Cu cât călătorești mai mult spre estul Europei cu atât mai multă fală vezi. E o chestie ciudată la noi - est-europenii: cum încercăm din răsputeri să mimăm că ne-am depășit condiția. E o groază specifică în noi de a nu fi descoperiți, de a nu ne vedea lumea așa cum suntem. În Paris - capitala modei - de exemplu, am văzut pe stradă femei îmbrăcate extrem de simplu. De o frumusețe izbitoare și totuși fără machiaj strident, unghii în diferite culori ori poșete D&G. Intră însă în orice piață din România și dai peste fel de fel de doamne cu ochelari de soare care se târguiesc cu precupețele pentru o ceapă de 1 leu. România e țara în care orice taximetrist are mașină de lux.
De dezavantajele chestiei ăsteia m-am prins prin clasa a VIII-a. Toți colegii mei se îmbrăcau după ultima modă și - prin urmare - toți arătau la fel. Nu voiam să fiu doar o rotiță în angrenaj așa că n-am mai fost atent cu ce mă îmbrac. Și cu ocazia asta am realizat o chestie: cu cât mai sclipitor era celălalt, cu atât mai mult încerca să compenseze fie lipsa banilor, fie a unui statut social. O altă chestie a fost că oamenii noi cu care mă întâlneam mă desconsiderau strict pe baza hainelor; ori a ceasului; ori - mai târziu - a telefonului mobil. Stăteam prin cafenele cu tineri de vârsta mea despre care știam că trăiesc de pe o zi pe alta sau că se trag din familii dezorganizate și - cu toate astea - toți erau încălțați cu adidași de marcă. Eu eram ăla în bocanci.
Toate astea mi-au fost extrem de folositoare ulterior în viață. Pentru că am observat un trend: ori de câte ori mă puneam la masă cu un afacerist care-și trântea iPhone-ul pe masă lângă jaful meu de telefon știam că urmează o negociere dură pentru ăia 150 de euro pe care mi-i datora. Așa că oftam și-mi comandam sucul și-l ascultam: cum nu are, cum ar vrea dar nu poate, cum site-ul/serverul ăla e vital pentru el dar l-ar vrea la preț de ghindă. Prin contrast, oamenii despre care știam că au afaceri înfloritoare veneau îmbrăcați ca mine. Cu ăia mă destindeam instant. Ăia nu-și scoteau MacBook-ul pe masă ostentativ și discuția era scurtă: vreau asta, cât mă costă, ok. Cu ei nici nu apucam să termin cafeaua. Oamenii ăia nu prea aveau timp de cafea, stat la povești, văicărit sau ales haine de prin magazine de renume. Aveau o afacere de condus și restul erau detalii. Nu aveau nimic de demonstrat. Cu oamenii ăia n-a trebuit niciodată să mă târguiesc pentru 150 de euro. Niciodată n-a încercat unul să tragă în jos de preț ci întreba doar ce primește pentru banii dați.
Un alt avantaj în a te prezenta lumii în contrast cu statutul social constă în faptul că ceilalți te desconsideră. Sună nasol dar în realitate am avut doar de câștigat din chestia asta. E haios să te pui la masă cu cinci oameni, toți la patru ace, să taci și să asculți. Înveți multe despre ei: cine-cât supracompensează, cine cam până unde se întinde cu IQ-ul, care ce caracter are. În majoritatea cazurilor se găsește câte unul mai curajos să te testeze. Nu pentru că e curios ci pentru că vrea să le demonstreze celorlalți cine e șeful. Și încearcă mici glume cu tine. Fac pe prostul și le accept. Omul pleacă fericit acasă că te-a dominat, eu plec fericit acasă că știu exact cu cine am de-a face. Mă miră încă faptul că restul nu înțeleg exact cât valorează în viață să știi exact cu cine stai la masă și ce fel de caracter are; asta fără să fii nevoit tu să sondezi sau să pui întrebări. Să afli exact până unde merge un om ca să-și distreze prietenii în timp ce flutură ostentativ o brățară din argint și o bancnotă de 100 de lei. De obicei când realizează săptămâni mai târziu că și-a distrat prietenii pentru că l-am lăsat eu și nu pentru că ar fi fost capabil, comutează pe miere. Te salută respectuos. Vrea să fiți prieteni. Problema e că și-a jucat deja cărțile și atunci începe să te ocolească precaut.
Singurele dăți în care devin alert sunt cele în care la masă cu mine stă cineva care face aceeași chestie. E tăcut. Are și el blugii șifonați și un G2 antic. Nici el nu se dă cu deodorant. Răspunde monosilabic la întrebări și zâmbește. Doar vreo trei oameni de genul am cunoscut. Cu unul am rămas singur la masă la un moment dat și-am stat în tăcere 45 de minute sorbindu-ne cafeaua. A fost un joc mișto: cine vorbește primul. Când s-a întors la masă a treia persoană încă nu câștigase nimeni duelul.
Am o pată de vopsea pe pantoful stâng și refuz s-o șterg. A rămas de la atelier când pictam eu ceva cu acrilice. Port mereu aceiași blugi. La ședințele cu clienții merg cu tricou cu Slayer iar când ies în oraș mă îmbrac în așa fel încât să nu ies în evidență. La mesele din jur fiecare stă pe câte un iPhone și-s ferm convins că n-au auzit de iTunes, Jailbreak ori Cydia. iPhone-ul e o chestie de statut. Mașina e o chestie de statut. Din zece fete opt au blugii rupți după ultima modă. Sau unghii cu gel. Sau fard strident. Tatuaje. Și fiecare chestie îmi spune ceva. E fix cum ai purta o pancartă în jurul gâtului. Uneori nici nu trebuie să vorbesc cu ei ca să știu cam unde lucrează, ce prețuiesc, cât pot duce sau încotro se îndreaptă.
O altă chestie mișto când nu-ți declari statutul social prin îmbrăcăminte ori brelocul legăturii cheilor mașinii e că poți intra oriunde. Pot să-mi beau cafeaua și-n restaurant, și-n cea mai infectă crâșmă a orașului. E un fel de ”access-all-areas”. Cunoști oameni din toate etajele societății și înveți multe de la fiecare.
Am învățat mai multe despre sexualitatea septuagenarilor de la un portar bătrân decât din toate studiile psihologice pe care le-am citit. Mi-a spus ăla tot: ce i-ar face vecinei de 18 ani, a intrat în filmul lui în care aia defapt îl dorește, și-a lins buzele, mi-a descris cum arată fata... Chestii pe care nu le înveți la școală și pe care nu ți le spune nimeni.
Am învățat mai multe despre rromi într-un sfert de oră decât mi s-a predat într-un întreg semestru în facultate stând de vorbă cu unul într-un parc. Ce vor, ce cred, ce speră. Chestii culturale despre care sociologia doar speculează. Omul ăla nu mi-ar fi vorbit deschis dacă aș fi fost îmbrăcat la patru ace.
Am citit o chestie undeva, cândva: ”o casă curată e o viață pierdută”. Extrapolați asta la cum vă prezentați publicului. Pentru că da - ești gătit - dar mie asta îmi spune doar că ai timp să stai o oră să te aranjezi în fața oglinzii. Plătești consumația având grijă să observ teancul de bancnote? Mie îmi spune doar că ești nesăbuit, pentru că un tip care într-adevăr are bani de fluturat e terifiat să nu afli chestia asta și de obicei plătește cu cardul. Teancul de bani îi aduce un deserviciu ori de câte ori iese la o întâlnire de afaceri. Îl crede celălalt snob. Așa că plătește cu cardul pentru că celălalt nu știe exact cât are pe card. Sau plătește în bancnote mici pentru că e dezobișnuit să aibă cash la el așa că se scotocește după mărunțiș. Ți-ai împins sânii prin decolteu? Nu crede nimeni că te îmbraci așa pentru că îți place moda. O faci ca să atragi și vrei să atragi cu un scop. Compensezi pentru lipsa educației sau a banilor sau a caracterului. Plusezi cu singura chestie de valoare pe care o mai ai, iar dacă chestia aia e cum arați nu îmi ești de folos. Ești piatra de la picior, și dacă arunc un chiștoc în public, șansele să o nimeresc în cap pe una fix ca tine e de 80%. De ce tu atunci și nu cealaltă?
Au trecut mulți ani de când eram clasa a VIII-a. Colegii ăia ai mei care se îmbrăcau după moda anilor '90 deși locuiau câte opt într-o garsonieră? N-o duc bine. Oamenii care și-au luat mașini scumpe în rate ca să le arate vecinilor că ei totuși ”au”? Încă plătesc ratele alea. Veți merge într-o zi în Germania. Sau Suedia. Sau Franța. Așa - cu unghii false și gene lungi și iPhone-ul la ureche. Și nu veți înțelege de ce se uită lumea ciudat la voi.
E pentru că veniți din Europa de est.
preluata de pe facebook
Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!
