Jocuri

Acum câtva timp au venit pe la noi rudele noastre din Italia. Au o fetita de 9 ani, și neștiind ce să-i ofer, i-am arătat poze din excursii, dar ea voia calculatorul, messengerul. Am lăsat-o pe mess... a stat câteva ore nedezlipită de monitor.

Apoi mi-am amintit cum era când aveam anii ei. Cum mă jucam în curte cu verișoarele mele sau cu alți copii, jucam volei, săream coarda, jucam badminton, șotron, de-a v-ați ascunselea și preferatul nostru, pe seară, jocul Țările. Era un joc asemănător cu voleiul, doar că fiecare își alegea o țară și arunca mingea strigând numele altei țări. Cel nominalizat astfel trebuia să o prindă, altfel era depunctat și până la urmă era scos din joc. Câștigător era cel care reușea să prindă mingea ori de câte ori era strigată țara pe care și-o alesese. Ce ciudă îmi era când Franța era luată de vară-mea de la Iași :))))))))

În fiecare zi murdăream o rochiță, de atâta zburdat pe străzi neasfaltate, în fiecare zi mă jucam și în nisipul din curtea mea, ciufuleam găinile, mă hârjoneam cu Lăbuș, câinele și cu Mosorel, pisoiul meu alb cu pete gri, apoi, când voiam să joc tenis de perete (cu peretele jucam, uneori) îmi puneam musai fustița albă de tenis, luată de la mare, de la Mamaia, într-o vară.

Iarna jucam țomanap, aveam patine, mergeam la patinoarul făcut pe terenul de sport al unui liceu azi de elită. Adevărat, iarna nu prea ieșeam pe afară, dar vara, nu avea ziua destul ore pentru căt de mult eram în stare să ne jucăm.

iar azi? Mess, facebook, ...... nu știu ce să zic. Bune sunt și abilitățile astea, dar totuși, prea multă tehnologie și prea puțină comunicare adevărată.

Mania titanilor.

Wrath of the Titans. Probabil o urmare a filmului Clash of the Titans, pe care nu l-am vazut inca.
Filmele pornesc de la mitul referitor la razboiul zeilor cu titanii, si inainte de a-l vedea, parca imi treceau aievea pe ecranul mintii imaginile formate in copilarie, pe cand citeam, pe sub plapuma, la lumina lanternei, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Dar filmul, e mai mult de actiune, mai mult o poveste care n-a fost spusa pana acum, a titanului Kronos care soarbe puterile zeilor ca sa ii poata invinge. Pana la urma zeii, ajutati de Perseu, fiul lui Zeus cu o muritoare, inving forta oarba inmagazinata in Kronos.

Aluziv, as zice ca legenda povestita in film se refera la eruptia catastrofala a vreunui vulcan. Poate ca intr-adevar luptele cu titanii din legendele Olimpului ilustreaza in mod epic formarea si distrugerea vreunui vulcan din vechime.

Dar Tartarul legendelor nu era munte, ci o inchisoare grozava in care erau aruncati cei care-l suparau pe Zeus, o inchisoare sora cu Iadul, pt ca si sufletele celor rai erau trimisi acolo sa se chinuie. Iar Kronos era numele grecesc al lui Saturn, al zeului timpului, si nu al vreunui titan imbatat de putere.

Dar daca tot e vacanta, merge de vazut si acest film.

sursa foto: collider.com

Cum alegi costumul de baie

Mereu mi-au placut hainele albe. Nu as sti foarte exact de ce. Maică'mea ma imbraca in alb, intr-adevar, de cand eram mica. Poate asta sa fie motivul pentru care mie albul-crem mi se pare una dintre cele mai elegante culori.

Acum, când e aproape vară, firește că orice rochie albă ori deschisă la culoare este potrivită, dar oare la fel stă treaba și cu costumul de baie? Nu e prea transparent un costum de baie alb?

Costumul de baie se alege in funcție de mai multi factori, printre care unul important este forma corpului (tip pară, măr, clepsidră sau dreaptă). Dacă ai bustul mai mare decât șoldurile, atunci ești tipul măr, și ți se potrivește un costum de baie întreg adânc răscroit pe coapse. Dacă vrei să ascunzi zonele mai proeminente, folosește un costum uni, iar dacă vrei să evidențiezi anumite zone, folosește culori vii și drapaje în zonele respective.

Corpul de tip clepsidră, adică acela perfect, poate suporta orice fel de costum de baie, fie el întreg, fie în două piese, pastel sau mai sobru, mai decoltat sau mai clasic.

Dar până la urmă, important este să te simți bine la plajă, să te bronzezi așa cum vrei, și să nu faci notă discordantă cu restul lumii din jurul tău.

Barbarella

Cand eram copil, si plangeam pe la chioscurile de ziare sa-mi dea si mie "tanti" un exemplar din revista Cinema, de multe ori in articolele despre Jane Fonda gaseam referiri la filmul Barbarella, lansat in 1968, si regizat de celebrul Roger Vadim, pe atunci sotul protagonistei.
Am ramas cu impresia ca trebuie sa fie ceva film de referinta in filmografia actritei si a regizorului, desi niciodata nu era nici macar un pic povestit subiectul, doar din cele cateva poze se intelegea ca e vorba de un film s.f.

In weekend am vazut si eu filmul. Am vrut sa spun ca-i foarte prost, apoi naiv, dupa care nu am inteles in ce categorie sa-l incadrez: s.f., soft porn (oare am zis prea mult? sa fi fost doar un gen de sexy?), banda desenata ecranizata? Sau poate un pic din toate. Pare a fi un film facut amatoristic din multe puncte de vedere. Dialogurile sunt de tot rasul, actiunea asisderea, sa nu mai vorbim de personajul Barbarella, care desi are nu-stiu-ce grad de astronaut, e proasta de rage.

Ieri am cautat pe wikipedia si am aflat ca Barbarella a fost intr-adevar un film facut dupa o serie de benzi desenate, ca intr-adevar subiectul benzilor desenate continea elemente tip adult-story si ca a fost un dezastru de box-office si de critica. Asta m-a mirat. Ma gandeam ca poate acum 40-45 de ani publicul ar fi gustat cat de cat filmul. Scenele care fac referire la sex se justifica, daca ne gandim ca filmul a fost lansat in plina revolutie sexuala, in perioada cand la Woodstock se adunau sute de mii de tineri, adepti ai curentului hippy/flower-power, care se drogau in grup, faceau de toate in grup, dar erau non violenti, venind acolo ca sa asculte si sa vada trupele rock ale vremii si ca sa demonstreze ca desi sunt intr-un numar impresionant, sunt pasnici. Erau anii cand pe tricouri scria Make love not war. Era in plina desfasurare razboiul din Vietnam. Asadar tabloul social era atat de complex incat un asemenea film ar fi reprezentat o picatura de relaxare in tensiunea de zi cu zi.
Si totusi, Barbarella, femeia astronaut, care calatoreste prin spatiu si experimenteaza iubirea carnala in felurite modalitati cu cine o vrea, a fost un film respins de public, atunci, ca si - cel mai probabil - acum.

Dar asa, daca va intereseaza filmele vechi si nu aveti ce face timp de o ora si ceva, merita sa aruncati o privire la film in timp ce stati pe mess cu prietenii.

sursa foto: http://www.larkcrafts.com

Jurassic Park, sau cand era gaina raptor

Zilele astea am vazut si eu, in sfarsit, toata seria din Jurassic Park. Al treilea episod al seriei, mi-a placut mai putin. Eu nu prea sunt adepta filmelor cu mai mult pac-pac (ma rog, ronţ-ronţ, in cazul de faţă) decât idei care te pun pe gânduri. Si nu pot spune ca primele doua filme ale seriei nu mi-au satisfăcut gustul, prin povestea unui excentric cu bani care incerca sa readuca la viata, prin clonare, niste exemplare de dinozauri, si pe care ii pune sa traiasca laolalta intr-un habitat izolat total - o insula - dupa care doreste sa faca o afacere turistica si sa castige bani. Fara sa se gandeasca ca lucrurile pot scapa de sub control, fara sa aiba habar ca la un moment dat "natura va găsi o cale" (de a perpetua speciile) chiar daca stiinta lui il asigura ca o clona nu se va putea reproduce niciodata, isi pune in aplicare planul. Insa asa ca-n filme, (sau poate ca-n viață?) totul evolueaza dupa legi proprii, iar planurile savantului sunt date peste cap. Pericolul paște chiar omenirea, iar din primul episod, care-ti pune intrebari, care este cu adevarat interesant, pana la ultimul, nu mai ramane nimic decat goana nebuna dupa supravietuire, a ambelor specii, oameni si dinozauri.

Insa inca un merit al seriei este acela ca m-a facut sa caut prin pozele gugăleşti dupa Tyrannosaurus Rex si Velociraptor, ca sa constat - vizual vorbind - ca nu ar fi exclus ca pasarile de azi sa provina din specii de dinozaur terestre, poate chiar din acei raptori, si nu din mult pomenitul, prin cartile de specialitate, Archaeopteryx, care se pare ca a fost o linie evolutiva care s-a stins pur si simplu.
Asa ca acum am destule intrebari fara raspuns: daca pasarile de azi se hranesc cu seminte, oare raptorii chiar erau carnivori? :)))) Daca dincolo de cele doua milioane de ani ale extinctiei lor, fosilele de dinozauri nu se mai gasesc in straturile geologice, asta inseamna ca au disparut, sau ca s-au produs niste mutatii genetice in lanţ care au grabit evolutia si transformarea lor in altceva? :)

Nu stiu eu din astea. Dar ma gandesc ca tare-mi place carnea de "dinozaur" la cuptor. :)))))  Si cand te gandesti ca acum 65 de milioane de ani precis ar fi fost invers, daca ar fi trait oameni pe vremea aceea.

Alaturi, o poza care-mi sustine teoria imaginara. O sa ziceti ca e un desen. Da, e un desen. Dar e de pe Wikipedia raţa asta, sau gîscă, ma rog...  :)

de aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Velociraptor  dati scroll paginii pana ajungeti la ea.  Si ganditi-va de doua ori la ce aveti in farfurie cand mancati piept de pasare la gratar :D