Relaxare

Doru conducea de mai bine de 6 ore fără întrerupere. Mai aveam puțin și intram în București, iar eu abia așteptam să ajung la hotel, eram foarte obosiți amândoi și credeam că nici lui nu-i ardea de altceva decât de odihnă. Am aruncat o privire la ceas: era trecut de ora unu noaptea. Era bine și dacă ațipeam câteva ore pentru ca pe la 8 să o pornim la drum către casă.
El, fără nici o introducere, mă întrebă:
- Auzi? Tu nu ai vrea un masaj înainte să adormi?
M-am uitat la el cam pieziș.
- Doru, adorm chiar aici, pe scaun, și fără masaj. Da' ce-ți veni, așa deodată? Ți-ai descoperit talente ascunse? am încercat să-l persiflez.
- Eu aș vrea o ședință. Ca să rezist mâine încă 500 de kilometri cu picioarele pe pedale, nu crezi?
Am simțit o ușoară undă de reproș în vocea lui. Poate că avea dreptate, pentru moftul meu de a nu călători cu avionul, el era consemnat la volan, de unde ne lăsase autocarul până acasă. Și nu-i era ușor. Altfel, îl știam de nonconformist și genul care trăiește clipa. Totuși începusem să-mi pierd răbdarea.
 - Nu te înțeleg. E aproape două dimineața, unde găsești tu acum un salon de masaj deschis? Sau te pomenești că eu ar trebui să prestez?!!?
El râse.
- Nu, nu tu.
 - Ei, așa mai vii de acasă, l-am întrerupt eu. Da' cine?
- Antonia, de la VIP Obsession.
Cu asta mi-a închis gura. Nu mă așteptam la un răspuns atât de precis.
 - Ce-i aia VIP Obsession? am întrebat nu fără o anume curiozitate.
- Un salon de masaj. Masaj erotic de lux. Deschis non-stop.

Mă privi scurt cu ochii săi verzi, ușor micșorați de oboseală, să vadă cum reacționez apoi făcu manevrele de parcare în spatele hotelului unde aveam rezervată o dublă. Deci asta făcea el când pleca în delegații cu afaceri. Într-un fel îmi venea să râd. Îl cunoșteam pe toate părțile de ce m-aș mai fi mirat? Când îl prinsesem prima dată cu o amantă mi-a spus că el n-o fi mai prost ca alții, de ce să nu meargă și pe la ea?! Ciudat, dar toate prin câte trecusem împreună ne apropiase și mai mult și, în mod surprinzător, devenisem mai sinceri unul cu celălalt. Dar acum nu mai înțelegeam nimic și cred că nedumerirea asta se citea pe fața mea, pentru că el continuă:
- Pot veni și la hotel, nu e nevoie să mergem noi acolo. Putem comanda o ședință pentru amândoi. Au și așa ceva în oferta lor. Deși aș fi preferat să mergem la salon, acolo găsești muzică de relaxare, parfumuri orientale, lumini, tot ce vrei ca să te simți bine. E faină atmosfera. Dar tu ești obosită, așa că o să le chemăm la hotel.

Eram într-adevăr prea obosită ca să mai încerc măcar să ripostez, așa că am mers sus, am desfăcut ceva din bagaje și m-am băgat sub duș, convinsă că oricum, în scurt timp aveam să adorm buștean. Însă peste câteva zeci de minute o tânără șatenă, bătu la ușă. În urma ei, încă o femeie, creolă cu părul lung și creț, cu pielea ușor bronzată, cu un aspect parcă androgin, căra o geantă de piele vișinie. Doru le pofti înăuntru și am făcut cunoștință. Ele erau Antonia, cea șatenă, și Manuela. Am zâmbit unui gând. Manuela, Emanuelle, personajul filmelor senzuale din anii șaptezeci. Numele îi era foarte potrivit. Fetele pregătiră rapid paturile din cameră, învelindu-le cu așternuturi aduse de la salon, apoi au așezat prosoape curate peste ele. La un moment dat l-am auzit pe Doru spunând ceva despre un masaj de relaxare.

Cristina era îmbrăcată într-un halat alb, scurt, fără mâneci. Manuela își dădu jos pardesiul foarte subțire și rămase într-un pantalon scurt și un top îngust alb, contrastând intens cu pielea ei arămie. Avea sânii mici, mușchii i se conturau delicat pe sub pielea fină și asta îi accentua aerul acela androgin, ambiguu și incitant.
Îmi spuse că trebuie să stau cu fața în jos. Mă ajută să-mi dau jos hainele, apoi începu să-mi maseze mai întâi ușor, apoi mai energic, spatele cu mâinile unse cu un ulei parfumat. Îmi plăcea. Am închis ochii și am început să mă destind.

După zece minute îmi spuse să mă întorc cu fața în sus. Îi simțeam degetele ferme și palmele moi, pline cu uleiul încălzit masându-mi cu mișcări circulare coapsele, pântecele, pieptul. Mâinile alergau peste corpul meu, de-a lungul brațelor și picioarelor mele relaxate, încălzindu-mă. Oboseala se topise și lăsase loc unei toropeli foarte plăcute, totuși lipsită de dorința de a adormi. Apăsarea degetelor se mai domoli și deveni incitantă, urcând și coborând pe niște trasee nevăzute, dar bine cunoscute maseuzei, care îmi ascuțeau la maximum simțurile. Auzisem câte ceva despre meridianele energetice, trezirea lui Kundalini, yin și yang, tantra, dar nu-mi imaginasem niciodată că poate fi așa.

 Treptat, fiecare centimetru de piele era încărcat de energie, simțeam furnicături peste tot, din ce în ce mai puternice, de parcă mii de ace îmi pătrundeau în tot corpul. Am întors capul și l-am văzut pe Doru stând pe pat sprijinit de cotul drept, privindu-mă cu mult interes. Cristina terminase masajul pentru el, și era acum la baie.

Un curent îmi străbătu tot corpul. Aproape îmi venea să strig. Trupul parcă nu-mi mai aparținea, nu-mi puteam stăpâni tremurul și mișcările involuntare. O căldură puternică țâșni și se revărsă dincolo de mine, de creștet și de tălpile care parcă ardeau. Manuela domoli ritmul atingându-mă foarte ușor cu vârful degetelor. Eram literalmente la mâna ei. Revărsarea de energie se stinse treptat până când nu am mai simțit nimic decât o moliciune care mă învălui și am adormit instantaneu.
M-am trezit dimineață, mai fresh ca niciodată până atunci. Și de atunci încolo nu am mai minimalizat efectele unui masaj făcut de o profesionistă. 

Întâmplările și personajele din acest articol reprezintă o ficțiune. 

Scris pentru o campanie BlogAwards.

Fotografiile aparțin sponsorului.
Articol scris pentru http://www.vip-obsession.ro/

Cenusa si orhidee la New-York

Roman polițist de Vintilă Corbul și Eugen Burada, colecția Aventura, ed. Tineretului, 1969.

E una din cărțile care mi-au marcat copilăria și adolescența, care mi-a trezit interesul pentru literatură. Am citit de mai multe ori aventurile pline de suspans ale scriitorului Mircea Paltin, luat drept nașul mafiot Vincenzo Genovese care, în roman, cunoaște o moarte accidentală într-un tren internațional. Mircea reușește să scape de toate probele la care îl supun mafioții, care îl găsesc pe "Vincenzo" al lor atât de schimbat în urma unei operații estetice, încât simt nevoia să-l verifice în amănunt, bănuind că gangsterul este, totuși, altcineva. Cum Mircea contactează la un moment dat polițiștii, pentru a scăpa de rolul preluat involuntar, acceptă până la urmă periculoasa misiune de a se da drept Genovese și în Statele Unite, pentru a demasca activitatea mafiotă de trafic de droguri, în primul rând (cenușa era denumirea codificată a heroinei).

Romanul este scris, în mod surprinzător pentru vremea la care a apărut, într-un ritm alert, tipic american, fără lungiri inutile de peisaje sau personaje, fără scene siropoase, fără nici un fel de balast literar. La vremea aceea citeam romane polițiste pe bandă rulantă, și imensa lor majoritate erau de autori străini. Însă nici unul nu mi s-a părut atât de bun ca acesta. Este captivant, are suspans, acțiune, urmăriri ca-n filme, scene demne de oricare mare autor al genului.

Și acum îmi amintesc de cabaretul Tropicana, de Clubul 47, sau de hotelul El Morrocco, de cazinourile din Las Vegas, de străzile din Chicago sau de cartierele new-yorkeze unde are loc acțiunea romanului, de Sammy Barracuda sau de Charlie Yale, de denumirile de mașini străine - îmi făcusem un caiet cu mașini decupate din reviste după ce am citit romanul - și de băuturi fine.
Era o lume la care atunci nu aveam acces. Prin acest roman mi s-au deschis ochii și am înțeles că "dincolo" era o lume vie, frumoasă, fremătătoare și  cu mult mai bună decât ceea ce trăiam noi. Cu toate că acest sentiment nu-l mai poate trăi nimeni așa cum l-am simțit eu atunci, cartea rămâne la fel de bună azi ca și acum peste 40 de ani în urmă.

Tess of the d'Urbervilles, de Thomas Hardy

Cartea a fost tradusă la noi cu titlul franțuzit, Tess d'Urberville. A fost publicată în 1891, autorul acestui roman clasic fiind Thomas Hardy, un britanic copleșit în scrierile sale de tema destinului și a unui dumnezeu nemilos și crud.
Cartea are și un subtitlu: A pure woman. O femeie pură.

De cumpărat la: librariabucuresti.com , cartile-adevarul.com

Totuși Tess devine orice, doar o femeie pură, nu. Însă, în viziunea lui Hardy, pentru toate câte le face Tess, care și plătește cu propria-i viață, de vină este destinul, societatea, dacă vreți, dar nu ea însăși.

Povestea începe cu o serbare câmpenească la care Tess, adolescentă dintr-o familie săracă, participă. Se îndrăgostește de Angel Clare (atenție la simbolismul numelor, Angel Clare = Înger Curat, Luminos, Clare fiind o anagramă simplă a cuvântului clear = curat, care șterge, care curăță), dar soarta face ca tatăl ei să afle că familia lor a fost cândva nobilă și bogată, că ei se numeau d'Urberville și nu Durbeyfield, datorită unui obiect casnic (o lingură veche, parcă) pe care îl aveau de la străbunici. În apropiere locuia o familie - mamă și fiu - care cumpăraseră titlul nobiliar d'Urberville și cu care tatăl lui Tess crede că se înrudește. Pentru că erau foarte săraci și credeau că familia care poartă același nume cu cel vechi al lor îi va ajuta în vreun fel, Tess este trimisă la ei să se bage servitoare și astfel se desparte pentru o vreme de Angel. Alec d'Urberville o place pe Tess și încearcă să o seducă apoi o violează, fără să aibă vreo intenție serioasă cu ea. Tess rămâne însărcinată și, naivă, îi spune acest lucru lui Alec, crezând că o va lua de nevastă. Însă el și mama lui o alungă de la conac. Tess ajunge la o fermă de vite unde se angajează să lucreze și unde naște copilul care moare la scurt timp după aceea. Acolo îl reîntâlnește pe Angel cu care se căsătorește, dar din aceeași naivitate și sinceritate totală, îi spune soțului chiar în noaptea nunții că a fost femeia lui Alec și că a avut un copil care a murit. Angel, care o crezuse fecioară, rămâne uluit de cele dezvăluite de Tess, și o părăsește pe loc, imediat după confesiunea ei, plecând, scârbit pe un vapor cu destinația Brazilia.

Tess merge acasă, dar situația foarte precară a familiei și mai apoi moartea tatălui ei o determină să îl caute din nou pe Alec, care între timp devenise preot. Pentru că totuși o iubea pe Tess, renunță la preoție și o convinge să conviețuiască împreună. Trec doi ani.

Angel Clare se întoarce din Brazilia bogat, și o caută pe Tess pentru că în tot acest timp și-a dat seama că o iubește cu adevărat și nu poate renunța la ea. Tess, ca să fie iertată de Angel și considerând că sursa tuturor problemelor din viața ei este Alec, îl omoară înjunghiindu-l, apoi merge la Angel, îi spune ce a făcut și îi propune să fugă amândoi ca să nu fie găsită de autorități. La început Angel nu o crede, dar acceptă propunerea ei și fug toată noaptea prin câmpie. Spre dimineață ajunseseră la Stonehenge, templul vechi de mii de ani al druizilor, și obosită, Tess se culcă cu capul pe o piatră, care este chiar Piatra Sacrificiului din monumentul milenar. Odată cu răsăritul soarelui și cu creșterea luminii pe tărâmul acela parcă uitat de lume, apar și polițiștii care o iau să o spânzure pentru crimă.

Simbolismul acestei scene este bine accentuat de către autor. Tess este trezită de lumina solară, ca o zeiță, ea adoarme pe piatra sacrificiului, pentru a sublinia că va fi sacrificată unui zeu crud care cere jertfe de sânge pur. Pentru Thomas Hardy, Tess este nevinovată, tot ceea ce face este datorită sorții nemiloase căreia nimeni nu i se poate sustrage.

Romanul se termină cu o scenă idilică, Angel Clare mergând de mână cu sora mai mică a lui Tess pe o potecă de pădure, ca pe un nou drum de viață. Sora ei apare astfel ca un alter ego, ca partea ei pozitivă, femeia-Evă, care trăiește, lăsând-o în urmă pe Tess, femeia-Lilith, condamnată de însuși creatorul ei. Așa cum Alec este bărbatul-diavol iar Angel este îngerul, acum, la sfârșit, fiecare își întâlnește adevărata jumătate. Angel pășește în lumină alături de Liza-Lu, iar Tess merge în lumea umbrelor alături de Alec.

Dacă Tess este o femeie pură sau nu, judecați singuri. Critica literară o percepe ca pe o femeie de sacrificiu, ca pe o nevinovată, la fel cum a prezentat-o autorul cărții. Dar chiar din perspectiva preceptelor societății secolului al 19-lea, poate fi privită așa o femeie care preacurvește, naște un copil din flori, se cunună cu unul apoi trăiește cu altul pe care după aceea îl omoară cu propria-i mână ? Este Tess o nevinovată, care va fi pedepsită prin spânzurare, care își trăiește ultimele clipe într-un "templu păgân", cum chiar Hardy numește sanctuarul de la Stonehenge?

Rămâne de văzut și mai ales de citit.

IARNA PE ULITA de G. Cosbuc

IARNA PE ULITA de G. Cosbuc parodie BAC de Vali Slavu ("Vara pe drumuri")

Ne-aşteptam, la bac, să cadă
Vreun elev, acolo, doi,
Însă, ca după război,
Au picat elevi, grămadă…
Vai de noi!

Li s-a dus în lume vestea
Şi-am zvârlit spre ei săgeţi
Ascultaţi acum, de vreţi,
Cum s-a derulat povestea!
Să vedeţi…

Patru ani au dus-o bine,
Lenevind şi petrecând,
Fără să le dea prin gând
Că năvalnic vuiet vine
În curând.

Nici măcar în lună-o dată
Un caiet n-au răsfoit,
Şi-un liceu au absolvit,
Însă ziua mare, iată,
A sosit!

Dintr-un jeep, la bac, răsare
Un băiat al… ştim noi cui,
Arogant cum altul nu-i
Şi e plin de îngâmfare
Chipul lui.

Blugii peticiţi i-atârnă,
Cinci ca el încap în ei,
Dacă-l vezi, te-nchini la zei,
Că şi-a-nfipt în nara cârnă
Trei cercei

Uite-i buzunarul, frate,
Mare cât o zi de post
Şi croit c-un singur rost:
Au fiţuicile-adunate
Adăpost!

Îşi aruncă ochii, roată,
Prin lentile fumurii
Şi se-ndreaptă, să te ţii,
Către zgomotoasa gloată
De copii.

Cum se-apropiase bacu’,
Tatăl său, descurcăreţ,
Pregătise-un plan măreţ,
Ca examenul să-l ia cu
Orice preţ.

Profitând de-mprejurare,
Pe băiat îl doare-n cot,
Dar, la bac, surpriză mare:
Camere de spionare
Peste tot.

Inhibat din cale-afară
Şi mizând pe portofel,
Nu s-a descurcat defel,
Dar noi ştim c-au fost, în ţară,
Mulţi ca el.

De va şti să dea din coate,
Peste ani, nimic de spus,
La catedră fi-va pus,
La inspectorat sau, poate,
Chiar mai sus!

Că, la noi, acela care
Se târăşte-abia, abia,
Cu o pilă în dotare,
Poate să ajungă mare,
Doar să vrea.

Poţi preda la grădiniţă
Chiar de n-ai habar să scrii;
Te cruceşti când la „copii”
Pune-o bravă dăscăliţă
Doar un „i”.

Autori de perle crase
Din păcate, nu sunt rari,
Dezacorduri, faze tari
Se-ntâlnesc şi pe la case…
Mult mai mari.

Şcoala-i navă în furtună
Ce de-un timp a eşuat,
Echipaju-i speriat,
Şi-ar fi cazul să se pună…
Pe-nvăţat!

Aventurile lui Tom Sawyer. Mark Twain

Un clasic al literaturii americane, Mark Twain considerat chiar părintele romanului american, a scris cărți pentru copii și adulți deopotrivă. Personajul cel mai îndrăgita rămas de-a lungul vremii, Tom Sawyer, secondat de bunul său prieten Huck Finn, și de Becky, prietena sa de la școală.
Dincolo de povestea aventuroasă a celor doi prieteni, se dezvăluie pe larg o frescă a societății americane din secolul al optsprezecelea, din comunitățile mici, a unei Americi încă sfâșiată între Nord și Sud, între industrializare și culturile de bumbac, între capitalism și sclavie.

Adesea aventurile eroilor trec drept trepte ale inițierii, drept drumuri de viață și căi de maturizare. Savuroase pentru copii, cu tâlcuri ascunse pentru cei mari, romanele lui Mark Twain sunt scrise cu mult umor, cu finețe, cu grijă pentru portretizarea personajelor, cu ritm pe ici alert, pe colo mai molcom. Twain a adus cu sine un stil propriu, diferit mult de literatura europeană a vremii, punând astfel bazele literaturii clasice americane.

Piramidele lui Napoleon, de William Dietrich

Piramidele lui Napoleon este o carte scrisă de William Dietrich și apărută la noi la editura Nemira. Am citit cartea pe nerăsuflate, dacă asta înseamnă că am citit zilnic timp de aproape o săptămână. E drept, altă dată citeam Codul lui da Vinci într-o zi și o noapte, dar au trecut ceva ani de atunci și îndemânarea plus cheful de a citi s-au diminuat și mai mult. N-as ști să vă spun de ce, eu pun lucrul ăsta pe seama trecerii timpului.

Așadar Ethan Gage, un american la Paris și discipol al lui Ben Franklin, mare amator de poker, femei și aventuri de tot felul, câștigă un medalion vechi și ciudat. Cum artefactul este dorit cu înverșunare de mulți oameni, Ethan încearcă să înțeleagă ce semnifică medalionul și cine l-a făcut.
Astfel ajunge pe mâinile unui Napoleon în devenire, care tocmai cucerise Italia și se pregătea de campania din Egipt.

După tot felul de lupte, răsturnări de situații, întâmplări în care viața lui atârnă de un fir de păr, între mamelucul plătit Bin Sadr și iubirea pentru Astiza, preoteasă a lui Isis, Ethan intră încet în lumea misterelor egiptene și a unei magii care-și face simțită prezența prin felul în care el ajunge să găsească locul originar al medalionului - care se dovedește a fi, de fapt, o cheie - și sanctuarul complicat, construit de arhitecți și lucrători uciși imediat după terminarea lui, în Marea Piramidă, pentru a nu i se descoperi secretul, sanctuar unde ar fi trebuit să se afle cartea lui Thot, cea care aduce deținătorului și utilizatorului ei, ca și poporului din care acesta face parte, putere supremă asupra oricui.

Și romanul de vreo 500 de pagini ar fi rămas doar un bun roman de vacanță și de aventuri pe fundalul unor evenimente istorice reale, dacă în final autorul nu ar fi sugerat cine a furat prețioasa carte și pe mâna cărui popor a ajuns ea.

Dacă nu v-ați dat încă seama care este azi acest popor :) citiți cartea, o găsiți și la editura Nemira.

Lectură plăcută!

Sunt clipe ...

Uneori nu pot sa scriu decat asa, pentru ca altfel am senzatia ca visul se destrama. A fost un vis, un simplu vis, dar atat de real. La marginea dintre somn si veghe pur si simplu am simtit caldura trupului care ma imbratisa, am adulmecat parfumul suav care stiu ca-l definea, i-am auzit respiratia langa urechea mea. Si totusi cand am deschis ochii eram singura, in camera mea, in lumina blanda si magica a diminetii ...

... sunt clipe in care crezi in sufletul pereche. Sunt clipe in care visul e real. Sunt clipe in care intinzi mana si atingi stelele. Iar Campiile Elizee nu sunt deloc iluzorii si nici intr-o lume imaginara. Sunt clipe in care Dumnezeu e tangibil, e vizibil si in care iti sopteste ca El, de acolo de sus, ca si de pe pamant, te iubeste. 

Azi, Doamne, m-ai trezit atat de frumos, inconjurandu-mi talia cu bratele tale, iar eu lasandu-ma usor pe spate, pe pieptul tau acoperit de halatul alb al Vindecatorului de Univers, sprijinindu-mi cu atat de mult drag capul pe umarul tau stang. Daca m-ai intreba ce mai fac, ti-as raspunde ca te iubesc.

Poveste de iarna

- acest fragment este o fictiune. orice asemanare cu persoane si situatii din realitate este accidentala - 

Motto: “Banii parveniţilor nu pot cumpăra clasa şi talentul” (Marie-Rose Mociorniţă)

Batranul vorbea la telefon cu femeia. O invita in casa lui, la o masa, zicea el, undeva inainte de Sarbatori. Femeia accepta.

Afara era frig, era decembrie iar batranul mai baga niste lemne in soba veche, de teracota maro. Sotia lui, bolnava si aproape nevazatoare urma o pisica dungata catre usa de la bucatarie si o lasa sa alunece in frigul de afara, prin spatiul creat patrunzand cativa fulgi hoinari.

- Si? Ce a zis Camelia? Vine?, intreba ea.

- Da, zambi batranul. A zis ca vine, ma imbrac sa-i cumpar un cadou, ca e ziua ei. Cred ca nu si-a dat seama cand a acceptat invitatia. Vreau sa-i fac o surpriza, totusi.

Si pleca din sufrageria cu aerul ei vechi, usor intunecata, cu draperiile groase de catifea brocata, pe care cateva umbre si lumini reflectate de dincolo de portita sobei isi gasisera loc de joaca.

La usa se auzi zavorul greu si, ca o vijelie proaspata, intra Daria.

- Uuuhh, facu ea sufland caldura in pumni, ce frig e afara si eu mi-am uitat manusile la serviciu. Tata! Mai e loc in frigider sa pun niste carne? striga ea.

Din dormitor se auzi vocea batranului care mormai ceva neinteligibil. Daria conchise ca nu prea mai era loc si puse tavita cu pui intr-o sacosa pe care o baga intre cele doua geamuri ale ferestrei de la bucatarie.

- O las aici, n-o sa inghete, dar nici nu se strica. Unde-i Miţi?

- Acum am dat-o afara, zise batrana ghemuindu-se si mai mult in fotoliul cu pielea maro roasa de timp, invelindu-se cu o patura veche de par de camila, stravezie pe alocuri de atata purtat. 

Daria scoase din sacosa cateva pachetele si le puse pe masa de la bucatarie, apoi rasturna toata plasa in care mai avea niste pliculete cu mancare pentru pisici. Batranul intrase si statea in spatele ei.

- Iar cheltui banii pe mâţa asta, daca are granule de ce-i mai cumperi si pliculete? bombani el.

- Tata, mi-e draga, ce vrei? E pisica mea. Uite, ti-am luat medicamentele de la tanti Florica. Da' unde te duci? intreba ea vazandu-l imbracat de oras.

- Am invitat-o pe Camelia si pe sotul ei la noi la masa sambata. Merg sa mai cumpar cate ceva, vreau sa-i fac un tort si o salata cum ii place ei.

- Cum s-o inviti sambata? râse Daria. Doar e ziua ei!

- Da, e ziua ei, dar o sa i-o fac eu. Ii dau eu o masa de ziua ei. Oare ce cadou sa-i cumpar?

- Tata, poate ca a uitat... poate nu si-a dat seama, cum sa-i faci tu ziua?! Nu stiu, nu mi se pare normal. Mai ai rabdare, o sa-si aminteasca si te suna inapoi, sa modifice programul.

Dar batranul dadu din mana a lehamite si iesi pe usa.

Camelia nu suna nici in ziua aceea si nici in urmatoarele. Batranul si fiica'sa au pregatit bucate de mai multe feluri, au cumparat un cadou si un buchet superb de trandafiri. Au mai invitat si alti meseni, ca sa nu fie o aniversare plicticoasa. 

Camelia veni cu sotul ei. Primi bucuroasa cadoul si spuse ca si-a dat seama prea tarziu ca de fapt chiar in sambata aceea era ziua ei, iar batranul o asigura ca el a dorit sa-i faca aceasta mica surpriza.

Cu putin inainte ca masa sa se termine, Camelia veni dupa Daria la bucatarie si o ruga sa-i dea o pastila de stomac, pentru ca mancarea era, ca de obicei la mesele pregatite de batran, ţinu sa precizeze, prea grea pentru ea.

- Cami, dar de ce ai mancat daca stii ca nu te simti bine? Trebuia sa mananci ceea ce-ti face bine.

- Ei, asa e Daria, dar cand le vezi pe toate aranjate pe masa, parca nu-ti vine sa nu gusti din fiecare fel. 

Mai sporovaira cateva minute, Camelia dadu pe gat pastila apoi zise din nou, zambind caustic:

- Asa-i ca pungile alea de cafea pe care mi le-a aratat taica'tau le are de ani de zile?

- Nu, Cami, la noi cafeaua se consuma, dar pentru ca nu are voie sa iasa in frig, stii tu, cu inima, cumpara mai mult odata, vorbi Daria calm si asezat.

Dupa inca putin timp, musafirii plecara unul cate unul, si Daria inchise usa casei batranesti, privind trista in jos, la urmele pasilor pe zapada.