Intotdeauna mi-a placut trecutul. Nu chiar toate perioadele, unele numai. Am avut mereu un fel de nostalgie a ceva pierdut si ramas in memoria colectiva a omenirii. Mi-a placut antichitatea si inca ceva, nedefinit clar. Pana acum cateva zile. Imi cumparasem inca din iarna o caciula de blana. Desi asta e mult prea mult spus. E, asa, o ceva de pus pe crestet iarna, cu forma de ceaun, cu bor rotund, ingust si rasucit, si cu o fundita intr-o parte. N-am purtat deloc caciula aceea, insa mereu dau peste ea, prin cuier.
Acum cateva zile, cum ziceam, tot rasfoind blogurile mele preferate de prin cele continente, incet-incet incep sa-mi dau seama ce anume ma atrage. Descopar sensul cuvantului vintage. Descopar frumusetea inceputului de secol XX si a primei lui jumatati. Descopar explozia de viata, distractie si bucurie a anilor douazeci - the roaring twenties.
Ma las in voia imaginilor de atunci, a palariilor exact ca si caciula mea de iarna, a rochiilor drepte si unduitoare, a miilor de paiete si franjuri, a taliei joase, a charlestonului, a margelelor lungi pana la coapse. Ma las in voia senzatiei de placere, de reverie, de implinire pe care o simt cand vad imagini cu celebrii pe atunci Laureen Bacall, Lana Turner, Rudolph Valentino. Era apogeul filmului mut, al machiajului strident, al penelor in crestet si al strassurilor din abundenta. Era perioada in care se petrece actiunea romanului si a filmului Marele Gatsby - excelenta ecranizarea din 1974 care reda perfect jemenfichismul epocii, excesul de glamour, de dans si petrecere, de infidelitate si de frivolitate.
Acum ma uit cu drag la caciula mea de iarna, acum stiu de ce tanjesc sa colind lumea, sa vad locuri vechi, sa stau intr-un colt de bar, in penumbra, cu un tigaret lung intre degetele-mi fine si lacuite cu rosu intens, ascultand voit indiferenta, stand picior peste picior, o muzica in surdina, curgand lenes dintr-un pian vechi, de care se sprijina voluptos o hetaira moderna deloc bagata in seama de batranul pianist.
