Eu, călătoriile mele și ce văd ceilalți când povestesc despre ele

Am spus întotdeauna, dar probabil că nu s-a auzit prea bine, că pentru mine călătoriile reprezintă cel mai mare vis al meu. Cel mai frumos hobby și tot ceea ce-mi doresc de la viață. Am mai spus, și nu odată, că atunci când călătoresc, trăiesc cu adevărat, în rest, vegetez.

Oamenii care au un hobby îl cultivă cu pasiune, pentru că le oferă relaxare psihică și le încarcă bateriile. Așa și eu, mă simt bine și împlinită când călătoresc. Nu contează unde, important e să se învârtă roata. Autocarului, avionului, trenului... roată să fie. Să văd locuri, țări, orașe, oameni de peste tot de pe planeta asta. Așa simt eu.

Ceilalți, de multe ori au înțeles greșit plăcerea mea de a împărtăși cu ei secvențe povestite din călătoriile mele. Cineva, o copilă, mi-a zis odată că-i este ciudă pe mine că mă dau mare pentru că am văzut atâtea țări. Am rămas șocată. Nu exagerez, șocată, zic. Nu mi-a dat vreodată prin minte că a povesti ce ai văzut într-o călătorie e prilej de a te simți mai presus decât alții. Eu am crezut că prin asta deschid și altora apetitul călătoriilor, că reușesc să-i fac să vadă ce văd eu când plec hai-hui prin lume și le înoculez microbul. Că microb e, virus :) Și, de ce să mint, mă gândeam că poate găsesc și eu o parteneră de călătorie, pentru că m-am săturat să stau singură prin hoteluri sau cu persoane pe care nu le cunosc și cu care, uneori, nu mă potrivesc. Ce-i drept, eu sunt o persoană mai solitară și nu chiar atât de sociabilă pe cât par la prima vedere, dar nu e imposibil de stat alături de mine - cer și ofer multă libertate, nu sunt genul care se agață de colega de cameră ca să meargă peste tot pe unde dorește, îmi place să am cu cine sta de vorbă, la masă, cu cine schimba o părere.

Când n-ai casă, n-ai mașină, n-ai conturi în bănci și nici haine de fițe, n-ai o familie proprie, nu faci shopping non-stop ca toate femeile cu scaun la cap, ci îți dai cam toți banii de care dispui la un moment dat pe călătorii, ba mai faci și credite bancare pentru asta, e clar că e boală, nu? :)

Când cineva se laudă cu casa pe care și-a construit-o sau cu felul în care și-a decorat apartamentul, sau cu copilul super-deștept care face năzbâtii, normale, de altfel, la vârsta copilăriei, toată lumea îl susține și e de partea lui. Când eu povestesc despre locurile pe care le-am văzut, sunt arogantă. Când unii sunt mândri de realizările odraslelor, sunt felicitați. Eu, dacă povestesc despre locurile pe care le-am văzut, mă dau mare. Mda... pe viitor o să aleg să vorbesc despre locurile pe unde am fost doar pe blog. Așa, știu sigur că numai cine simte ca mine mă va citi și va fi interesat de ceea ce povestesc, fără să mă judece printr-o lentilă care distorsionează mesajul meu până la a-i modifica sensul.

Puțini au fost cei care au observat că mă însuflețesc când vorbesc de cele văzute pe alte meleaguri, că mi se aprind ochii a bucurie, că zâmbetul nu mai este o mască socială, ci e al naibii de real.

Foto - demult, acum cca 10-15 ani, la Cannes, în fața teatrului unde se desfășoară celebrul festival. 

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!