruntam deja cu civilizaţia. Îmi plăcea că toţi trebuia să fim mai punctuali, mai ordonaţi, mai de cuvânt.

Apoi, în ziua aceea am vizitat Prater-ul, parcul de distracţii cu locurile lui frumoase sau groteşti, cu românul care lucra la Roata Mare, cu picnicul la marginea unei pajişti, cu senzaţia de libertate pe care numai prima călătorie în afara ţarii ţi-o poate da. Am vrut sa vizitez Palatul Schonbrunn, însă mi-am dat seama repede că nu aveam cum, din cauza bugetului meu incredibil de mic.

Am coborât la metrou entuziasmată nevoie mare, şi când am aflat care era preţul biletului, am ştiut că nu avea rost să cumpăr bilet. Era 17 șilingi dus, iar eu aveam 40 de șilingi toți banii. N-aveam cum să mai vizitez și palatul. M-am resemnat rapid şi am luat-o agale spre scara rulantă, unde ca şi cum se aflau acolo spre a mă face să zâmbesc, câţiva tineri au ciupit de poponeţ o doamnă în vârstă, care nu s-a supărat de acest gest ci a râs împreună cu ei. Într-adevăr, nu fusese decât o scenă amuzantă, nimic de prost gust şi, ciudat, nimic agresiv sau arogant în gestul acela neostentativ.

Din Viena am pornit-o către Munchen, unde aveam sa poposim si la dus, si la întors, in hoinăreala noastră prin Europa.


partea a doua: Spre-worldcon-glasgow-1995 - 2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...