Marie Antoanette

Marie Antoinette, film 2006, in regia Sofiei Coppola.

Filmul prezinta viata reginei Maria Antoaneta a Frantei, nascuta in Austria si crescuta intr-o atmosfera regala diferita de eticheta stricta a Versailles-ului.
Mi-a placut sa-mi amintesc despre deșănțata madame du Barry, favorita unui Ludovic al XV-lea urât, libidinos si bătrân, despre intrigile nesfârșite de la curte, despre afacerea colierului cu diamante - in care regina Maria Antoaneta nici nu era implicata, de fapt - lucruri despre care citisem in adolescenta in romanele lui Dumas.
Mi-am amintit de singurele doua cuvinte scrise in caietul de istorie din generală in dreptul lui Ludovic al XVI-lea - rege prost, si am descoperit in film un personaj calm, efeminat, cu oarecari neputinte pe care in timp le rezolva partial, dar indeajuns cât să aibă urmași, desi gurile rele ale vremii atribuiau paternitatea ultimului baiat amantului suedez al reginei.
Filmul urmareste viata celor doi, Maria Antoaneta si Ludovic al XVI-lea, de la casatorie, cand inca nu erau rege si regina, pana la ultimele clipe, dinaintea ghilotinarii de la Revolutie, pe fundalul vietii de la curte si a tuşelor sociale bine evidențiate ale vremurilor in plina schimbare.

Un film bun, de vazut, pentru iubitorii genului istoric.

Fanfan la Tulipe

Film, Franta, 1952, regizor Christian Jaque.
In rolurile principale un Gerard Philipe tanar si in verva, si o Gina Lollobrigida frumoasa, naturala, eclipsand toate starletele tunate de astazi.
Din cate imi amintesc, asa, ca prin ceață, filmul era alb-negru. Insa astazi poate fi gasit si colorat, prin tehnici speciale.

O comedie de capa si spada, un amestec amuzant intre commedia del'arte si burlescul filmelor din zorii cinematografiei, un basm in care binele, fireste, invinge.

Filmul urmareste aventurile mai mult sau mai putin verosimile ale unui tanar, care se inroleaza in armata ca sa scape de furia unui tata care-l surprinde iubindu-i fata. La un moment dat o frumoasa aparent, tiganca, ii ghiceste un viitor stralucit. Adeline, tigancusa travestita, se indragosteste de Fanfan care de acum incolo manat de cuvintele cu rol de profetie trece din aventura in aventura, scapa din fel de fel de buclucuri si in cele din urma, purtat de noroc, aduce o victorie militara nesperata regelui Frantei. Si cum totul e bine cand se termina cu bine, Fanfan ramane impreuna cu Adeline iar ceilalti care i-au stat alaturi si l-au ajutat isi primesc si ei recompensa.

Comediile nu au varsta, iar Fanfan la Tulipe este un bun exemplu in acest sens.






Mai jos aveti o secventa din film.

Piramidele lui Napoleon, de William Dietrich

Piramidele lui Napoleon este o carte scrisă de William Dietrich și apărută la noi la editura Nemira. Am citit cartea pe nerăsuflate, dacă asta înseamnă că am citit zilnic timp de aproape o săptămână. E drept, altă dată citeam Codul lui da Vinci într-o zi și o noapte, dar au trecut ceva ani de atunci și îndemânarea plus cheful de a citi s-au diminuat și mai mult. N-as ști să vă spun de ce, eu pun lucrul ăsta pe seama trecerii timpului.

Așadar Ethan Gage, un american la Paris și discipol al lui Ben Franklin, mare amator de poker, femei și aventuri de tot felul, câștigă un medalion vechi și ciudat. Cum artefactul este dorit cu înverșunare de mulți oameni, Ethan încearcă să înțeleagă ce semnifică medalionul și cine l-a făcut.
Astfel ajunge pe mâinile unui Napoleon în devenire, care tocmai cucerise Italia și se pregătea de campania din Egipt.

După tot felul de lupte, răsturnări de situații, întâmplări în care viața lui atârnă de un fir de păr, între mamelucul plătit Bin Sadr și iubirea pentru Astiza, preoteasă a lui Isis, Ethan intră încet în lumea misterelor egiptene și a unei magii care-și face simțită prezența prin felul în care el ajunge să găsească locul originar al medalionului - care se dovedește a fi, de fapt, o cheie - și sanctuarul complicat, construit de arhitecți și lucrători uciși imediat după terminarea lui, în Marea Piramidă, pentru a nu i se descoperi secretul, sanctuar unde ar fi trebuit să se afle cartea lui Thot, cea care aduce deținătorului și utilizatorului ei, ca și poporului din care acesta face parte, putere supremă asupra oricui.

Și romanul de vreo 500 de pagini ar fi rămas doar un bun roman de vacanță și de aventuri pe fundalul unor evenimente istorice reale, dacă în final autorul nu ar fi sugerat cine a furat prețioasa carte și pe mâna cărui popor a ajuns ea.

Dacă nu v-ați dat încă seama care este azi acest popor :) citiți cartea, o găsiți și la editura Nemira.

Lectură plăcută!

Lisa

De fapt, o cheamă Issa. De la Isis. Și a avut un frate Ramses, alb cu pete negre si una chiar pe năsuc, dar o fi fost furat că era tare drăgălas. E pisica vecinilor de vis-a-vis, care au o agentie de turism, Petrotur. E o pisicuta mica, blândă - desi nu ma lasă s-o prind - neagra cu ochi verzi, frumușică, si tare, tare mâncăcioasă. Nu-ti vine sa crezi cat e in stare sa mănânce pisica asta! :D  "Cerseste" de mancare pe la toata lumea din cartier, desi sunt convinsa ca primeste destul si acasa la ea. Dar de doua zile e tare trista si plange mieunand a jale aproape non-stop. Mai doarme la mine in curte, in zmeuriș, o vad pe geam, se trezeste brusc, miauna plangand si adoarme la loc, obosita de cautat. Isi cauta puii, pe care stapanii i-au aruncat la lada de gunoi (pe acolo isi plange si isi striga puisorii cel mai mult). Mi se rupe sufletul de mila ei, un ghemotoc de pisica coplesita de o durere asa de mare. Macar un pisoi sa-i fi lasat, sa aiba ce creste, si sa nu o mai doara capul (toata ziua mananca iarba), ţâţele pline de lapte si sufletelul ei mic.

Azi tace invinsa si priveste in gol....

Poza e din luna mai, pe cand inca nu stia ce avea sa o astepte.

Despre liste, invitati si un botez

Acum nu foarte multa vreme am fost și eu cu bătrânu' meu la botezul unui nepot. Nu mai fusese demult un eveniment în familie, asa ca ne-am dus, chit ca sănătatea lu' bătrânu' nu e chiar ok. Acolo, lume multă, lume bună - chiar mă întrebam ce căutăm noi pe-acolo - mâncare așijderea, muzică - nici nu mai vorbesc, am dansat de mi-au pârâit coastele a doua zi.

Vărul meu, adică bunicul celui botezat, ne-a povestit câte erau de făcut la un botez, câte liste de tot felul, de invitați, de dorințe (pentru cazare), de meniuri, și nu mai știu ce, au tot fost făcute până în ultimele zile când s-a definitivat petrecerea. Aproape la fel ca la o nuntă, având în vedere restaurantul ales, darul pus la copil între feșe, tevatura de dinainte, și poate nu în ultimul rând fasonul petrecerii, toaletele etalate, ștaiful evenimentului.

Au trecut doi ani și ceva. Matei, nepoțelul meu, cu părinții și cu bunicii lui au venit pe la noi, din Ardeal. Copilul, ca orice copil, s-a repezit la pisici, la cele câteva jucării pe care le mai am amintire, la bibelouri - se putea să nu am așa ceva?! cel puțin cât încă trăiesc ai mei - îndemnat fiind de mamă, a început să-mi arate că știe să rupă un pic de engleză - chiar știa! - și uite-așa, în câteva minute, cu energia lui de copil, mi-a întors casa pe dos :D După ce mi-a explorat mie universul, și-a desfăcut un săculeț pe care îl avea cu el de acasă, și a început să se joace cu un camion de plastic, jucăria lui de zi cu zi. Până a adormit cu el în mânuțe.

Păi să tot fii copil în ziua de azi! :)