Ce înseamnă să fii profesor (1)

sursa foto - pixabay.com

Revin cu acest subiect că iar au aparut pe rețelele sociale tot felul de bălăcăreli la adresa noastră, ba că avem 4 luni vacanță - ce le-aș vrea! - că muncim 4 ore pe zi (serios?!!?? poate dnele învățătoare să aibă așa program bun), sau 100 de zile de muncă efectiv, pe an, că suntem tupeiști și nesimțiți! Dar cei care ne invidiați așa de tare, de ce nu veniți un an, un singur an în sistem, să vedeți cu ochii voștri și pe pielea voastră cum este???

Aș zice și pe buzunarul vostru, că noi plătim perfecționarea din banii noștri, micile ieșiri de 8 martie sau cu alte ocazii, dacă ne dă mâna, tot pe banii noștri, rechizitele de profesor (stilou, pixuri, cerneală, caietul profesorului, topuri de hârtie de xerox, markere, etc) le luăm din banii noștri, naveta nu se decontează la multe școli din țară, printatul în școală al documentelor și testelor este un lux pe care multe școli nu și-l permit, ca să nu mai spun că până la pandemie la noi la liceu dădeam bani lunar pentru hârtia igienică și săpunul din toaleta profesorilor! Elevii nu beneficiau de așa ceva!

Așadar cum este să fii profesor? N-o să vin cu exagerarea că muncim și câteva ore acasă, zilnic, pentru că nu este adevărat, dar hai să vedem ce înseamnă această meserie, că prea mulți inventează pe seama noastră și apoi dau verdicte pe net.

A început anul școlar și ești la o școală sau la un liceu undeva în România, nici la cea mai de top unitate, nici la cea mai slabă din țară. Te prezinți la post pe 1 septembrie cel târziu. Dacă locuiești în alt oraș, faci o navetă, cu mașina personală, dacă ai, sau cu autobuzul. Norocoșilor ca mine, li se decontează naveta, că așa este legea, dar sunt primari în țara asta care nu decontează naveta profesorilor. Și nu pățesc nimic. Cum nimerești.

Anul școlar începe la 1 septembrie și se încheie la 31 august în anul calendaristic următor. Elevii mai au vacanță, tu, nu. Dacă nu este primul tău an în sistem, vii la școală când ți se termină concediul, de regulă undeva după 20 august. Concediul este de 62 de zile pe an. Da, e un avantaj. Unul din puținele. Dar nu ai chiar 4 luni vacanță pe an, stai liniștit, și dacă liberele legale se respectă, nu-ți convine, pentru că în acele zile nu ți se plătesc orele suplimentare, dacă ai, și nici dirigenția. Cu alte cuvinte, salariul întreg îl iei într-o singură lună pe an, care nu are zile libere, și aceea este martie. Al 13-lea salariu este eliminat de mult, de pe vremea lui Boc, cand ni s-a tăiat 25% din salariu.

Și dacă tot am ajuns la beneficiile financiare, trebuie să știi că în învățământ nu există prime sau alte bonusuri. Poți depune dosar pentru gradație de merit, care înseamnă 25% în plus la salariu, timp de 5 ani. Dar trebuie să ai o anumită vechime, un anumit grad didactic ca să poți participa la concursul de acordare a gradațiilor de merit, și să fi muncit mult în afara orelor de curs ca să ai punctaj cât mai mare la dosar. De exemplu, la mine în județ se acordă în medie 5-6 gradații pe an la engleză și suntem vreo 200-250 de profesori. Imensa majoritate nu depun niciodată dosar. Dar nici dacă depui, nu ai garanția că nu sunt alții înaintea ta cu punctaj mult mai mare. O să descriu ce și cum într-o altă postare. Așadar, ai salariul și atât. Mai sunt prima de carieră didactică, 1500 lei pe an școlar pe care o folosești exclusiv în folosul profesiei tale, și acele vouchere de turism. Cât or mai fi și acestea.

 Plan de unitate

Să revenim, eram la începutul anului școlar. Au loc consiliile profesorale, pe care este bine să le onorezi cu prezența. Afli dacă ți s-a repartizat dirigenție, la ce clasă, ce încadrare ai, dacă ai și ore suplimentare, afli unde sunt sălile de clasă (adică ce sală ocupă fiecare clasă de elevi), afli când s-au stabilit Școala Altfel și Săptămâna Verde (nu te lua după gurile rele, sunt săptămâni faine, cu activități relaxante și benefice în același timp, kinderii abia așteaptă excursiile!). Ți se spune să te apuci de planificări, dar nu știi deocamdată ce manuale ai la clase. Din fericire, termenul pentru planificări este, de obicei, maxim 1 octombrie, adică până atunci se dau și manualele la elevi, deci vei ști fiecare clasă ce profil are, ce manual și câte ore de obiectul tău faci pe săptămână. Dacă ai noroc să nu schimbi școala și să nu se schimbe manualele claselor câțiva ani buni, planificările vor fi aceleași, cu mici modificări în funcție de structura anului școlar în curs, de vacanțe, de cele 2 săptămâni altfel și verde.

Dacă pleci la altă școală anul viitor, poți avea alte manuale, de la alte edituri, deci planificări noi. Sau alte profiluri la clase, și iar planificări cu modificări importante în funcție de numărul de ore pe săptămână de la fiecare clasă. Și trebuie să iei totul de la capăt, planurile de lecție fiind de departe lucrul care-ți ia foarte mult timp, că nu e ușor să faci planuri pentru fiecare lecție, de la fiecare clasă - adică dacă ai 18 ore în încadrare, faci 18 planuri de lecție săptămânal. Plus dirigenția. O să spui, păi, bine, dar dacă am 3 clase de-a 7-a nu predau același lucru? Ba da, acolo faci un singur plan pentru toate cele 3 clase. Dar dacă ai 3 clase de-a 9-a, una de mate-info cu 2 ore pe săptămână, alta de socio-umane cu 3 ore pe săptămână și manual diferit, și o profesională sau o clasă de tehnologic care face practică mai multe săptămâni pe an, cu un al treilea fel de manual...., te ia cu durere de cap! (Nu uita, eu mă raportez la engleză, la ceea ce predau, poate la alte discipline e mai ușor, nu știu.)

 Planificare cl. a 9-a

Dacă ai elevi cu CES (cerințe educaționale speciale), și o să ai, că în ultimii ani nu am văzut decât extrem de rar clase fără elevi cu CES, faci planificare specială pentru fiecare dintre ei, în funcție de cât pot ei să învețe. Pe parcursul anului școlar, le dai teme separat, teste separat, le predai separat (știu, nu prea-ți vine să "mănânci" din timpul celorlalți, dar nu ai încotro, măcar din când în când), faci PIP-uri (planuri de intervenție personalizată, pentru fiecare elev cu CES câte unul) și fișe de progres individual. Fișe din astea faci și la clase, dar nu așa de detaliate și complicate.

Modele de astfel de documente iei de pe net. Te atenționez, am văzut PIP-uri și de 22 de pagini! Tu alegi modelul care îți este mai convenabil.

Revenind la planificări - trebuie să ai planificările anuale, pentru fiecare manual și clasă/profil în parte, planificările pe unități/capitole și planurile de lecție.

 Planificare cl. a 11-a

Un plan de lecție cuprinde tot ceea ce spune/scrie/face profesorul la clasă. De la Bună ziua, luați loc! până la O zi frumoasă, ne vedem data viitoare! Planul de lecție cuprinde toate întrebările puse de profesor și ce ar trebui răspuns la ele, ce exerciții din manual, sau din alte auxiliare faci la oră, și care sunt răspunsurile corecte, ce activități pe grupe/perechi faci la oră și acolo trebuie fișele de lucru și rezolvarea corectă, etc, totul cu timpii de care ai nevoie, care să însumeze la sfârșit 50 de minute. Un plan de lecție are cam 4-5 pagini word, și mă refer la limba engleză, adică obiectul predat de mine.

Dacă ești la început de drum, vei face săptămânal planurile de lecție pentru că fără ele, direct venit din facultate, nu te vei descurca, și ca să le ai pentru eventualitatea unei inspecții și pentru că reprezintă documente școlare obligatorii. În anii următori, dacă nu schimbi manualele de la clasă, le vei folosi tot pe acelea. Uneori vei face schimbări, dacă nivelul clasei o impune, dar nu vei mai munci la fel de mult ca prima dată.

Înainte de termenul limită pentru planificări (anuale, pentru elevi cu CES și pe unități), le printezi în 2 exemplare și te duci la secretariat să iei număr de înregistrare pentru ele, apoi mergi la director să le verifice și să le semneze. Un exemplar rămâne la director, celălalt la tine. Nu uita - planificare se face și la dirigenție!

Și încă ceva - sfatul meu pentru profesorii de limbi străine, faceți toate documentele acestea, inclusiv planurile de lecții, bilingv, că directorii nu sunt obligați să știe engleză/franceză, etc, pentru a înțelege ce ați scris dvs. acolo.

Bun. Să zicem că alegi să nu scrii aceste documente. Am văzut pe net unii - ne-profesori - care consideră că planificările și planurile de lecție sunt maculatură. OK. Poate și tu, profesor sau aspirant la un post de profesor, crezi la fel. Hai să-ți spun de ce ai nevoie, practic, de ele. Cum spuneam mai sus, la orice inspecție - apropo, în fiecare an școlar ești inspectat de director/i, la început de drum vine pe la tine și inspectorul de specialitate, când dai definitivatul, gradele 2 și 1, ai mai multe inspecții înainte de respectivele examene și de susținerea lucrării de grad 1 - deci la fiecare inspecție ți se cere în primul rând planul lecției, apoi al unității și planificarea anuală. Dacă nu le ai, nu stă nimeni la discuții cu tine, poți să fii tu cel mai talentat profesor din lume, documentele școlare de mai sus sunt OBLIGATORII și au prioritate înaintea actului propriu-zis de la catedră! Nu ai hârtii, nu exiști! Lucrurile astea așa au fost și în alte vremuri, nu sunt invenții din ultimii ani, și nu se cer numai la noi în țară, să știi!

Asadar, ești la începutul anului școlar, scrii planificări, în weekend-uri sau după-amiezile, dacă le ai libere, la școală scrii catalogul clasei tale la care ești diriginte (ia câteva ore bune de tot, sunt multe lucruri de completat, dar nu ai voie să duci catalogul acasă, deci stai după ore, mai multe zile la rând, să-l termini de scris), întocmești caietul profesorului, un fel de catalog al claselor la care predai, alcătuiești caietul de dirigenție, cu fișe personale ale elevilor tăi, te ocupi de testele inițiale, dacă predai un obiect pretabil la așa ceva.

După ce corectezi testele inițiale, pe care trebuie să le dai la fiecare clasă din încadrare, sau cel puțin la clasele a 9-a și celor pe care nu le-ai mai avut în anii trecuți, faci interpretarea lor - câți de 4, câți de 5, ... câți de 10, apoi media pe clasă, scrii care itemi au fost mai bine rezolvați, care nu, și ce măsuri preconizezi pentru progres. Interpretarea testelor o trimiți părinților de la clasa ta, și diriginților de la restul claselor la care predai.

Ah! Era să uit. Îți faci cu fiecare clasă de elevi și cu părinții clasei tale câte un grup de whatsapp. Sigur, nu e obligatoriu, dar este eficient. Poți stabili niște limite orare până la care poți fi sunat/contactat, însă îți recomand să-i lași pe părinți să te poată contacta până mai spre seară. Și ei au serviciu. Eu le-am spus să mă contacteze la orice oră, că dacă dorm (am telefonul pe sleep mode noaptea), oricum văd apelul/mesajul și le răspund ulterior. Am fost sunată și la 9 seara (de un părinte cu care am și vorbit), am primit mesaje whatsapp și la 2 dimineața. Mie îmi convine așa, chiar nu mă deranjează, am notificările pe silent peste tot, nu mă zumzăie nimic la cap. Cui nu-i place, face cum crede, dar o restricționare drastică a orelor de apel sau să nu răspunzi deloc unui părinte, nu cred că este în regulă. Aud că sunt diriginți care se comportă așa. Nu mă număr printre ei și nu mi-ar plăcea să fiu părinte și să aștept cu ochii-n soare un răspuns.

......

 

Print-screen-uri discuție cu o elevă și istoricul conversațiilor cu unul din părinții clasei mele.

Ce mult am scris! Și nici nu am pomenit de dosarele de bursă sau de elevii în plasament, de exemplu! :) Încă. Dacă vi se pare interesant, o să continui. Și dacă nu vi se pare, tot o să continui. Have a nice day, deocamdată!

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Anul Nou care nu a fost. Amintiri care nu se sterg

Acum câteva zile l-am văzut pe Netflix.
Redă foarte bine ce se întâmpla în acei ani, însă eu nu am perceput în film nici pe departe frica aia viscerală din zilele premergătoare Revoluției și de după.

Aveam 25 de ani atunci, mă dusesem la postul luat prin repartiție în com. Corbu de Constanța. Toată lumea asculta Europa Liberă, toată lumea vorbea, în casele lor, despre ce se întâmpla la Timișoara, și asta la scurt timp după 16 decembrie '89. Deja apăreau patrule de militari în termen peste tot. Nimeni nu știa de ce, doar bănuiam. Era o liniște apăsătoare pe străzi. Doar ochii vorbeau celor pe lângă care treceam. Ne încurajam unii pe alții din priviri, strângeam rândurile, intuiam ce ne aștepta.

Venea vacanța de iarnă și nu știam dacă voi putea ajunge acasă, la ai mei, pentru că Ceaușescu dăduse un decret prezidențial ca nimeni să nu părăsească locul de muncă. Directorul școlii din Corbu mi-a scris o hârtie - nici în ziua de azi nu știu ce era pe ea, nu știu de ce nu am citit-o niciodată - și mi-a zis să o arăt dacă mă ia cineva la întrebări în tren. Eram cu inima cât un purice. Că vara nu era tren direct Constanța - Piatra Neamț, ci numai cu legătură din București. Așa că, pe 20 decembrie, eram în Gara de Nord. Cred că niciodată gara aia nu a fost mai aglomerată, de nu puteai respira, aproape, și era plină de militari care patrulau câte 3 sau 4. Aveau armele la umăr și se zvonea că aveau gloanțe de război. Nimeni cu îndrăznea să scoată vreun cuvânt, în toată gara aia în care eram ca sardelele, tot ceea ce se auzea era foșnetul hainelor și al bagajelor. Nici la informații nu îndrăzneam să întrebăm decât cu glas mic și jos, dacă aveam ceva de întrebat.

bilete de tren dinainte de 1990

M-am urcat în trenul de Suceava Nord, care, ca întotdeauna, avea vagoane de Piatra, după ce mi-am luat tichetul de supliment de viteză și loc. Răsuflam ușurată, credeam eu, că, în sfârșit peste un sfert de oră aveam să plec spre casă. Trenul, arhiplin, porni pentru ca după vreo sută de metri să se oprească. Au fost cele mai lungi 60 de minute din viața mea. Nu știu nici azi de ce s-a oprit; militarii îl controlau, însă nu ne întreba nimeni nimic. Apoi, trenul porni cu o întârziere de o oră. Am ajuns acasă.

Și, deodată, a doua zi, Ceaușescu a avut cea mai proastă idee (pentru el) - mitingul din București. Ne uitam la televizor și vedeam cum se prăbușește totul, tot sistemul construit cu migală și teroare în zeci de ani. Teroarea creștea, pentru că se dăduse ordin să se tragă în populație, să se intre cu tancurile peste oamenii ieșiți în stradă cu piepturile goale! Apoi, din Jos Ceaușescu azi, lumea a început să strige Jos comunismul a doua zi și în zilele care au urmat. A fost o baie de sânge la Inter, au venit cu mașinile de pompieri să curețe sângele din piața Universității cu furtunurile cu apă. Valurile roșii se scurgeau in canale și în stația de metrou. N-am să uit cum vedeam la televizor săpându-se gropi în cimitire, zeci, care erau umplute imediat cu cadavrele celor uciși în Revoluție. Eroii datorită cărora azi suntem liberi! Da, așa arată libertatea, imperfectă, cu lumini și umbre, dar este de mii de ori mai frumoasă decât dictatura pe care am trăit-o noi, cei născuți mai înainte de '89!

imagine de la Revoluție

În marile orașe, ca peste tot, de altfel, se trăgea. Și la noi s-a tras, mă temeam să ies pe stradă, iar dacă eram nevoită, după pâine sau alte alimente necesare, care deodată, se găseau la liber, mergeam pe lângă ziduri. Se auzeau din când în când rafale de mitralieră. Ani de zile în sticla groasă a ușilor blocului meu au stat martore tăcute două găuri de gloanțe. Locuiam (și azi sunt tot aici) la parter și mă temeam pentru viața mea și alor mei. Nu puteam dormi noaptea, ațipeam câte un pic, cu un cuțit mare de bucătărie sub pernă și cu capul spre radioul deschis pe Europa Liberă. Mă simțeam cumva în siguranță știind că dacă venea vreun terorist (eram intoxicați de povești cu teroriști, deși nu vedeam nici unul) puteam să mă apar cu acel cuțit (așa credeam eu! în naivitatea mea).

Eram intoxicați cu fel de fel de vești din toate părțile. Atunci le credeam pe toate, ulterior ni s-a spus că erau doar menite să amplifice frica. Dar parcă poți să știi care a fost adevărul? Auzeam de la vecini care pretindeau că știau de la rude sau prieteni, că au murit 70.000 de oameni la Timișoara, că se trăgea în tot ce mișcă. Apoi am auzit că ar fi ajuns la Mangalia o garnitură de tren plină cu cadavre, care au fost incinerate. Nu am să uit cum o vecină de la un bloc de lângă al meu a înnebunit când fiul, militar în termen, i-a venit acasă mort, împușcat în cap. Asta era ceva obișnuit înainte de fuga lui Ceaușescu, aproape toți morții Revoluției erau împușcați în cap!! Nu știm nici azi cine și de ce! Femeia a țipat apoi zile în șir la orice bărbat care trecea prin fața blocului ei, că este securistul care i-a omorât băiatul. Că noi așa știam, că securitatea loială lui Ceaușescu trăgea în toți revoluționarii.

imagine de la Revoluție

Până când nu a fugit Ceaușescu și nu a fost împușcat la Târgoviște (și aici e o altă poveste, am aflat de la o prietenă din București, la ani de zile după Revoluție, că de fapt, acela a fost un film, execuția văzută la televizor. Că, în realitate, Ceaușeștii ar fi fost trimiși în America de Sud, sub alte identități, și că au murit de moarte bună peste ani.), focul asupra propriului popor nu a încetat. Și azi îmi răsună în urechi lozinca "21-22, cine-a tras în noi?" Răspunsul adevărat nu l-am aflat niciodată.

Asta am trăit atunci, iar filmul redă foarte puțin din acele zile. Însă spune câteva povești de viață extrem de comune în acei ani - cei care alegeau să fugă din țară dar erau prinși pe graniță, cei care erau scoși din casele lor și mutați cu forța în apartamente, pentru că urma demolarea sau pentru că fuseseră înstăriți înainte de război, cei care nu aveau încotro și trebuiau să se supună fără derapaje ordinelor venite de sus, pentru că altfel îți pierdeai serviciul, sau aveai probleme mari și multe.

 captură de film

Mi-a plăcut alegerea Boleroului de Ravel ca leitmotiv sonor pentru film, care culminează cu ziua în care Ceaușescu a fugit și totul s-a schimbat - sper că pentru foarte multă vreme - în țara noastră. Noi, cei care am trăit Revoluția și vremurile cenușii dinaintea ei, cu siguranță nu ne dorim ca acel întuneric să mai revină vreodată în viața noastră sau a copiilor și nepoților noștri. Chiar dacă nimic nu se compară cu a trăi ceva pe propria piele, este bine că acest film există. Măcar așa, generațiile de azi pot înțelege, chiar și parțial, ceea ce a fost atunci.

#Netflix #anulnoucarenuafost

surse foto - olx.ro , digi24.ro , cinematimis.ro , hotnews.ro

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Motivul înduioșător pentru care un domn din Suceava și-a luat uși de garaj de la Alexiana Group

Pisicuță, pis, pis, pis. Te-am visat azi-noapte-n vis. Te spălai, te pieptănai, ușă la garaj îți puneai. Poți ghici motivul? Hai să-ți spunem o poveste.

Un domn, ieșit la pensie de nu mult timp, a simțit lipsa muncii încă de la prima săptămână. Nu contează ce a lucrat înainte, ci care e situația sa actuală: soția i-a decedat acum mult timp, copii sunt plecați, iar nepoții sunt doar o amintire, un vis ce-l vizitează o dată la câțiva ani. Să-ți pui usi garaj in Suceava nu este ceva ieșit din comun, însă motivul pentru care pensionarul a făcut-o a topit inimile vecinilor: neavând activitate, și-a transformat garajul într-un mini adăpost pentru pisicile din cartier. Vine iarna - i s-a făcut milă de bietele zburlite.

De ce a ales o ușă de garaj?

Nu are mașină, deci nu avea ușă la garaj. Spațiul era gol, folosit pentru a depozita o unealtă, două, dar și câteva relicve de pe vremea tinereții lui. Unde a găsit o ofertă? Vezi site-ul alexiana.ro! Cum a dat de ei? A aflat de la vecina sa, care se plângea că trebuie să-și spele mașina prea dres, că tare prăfuit e orașul.

Cum arată spațiul amenajat?

Având o pensie impresionantă, a investit foarte mult în confortul felinelor. Le-a construit un sistem de cățărare în tot garajul, ascunzișuri îmblănite, sisaluri cât încape și le-a cumpărat mâncare triplă față de cât consumă el, doar branduri premium. De ce a făcut acest lucru?

Toată lumea îl lua peste picior, spunând că există alte hobby-uri, că mai bine face altceva cu banii, însă el, cu răbdarea unui bunic plăpând și duios, le explica un singur lucru cârcotașilor: soția sa decedată iubea pisicile, însă s-a îmbolnăvit înainte de a-și realiza visul - să creeze un adăpost pentru toate animalele care au nevoie de ajutor. Un vis nobil al oricărui iubitor de animale, însă pentru ea, a rămas doar o speranță ce, ani mai târziu, a fost împlinită de soțul ei.

Cum funcționează tot setup-ul?

Ușile de garaj de la Alexiana Group pot fi prevăzute cu o ușă de acces, însă domnul a avut nevoie de o ușă mai mică decât cea pietonală tipică. A fost un proiect special, dar cei de la această firmă au luat în considerare cerințele și s-a putut realiza un proiect cu adevărat miau-nunat. Așadar, pisicile au loc să intre și să iasă cum le taie capul.

Iarna poate să vină liniștită. Chiar acum nu demult, o pisică a fătat în garaj și acum, pisoii zburdă în spațiul amenajat, cu cozile în sus și mustăți mai mari cât capul lor. Însă, în toată ceata lui Pisigoi, o singură felină are dreptul de a intra în casă. Este cea ai căror ochi seamănă cu a soției sale răposate. Numele său nu contează, însă felina parcă știe de ce e atât de specială. Noapte de noapte, se culcușește lângă stăpânul ei în pat.

Nu ai nevoie de motive speciale ca să-ți faci un upgrade la ușa de garaj. Cere acum o ofertă de la Alexiana Group și descoperă beneficiile!

Contact:

office@alexiana.ro
0230560560
0755111222

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

E pentru că veniți din Europa de est.

Cu cât călătorești mai mult spre estul Europei cu atât mai multă fală vezi. E o chestie ciudată la noi - est-europenii: cum încercăm din răsputeri să mimăm că ne-am depășit condiția. E o groază specifică în noi de a nu fi descoperiți, de a nu ne vedea lumea așa cum suntem. În Paris - capitala modei - de exemplu, am văzut pe stradă femei îmbrăcate extrem de simplu. De o frumusețe izbitoare și totuși fără machiaj strident, unghii în diferite culori ori poșete D&G. Intră însă în orice piață din România și dai peste fel de fel de doamne cu ochelari de soare care se târguiesc cu precupețele pentru o ceapă de 1 leu. România e țara în care orice taximetrist are mașină de lux.

De dezavantajele chestiei ăsteia m-am prins prin clasa a VIII-a. Toți colegii mei se îmbrăcau după ultima modă și - prin urmare - toți arătau la fel. Nu voiam să fiu doar o rotiță în angrenaj așa că n-am mai fost atent cu ce mă îmbrac. Și cu ocazia asta am realizat o chestie: cu cât mai sclipitor era celălalt, cu atât mai mult încerca să compenseze fie lipsa banilor, fie a unui statut social. O altă chestie a fost că oamenii noi cu care mă întâlneam mă desconsiderau strict pe baza hainelor; ori a ceasului; ori - mai târziu - a telefonului mobil. Stăteam prin cafenele cu tineri de vârsta mea despre care știam că trăiesc de pe o zi pe alta sau că se trag din familii dezorganizate și - cu toate astea - toți erau încălțați cu adidași de marcă. Eu eram ăla în bocanci.

Toate astea mi-au fost extrem de folositoare ulterior în viață. Pentru că am observat un trend: ori de câte ori mă puneam la masă cu un afacerist care-și trântea iPhone-ul pe masă lângă jaful meu de telefon știam că urmează o negociere dură pentru ăia 150 de euro pe care mi-i datora. Așa că oftam și-mi comandam sucul și-l ascultam: cum nu are, cum ar vrea dar nu poate, cum site-ul/serverul ăla e vital pentru el dar l-ar vrea la preț de ghindă. Prin contrast, oamenii despre care știam că au afaceri înfloritoare veneau îmbrăcați ca mine. Cu ăia mă destindeam instant. Ăia nu-și scoteau MacBook-ul pe masă ostentativ și discuția era scurtă: vreau asta, cât mă costă, ok. Cu ei nici nu apucam să termin cafeaua. Oamenii ăia nu prea aveau timp de cafea, stat la povești, văicărit sau ales haine de prin magazine de renume. Aveau o afacere de condus și restul erau detalii. Nu aveau nimic de demonstrat. Cu oamenii ăia n-a trebuit niciodată să mă târguiesc pentru 150 de euro. Niciodată n-a încercat unul să tragă în jos de preț ci întreba doar ce primește pentru banii dați.

Un alt avantaj în a te prezenta lumii în contrast cu statutul social constă în faptul că ceilalți te desconsideră. Sună nasol dar în realitate am avut doar de câștigat din chestia asta. E haios să te pui la masă cu cinci oameni, toți la patru ace, să taci și să asculți. Înveți multe despre ei: cine-cât supracompensează, cine cam până unde se întinde cu IQ-ul, care ce caracter are. În majoritatea cazurilor se găsește câte unul mai curajos să te testeze. Nu pentru că e curios ci pentru că vrea să le demonstreze celorlalți cine e șeful. Și încearcă mici glume cu tine. Fac pe prostul și le accept. Omul pleacă fericit acasă că te-a dominat, eu plec fericit acasă că știu exact cu cine am de-a face. Mă miră încă faptul că restul nu înțeleg exact cât valorează în viață să știi exact cu cine stai la masă și ce fel de caracter are; asta fără să fii nevoit tu să sondezi sau să pui întrebări. Să afli exact până unde merge un om ca să-și distreze prietenii în timp ce flutură ostentativ o brățară din argint și o bancnotă de 100 de lei. De obicei când realizează săptămâni mai târziu că și-a distrat prietenii pentru că l-am lăsat eu și nu pentru că ar fi fost capabil, comutează pe miere. Te salută respectuos. Vrea să fiți prieteni. Problema e că și-a jucat deja cărțile și atunci începe să te ocolească precaut.

Singurele dăți în care devin alert sunt cele în care la masă cu mine stă cineva care face aceeași chestie. E tăcut. Are și el blugii șifonați și un G2 antic. Nici el nu se dă cu deodorant. Răspunde monosilabic la întrebări și zâmbește. Doar vreo trei oameni de genul am cunoscut. Cu unul am rămas singur la masă la un moment dat și-am stat în tăcere 45 de minute sorbindu-ne cafeaua. A fost un joc mișto: cine vorbește primul. Când s-a întors la masă a treia persoană încă nu câștigase nimeni duelul.

Am o pată de vopsea pe pantoful stâng și refuz s-o șterg. A rămas de la atelier când pictam eu ceva cu acrilice. Port mereu aceiași blugi. La ședințele cu clienții merg cu tricou cu Slayer iar când ies în oraș mă îmbrac în așa fel încât să nu ies în evidență. La mesele din jur fiecare stă pe câte un iPhone și-s ferm convins că n-au auzit de iTunes, Jailbreak ori Cydia. iPhone-ul e o chestie de statut. Mașina e o chestie de statut. Din zece fete opt au blugii rupți după ultima modă. Sau unghii cu gel. Sau fard strident. Tatuaje. Și fiecare chestie îmi spune ceva. E fix cum ai purta o pancartă în jurul gâtului. Uneori nici nu trebuie să vorbesc cu ei ca să știu cam unde lucrează, ce prețuiesc, cât pot duce sau încotro se îndreaptă.

O altă chestie mișto când nu-ți declari statutul social prin îmbrăcăminte ori brelocul legăturii cheilor mașinii e că poți intra oriunde. Pot să-mi beau cafeaua și-n restaurant, și-n cea mai infectă crâșmă a orașului. E un fel de ”access-all-areas”. Cunoști oameni din toate etajele societății și înveți multe de la fiecare.

Am învățat mai multe despre sexualitatea septuagenarilor de la un portar bătrân decât din toate studiile psihologice pe care le-am citit. Mi-a spus ăla tot: ce i-ar face vecinei de 18 ani, a intrat în filmul lui în care aia defapt îl dorește, și-a lins buzele, mi-a descris cum arată fata... Chestii pe care nu le înveți la școală și pe care nu ți le spune nimeni.

Am învățat mai multe despre rromi într-un sfert de oră decât mi s-a predat într-un întreg semestru în facultate stând de vorbă cu unul într-un parc. Ce vor, ce cred, ce speră. Chestii culturale despre care sociologia doar speculează. Omul ăla nu mi-ar fi vorbit deschis dacă aș fi fost îmbrăcat la patru ace.

Am citit o chestie undeva, cândva: ”o casă curată e o viață pierdută”. Extrapolați asta la cum vă prezentați publicului. Pentru că da - ești gătit - dar mie asta îmi spune doar că ai timp să stai o oră să te aranjezi în fața oglinzii. Plătești consumația având grijă să observ teancul de bancnote? Mie îmi spune doar că ești nesăbuit, pentru că un tip care într-adevăr are bani de fluturat e terifiat să nu afli chestia asta și de obicei plătește cu cardul. Teancul de bani îi aduce un deserviciu ori de câte ori iese la o întâlnire de afaceri. Îl crede celălalt snob. Așa că plătește cu cardul pentru că celălalt nu știe exact cât are pe card. Sau plătește în bancnote mici pentru că e dezobișnuit să aibă cash la el așa că se scotocește după mărunțiș. Ți-ai împins sânii prin decolteu? Nu crede nimeni că te îmbraci așa pentru că îți place moda. O faci ca să atragi și vrei să atragi cu un scop. Compensezi pentru lipsa educației sau a banilor sau a caracterului. Plusezi cu singura chestie de valoare pe care o mai ai, iar dacă chestia aia e cum arați nu îmi ești de folos. Ești piatra de la picior, și dacă arunc un chiștoc în public, șansele să o nimeresc în cap pe una fix ca tine e de 80%. De ce tu atunci și nu cealaltă?

Au trecut mulți ani de când eram clasa a VIII-a. Colegii ăia ai mei care se îmbrăcau după moda anilor '90 deși locuiau câte opt într-o garsonieră? N-o duc bine. Oamenii care și-au luat mașini scumpe în rate ca să le arate vecinilor că ei totuși ”au”? Încă plătesc ratele alea. Veți merge într-o zi în Germania. Sau Suedia. Sau Franța. Așa - cu unghii false și gene lungi și iPhone-ul la ureche. Și nu veți înțelege de ce se uită lumea ciudat la voi.

E pentru că veniți din Europa de est. 

 preluata de pe facebook 

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Caserole pentru prăjituri - o idee mai mult decât binevenită pentru afacerea ta cu dulciuri

Indiferent de cât de mică sau de mare e afacerea ta cu dulciuri, nu poți nega importanța caserolelor pentru prăjituri. Pe lângă rolul funcțional al acestor ambalaje pentru catering, ele folosesc și drept unealtă de promovare pentru firma ta. Este primul element pe care clientul îl observă atunci când îți caută produsul în cofetărie sau la raftul frigorific. Și așa cum bine știi, prima impresie contează foarte mult. Tu ce vei alege să faci în direcția asta?

De ce caserolele pentru prăjituri sunt indispensabile în cofetăria sau buticul tău cu deserturi

Caserolele pentru prăjituri sunt menite să îndeplinească nevoile specifice de dimensiune, culoare, stil și funcționalitate ale fiecărei afaceri cu mâncare în parte. Așadar, de ce să nu profiți de aceste caracteristici disponibile la un click distanță? Vezi site-ul Snick Ambalaje pentru a-ți reface stocul de caserole pentru prajituri. Acest lucru se va reflecta în satisfacția clienților și în creșterea vânzărilor. Până la urmă nu acesta este scopul business-ului tău?

Așa cum orice om de afaceri știe, a alege ambalaje potrivite pentru ceea ce livrează clienților pofticioși este mai mult decât semnificativ. Poate face o diferență reală. Niciun cofetar nu își dorește ca deliciile sale artizanale să își piardă textura și forma în timpul transportului către client. De aceea, trebuie să ai câțiva factori în minte atunci când te gândești să comanzi pentru afacerea ta ambalaje și recipiente pentru deserturi.

De ce să ții cont atunci când comanzi ambalaje personalizate pentru afacerea ta din domeniul HoReCa

• Material. Atunci când ai în plan să achiziționezi cutii și monoporții pentru torturi și prăjituri, materialul produselor trebuie să fie top. La fel de important ca designul, poate și mai mult chiar, produsul trebuie să fie rezistent și să nu afecteze în vreun fel calitatea, gustul, mirosul sau forma deliciilor.
• În funcție de produsul de patiserie despre care e vorba, ia în considerare rezistența la umiditate, textura, durabilitatea și calitatea planului de imprimare care va fi aplicat pentru personalizarea caserolelor.
• Dimensiunea corectă. Cutia pentru produse de patiserie trebuie să fie suficient de încăpătoare pentru a menține în stare perfectă gogoșile, prăjiturile, fursecurile, eclerele sau croissantele pe care le prezinți în magazin și pe care le comandă clienții.
• Ține minte că trebuie să fie mai mari decât produsul dulce astfel încât consumatorul să poată ridica capacul de la recipient fără a deteriora conținutul în vreun fel.
• Prezentare și depozitare. Fiind în afaceri cu prăjituri de ceva vreme, probabil că ești super conștient de faptul că prospețimea produselor tale este cheia pentru succes. Dar de îndată ce gogoșile, foietajele, tartele sau prăjiturelele vor ieși din cuptorul cu delicii, vor porni pe drumul spre vânzare, apetisante și fresh.

Însă, ce te faci dacă te apuci de copt dis de dimineață iar magazinul sau cofetăria se deschide abia pe la 10? Trebuie să depozitezi aceste deserturi undeva bine ca să-și mențină calitățile și să fie la fel de deosebite ca-n prima clipă. Aici intervin ambalajele pentru prăjituri, personalizate. Vezi site-ul Snick Ambalaje pentru variante ideale de caserole și recipiente, care să facă diferența în felul în care administrezi și oferi satisfacție clientelei tale.

Nu contează că e vorba de felii de tort sau de prăjituri asortate - cutiile și caserolele pentru prăjituri vor face diferența în afacerea ta. Astfel, când le vei pune la dispoziția doritorilor de dulce vor fi proaspete, gustoase, aromate și sigure pentru a fi savurate.

Pe lângă o estetică care atrage atenția și fură inima, ambalajele de cofetărie și gelaterie te vor ajuta pe mai multe părți. E vorba și de faptul că ambalajele și cutiile pentru dulciuri sunt perfecte pentru stocarea bunătăților, pentru livrarea lor dar și pentru o prezentare pe cinste la fața locului. Adică fix în cofetăria, braseria sau laboratorul tău de delicii.

Contact:

Aleea Industriilor, nr. 5, Buzău
comenzi@snick-ambalaje.com

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!