Se afișează postările cu eticheta filme vechi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filme vechi. Afișați toate postările

sâmbătă, 15 iunie 2013

Rebecca: Hitchcock, 1940

Rebecca, ecranizare după romanul omonim al autoarei Daphne du Maurier, publicat în 1938, ar fi fost un excelent film polițist dacă nu era o dramă gotic-romantică mai presus de orice. Iar asta nu s-ar fi datorat maestrului peliculelor de suspans, Alfred Hitchcock, ci romanului însuși.

Un domn bogat, între două vârste, Maxim de Winter (Lawrence Olivier), se recăsătorește în pripă cu o fată frumoasă de condiție modestă (Joan Fontaine), pentru a uita de moartea în condiții suspecte a primei sale soții. Filmul, ca și cartea, merge pe firul poveștii Rebeccăi prin intermediul acestei tinere, nenumite altfel decât my darling, my dear, sau pur și simplu dna Winter. Privită atât ca un personaj nesemnificativ, dar în prezența căruia se petrece toată acțiunea, cât și ca vocea și ochiul autoarei/regizorului, tânăra doamnă de Winter descoperă treptat o altă realitate despre soțul cunoscut într-un Monte Carlo aflat într-o veșnică vacanță. La Manderley, conacul care-i va fi casă, lucrurile stau cu totul altfel decât în luxosul și superficialul Monte Carlo. Conacul este bântuit de amintirea Rebeccăi, fosta doamnă de Winter, care, deși fizic nu mai există, predomină încă în viața celor din jur ca un veritabil personaj principal.

Servitorii lui de Winter nu văd în noua lui soție o doamnă, ci mai degrabă o fetișcană timidă pusă să joace un rol nepotrivit. Dintre toți, dna Danvers, cea care are grijă de casă, pare de-a dreptul paranoică, obsedată de personalitatea Rebeccăi și inflexibilă la schimbări. Pentru ea, nimeni nu o poate înlocui pe Rebecca, și astfel, oricine ar dori să-i ia locul ar trebui să moară. Așa încât nu mai este decât un pas până la a o manipula psihic pe cea de-a doua soție a lui Max, și de a încerca s-o facă să se sinucidă.

Treptat Rebecca se dezvăluie. Din umbra măreață și amenințătoare pe care o aruncă amintirea ei la începutul filmului, cețurile se risipesc și adevărul despre ea iese la lumină: Rebecca era o femeie de o moralitate inexistentă, cu o viață erotică extrem de bogată, avea inclusiv o relație cu propriul său văr, iar mariajul dintre ea și Maxim este un contract nescris: aparența de doamnă în public contra libertatea ei sexuală.

Când ea îi spune lui Max că așteaptă un copil de la Favell, vărul ei, Max se enervează și îi dă o palmă. Rebecca se dezechilibrează și cade cu capul de colțul unei mese din marmură. La scurt timp, moare. Acest aproape-final este un compromis făcut de producătorul David O. Selznick cutumelor americane care spun că un soț nu-și poate omorî partenerul de viață fără să-și cunoască pedeapsa. Romanul este cu mult mai explicit: Max pur și simplu își împușcă nevasta. După care pleacă pe mare cu cadavrul, răstoarnă barca și face ca totul să pară un accident stupid. Însă corpul Rebeccăi nu este găsit imediat, astfel că avea să fie înmormântată o altă femeie în locul ei. Barca și cadavrul ies la suprafață tocmai după cea de-a doua căsătorie a lui Max, tulburând liniștea tuturor.

Și pentru că trebuia să se termine frumos, anchetatorii, deși îl suspectează pe Max de crimă, în frunte cu antipaticul de Favell, ajung la medicul ginecolog al Rebeccăi care se vede nevoit să le dezvăluie tuturor că femeia avea cancer și că plănuia să se sinucidă.
Deci... cazul se clasează ca fiind sinucidere, iar Max poate trăi fericit cu cea de-a doua soție în tot restul zilelor sale. Fericire pe care dna Danvers, un personaj recreat de Hitchcock și făcut să semene, fie și aluziv, cu bisexuala scriitoare Daphne du Maurier, nu o suportă. Atunci incendiază Manderley-ul, pierind în flăcări odată cu el, pentru ca nimeni, în afară de Rebecca, să nu mai poată fi fericit acolo.

Suspansul hithcockian e prezent în atmosfera filmului, în privirile personajelor, în jocul de lumini și umbre specific filmelor alb-negru. Este primul film al regizorului pe tărâm american. Nu e o capodoperă, dar e un film bine făcut, care prefigurează geniul regizoral al tânărului Alfred. Dacă mai punem la socoteală că scenariul original i-a fost respins de Selznick care voia o replică cinematografică foarte apropiată de roman, este și mai de înțeles de ce tușele de mister nu sunt la mare înălțime, de ce Joan Fontaine e pe alocuri ștearsă iar Lawrence Olivier face un rol de fiecare zi.

Totuși e un film de văzut. Este un film de referință în cinematografie și în ciuda minusurilor, povestea Rebeccăi este captivantă chiar și azi, la circa 65 de ani de la lansarea ei.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!










duminică, 31 martie 2013

Jay Gatsby

Les annees folles, anii nebuni. Perioada interbelică, fericire, viață trăită la maximum, averi colosale făcute în câțiva ani, diferențe sociale mari, săraci și ultrabogați. O iubire ca-n viață și o iubire ca-n filme.

Mia Farrow (Daisy), și Robert Redford (Gatsby)
La fel ca în romanul lui Scott Fitzgerald, povestitor este Nick Carraway, vărul lui Daisy. Povestea e așa:
Ea, Daisy (Mia Farrow), și el, bogătașul Jay Gatsby (Robert Redford), s-au iubit candva, pe când el era sarac. S-au despărțit. Daisy s-a căsătorit cu Tom, un băiat de viță nobilă, de bani gata. Peste niște ani, nu prea mulți, Jay devine putred de bogat din afaceri dubioase, despre care, însă, foarte puțină lume știe. Dă petreceri săptămânal cu invitați de seamă: senatori, oameni de afaceri, celebrități. El este o gazdă perfectă, dar nu participă activ la petrecerile proprii. Și-a cumpărat o casă ca un palat, care să-i satisfacă gustul pentru lux și să fie în ton cu noul lui statut social, aproape de casa lui Tom și a lui Daisy, în speranța că într-o zi o va revedea și o va recâștiga. 

De cealaltă parte, Tom își înșeală nevasta cu Myrtle, soția propriului său mecanic, George Wilson. Daisy știe. Aflând acest amănunt, Jay, cu ajutorul vecinului său, Nick Carraway, o recucerește pe Daisy și încearcă să determine un divorț. Însă viața vrea altfel. Tom află cine este de fapt, Jay Gatsby și în ce fel a ajuns bogat. Mai apoi, din greseală, Daisy o calcă cu mașina tocmai pe amanta soțului ei, pe Myrtle. George, care de curând aflase și el că este înșelat cu propriul său șef, vine la acesta să-i ceară explicații. Cum totul avusese loc pe fondul unei confuzii - la volan fusese Daisy, însă mașina era a lui Gatsby, Tom profită de ocazie și îl face pe soțul fostei lui amante să creadă că iubitul acesteia era Gatsby. Atunci, bărbatul îndurerat, merge acasă la Jay și fără altă introducere, îl împușcă, după care se sinucide.

Până la urmă Daisy rămâne alături de soțul ei Tom, nu foarte fericită, cu două morminte pe suflet, dar cu mulți, mulți bani în buzunar. Complicitatea la crimă și la avere e mai puternică decât iubirea.

Mă uit la splendidul film făcut în 1974, la strălucirea paietelor și a lurexului din rochii, iar foșnetul imperceptibil al mătăsurilor și luxul opulent mă duc cu gândul la lumea de azi de pe la noi, aproape cu nimic diferită de cea a Americii interbelice. Apoi aud ca prin vis ritmurile de charleston, văd trupurile dansând dezlănțuite și nepăsătoare, zâmbesc larg, ochii-mi râd; într-adevăr, viața are gust.


Filmul poate fi urmărit online aici: Marele Gatsby
Surse foto: vogue.de , guardian.co.uk 

R:

Incaltamanite pentru barbati si pantofi pentru femei Laredoute. Eleganta online - viziteaza raionul de incaltaminte barbati si pantofi femei Laredoute !


sâmbătă, 25 august 2012

Fanfan la Tulipe

Film, Franta, 1952, regizor Christian Jaque.
In rolurile principale un Gerard Philipe tanar si in verva, si o Gina Lollobrigida frumoasa, naturala, eclipsand toate starletele tunate de astazi.
Din cate imi amintesc, asa, ca prin ceață, filmul era alb-negru. Insa astazi poate fi gasit si colorat, prin tehnici speciale.

O comedie de capa si spada, un amestec amuzant intre commedia del'arte si burlescul filmelor din zorii cinematografiei, un basm in care binele, fireste, invinge.

Filmul urmareste aventurile mai mult sau mai putin verosimile ale unui tanar, care se inroleaza in armata ca sa scape de furia unui tata care-l surprinde iubindu-i fata. La un moment dat o frumoasa aparent, tiganca, ii ghiceste un viitor stralucit. Adeline, tigancusa travestita, se indragosteste de Fanfan care de acum incolo manat de cuvintele cu rol de profetie trece din aventura in aventura, scapa din fel de fel de buclucuri si in cele din urma, purtat de noroc, aduce o victorie militara nesperata regelui Frantei. Si cum totul e bine cand se termina cu bine, Fanfan ramane impreuna cu Adeline iar ceilalti care i-au stat alaturi si l-au ajutat isi primesc si ei recompensa.


Comediile nu au varsta, iar Fanfan la Tulipe este un bun exemplu in acest sens.






Mai jos aveti o secventa din film.


marți, 10 aprilie 2012

Barbarella

Cand eram copil, si plangeam pe la chioscurile de ziare sa-mi dea si mie "tanti" un exemplar din revista Cinema, de multe ori in articolele despre Jane Fonda gaseam referiri la filmul Barbarella, lansat in 1968, si regizat de celebrul Roger Vadim, pe atunci sotul protagonistei.
Am ramas cu impresia ca trebuie sa fie ceva film de referinta in filmografia actritei si a regizorului, desi niciodata nu era nici macar un pic povestit subiectul, doar din cele cateva poze se intelegea ca e vorba de un film s.f.

In weekend am vazut si eu filmul. Am vrut sa spun ca-i foarte prost, apoi naiv, dupa care nu am inteles in ce categorie sa-l incadrez: s.f., soft porn (oare am zis prea mult? sa fi fost doar un gen de sexy?), banda desenata ecranizata? Sau poate un pic din toate. Pare a fi un film facut amatoristic din multe puncte de vedere. Dialogurile sunt de tot rasul, actiunea asisderea, sa nu mai vorbim de personajul Barbarella, care desi are nu-stiu-ce grad de astronaut, e proasta de rage.

Ieri am cautat pe wikipedia si am aflat ca Barbarella a fost intr-adevar un film facut dupa o serie de benzi desenate, ca intr-adevar subiectul benzilor desenate continea elemente tip adult-story si ca a fost un dezastru de box-office si de critica. Asta m-a mirat. Ma gandeam ca poate acum 40-45 de ani publicul ar fi gustat cat de cat filmul. Scenele care fac referire la sex se justifica, daca ne gandim ca filmul a fost lansat in plina revolutie sexuala, in perioada cand la Woodstock se adunau sute de mii de tineri, adepti ai curentului hippy/flower-power, care se drogau in grup, faceau de toate in grup, dar erau non violenti, venind acolo ca sa asculte si sa vada trupele rock ale vremii si ca sa demonstreze ca desi sunt intr-un numar impresionant, sunt pasnici. Erau anii cand pe tricouri scria Make love not war. Era in plina desfasurare razboiul din Vietnam. Asadar tabloul social era atat de complex incat un asemenea film ar fi reprezentat o picatura de relaxare in tensiunea de zi cu zi.
Si totusi, Barbarella, femeia astronaut, care calatoreste prin spatiu si experimenteaza iubirea carnala in felurite modalitati cu cine o vrea, a fost un film respins de public, atunci, ca si - cel mai probabil - acum.

Dar asa, daca va intereseaza filmele vechi si nu aveti ce face timp de o ora si ceva, merita sa aruncati o privire la film in timp ce stati pe mess cu prietenii.

sursa foto: http://www.larkcrafts.com