Femeia de peste 40 de ani

primita in mesaj forward:

Pe măsura ce înaintez în vârstă, apreciez cel mai mult femeile trecute de 40 de ani.

O femeie trecută de 40 de ani nu te va trezi niciodată la miezul nopţii să te întrebe la ce te gândeşti. Ei nu-i pasă la ce te gândeşti.
Dacă o femeie trecută de 40 nu vrea să urmărească un meci, nu stă prin preajmă miorlăindu-se. Face ceva ce chiar îşi doreşte să facă. Şi de obicei e vorba de ceva mult mai interesant.

O femeie trecută de 40 se cunoaşte suficient pe ea însăşi ca să fie sigură de cine este, ce este, ce vrea şi de la cine. Sunt puţine femei trecute de 40 cărora le pasă de ce-ai putea gândi despre ele sau despre ce fac.

Femeile trecute de 40 au o mare demnitate. Rareori se apucă să ţipe la tine la operă sau în mijlocul unui restaurant foarte scump. Desigur, dacă o meriţi, nu ezită să tragă în tine.
Femeile trecute de 40 de ani sunt generoase cu laudele, deseori nemeritate. Ele ştiu cum e să nu fii apreciat.

O femeie peste 40 are încredere să te prezinte prietenelor ei. Una mai tânără cuplată cu un bărbat îşi ignoră deseori chiar şi cele mai bune prietene pentru că nu are încredere să le aducă în preajma lui. Celor peste 40 nu le prea pasă dacă eşti atras de prietenele ei pentru că ştie că ele nu o vor trăda.

Femeile devin medium pe măsură ce îmbătranesc. Niciodată nu trebuie să-ţi mărtusiseşti păcatele unei femei peste 40. Ele ştiu întotdeauna.

O femeie trecută de 40 arată bine purtând un ruj roşu strălucitor. Asta nu e valabilă şi pentru una mai tânără. Odată ce a trecut de un rid sau două, o femeie peste 40 este de departe mai sexy decât omoloaga sa mai tânără.

Femeile de peste 40 de ani sunt deschise şi oneste. Ele îţi vor spune imediat dacă eşti un ticălos sau te porţi ca un ticălos. Niciodată nu trebuie să te întrebi cam pe unde te situezi în relaţia cu ele.

Da, preţuim femeile trecute de 40 de ani pentru o mulţime de motive. Din păcate, nu e reciproc. Pentru fiecare femeie uluitoare, inteligentă şi fierbinte, trecută de 40 de ani, există o relicvă cu chelie şi burtă în pantaloni galbeni, făcându-se de râs alături de o chelneriţă în vârstă de 22 de ani.

Napoleon, 2002

Duminica trecuta am stat lipita de monitorul laptopului meu cam 6 ore, fara cateva foarte mici pauze, ca sa vad mini-serialul Napoleon Bonaparte, realizat in 2002.

Nu stiam in detaliu povestea lui, si cred ca nici in mare. Nu mi-a placut istoria, asa cum ne-a fost ea predata cand eram eu eleva, plina de razboaie si cam atat. In schimb viata unui conducator, cu toate aspectele ei importante, te face sa privesti lucrurile din alt unghi si te determina sa vrei sa stii mai mult despre acele vremuri.

Filmul il consider unul de 5 stele, sub toate aspectele. Pe mine, una, m-a fascinat. Si costumele, si intrigile vremii - am descoperit, a cata oara? :) ca nimic nu e nou sub soare - si engleza cu accent francez a actorilor, si personalitatea acestei figuri remarcabile a istoriei, asa cum se desprinde ea din film: un barbat pasional, ambitios, mandru, dictator si turbat dupa putere. Iubind-o pe Josephina, dar avand nenumarate aventuri si, uneori, bastarzi. Un geniu militar, a carui slabiciune este, pana la urma, tocmai aceasta mare calitate. Pe langa el, Talleyrand, Murat, alte figuri mari ale vremii, apar ca niste personaje secundare. Desi bine conturate, personalitatea imparatului umbreste totul in jur.

Pana la urma nu va ramane decat sa urmariti serialul si sa judecati singuri: http://filmehd.net/napoleon-bonaparte-film-online.html

Marie Antoanette

Marie Antoinette, film 2006, in regia Sofiei Coppola.

Filmul prezinta viata reginei Maria Antoaneta a Frantei, nascuta in Austria si crescuta intr-o atmosfera regala diferita de eticheta stricta a Versailles-ului.
Mi-a placut sa-mi amintesc despre deșănțata madame du Barry, favorita unui Ludovic al XV-lea urât, libidinos si bătrân, despre intrigile nesfârșite de la curte, despre afacerea colierului cu diamante - in care regina Maria Antoaneta nici nu era implicata, de fapt - lucruri despre care citisem in adolescenta in romanele lui Dumas.
Mi-am amintit de singurele doua cuvinte scrise in caietul de istorie din generală in dreptul lui Ludovic al XVI-lea - rege prost, si am descoperit in film un personaj calm, efeminat, cu oarecari neputinte pe care in timp le rezolva partial, dar indeajuns cât să aibă urmași, desi gurile rele ale vremii atribuiau paternitatea ultimului baiat amantului suedez al reginei.
Filmul urmareste viata celor doi, Maria Antoaneta si Ludovic al XVI-lea, de la casatorie, cand inca nu erau rege si regina, pana la ultimele clipe, dinaintea ghilotinarii de la Revolutie, pe fundalul vietii de la curte si a tuşelor sociale bine evidențiate ale vremurilor in plina schimbare.

Un film bun, de vazut, pentru iubitorii genului istoric.

Fanfan la Tulipe

Film, Franta, 1952, regizor Christian Jaque.
In rolurile principale un Gerard Philipe tanar si in verva, si o Gina Lollobrigida frumoasa, naturala, eclipsand toate starletele tunate de astazi.
Din cate imi amintesc, asa, ca prin ceață, filmul era alb-negru. Insa astazi poate fi gasit si colorat, prin tehnici speciale.

O comedie de capa si spada, un amestec amuzant intre commedia del'arte si burlescul filmelor din zorii cinematografiei, un basm in care binele, fireste, invinge.

Filmul urmareste aventurile mai mult sau mai putin verosimile ale unui tanar, care se inroleaza in armata ca sa scape de furia unui tata care-l surprinde iubindu-i fata. La un moment dat o frumoasa aparent, tiganca, ii ghiceste un viitor stralucit. Adeline, tigancusa travestita, se indragosteste de Fanfan care de acum incolo manat de cuvintele cu rol de profetie trece din aventura in aventura, scapa din fel de fel de buclucuri si in cele din urma, purtat de noroc, aduce o victorie militara nesperata regelui Frantei. Si cum totul e bine cand se termina cu bine, Fanfan ramane impreuna cu Adeline iar ceilalti care i-au stat alaturi si l-au ajutat isi primesc si ei recompensa.

Comediile nu au varsta, iar Fanfan la Tulipe este un bun exemplu in acest sens.






Mai jos aveti o secventa din film.

Piramidele lui Napoleon, de William Dietrich

Piramidele lui Napoleon este o carte scrisă de William Dietrich și apărută la noi la editura Nemira. Am citit cartea pe nerăsuflate, dacă asta înseamnă că am citit zilnic timp de aproape o săptămână. E drept, altă dată citeam Codul lui da Vinci într-o zi și o noapte, dar au trecut ceva ani de atunci și îndemânarea plus cheful de a citi s-au diminuat și mai mult. N-as ști să vă spun de ce, eu pun lucrul ăsta pe seama trecerii timpului.

Așadar Ethan Gage, un american la Paris și discipol al lui Ben Franklin, mare amator de poker, femei și aventuri de tot felul, câștigă un medalion vechi și ciudat. Cum artefactul este dorit cu înverșunare de mulți oameni, Ethan încearcă să înțeleagă ce semnifică medalionul și cine l-a făcut.
Astfel ajunge pe mâinile unui Napoleon în devenire, care tocmai cucerise Italia și se pregătea de campania din Egipt.

După tot felul de lupte, răsturnări de situații, întâmplări în care viața lui atârnă de un fir de păr, între mamelucul plătit Bin Sadr și iubirea pentru Astiza, preoteasă a lui Isis, Ethan intră încet în lumea misterelor egiptene și a unei magii care-și face simțită prezența prin felul în care el ajunge să găsească locul originar al medalionului - care se dovedește a fi, de fapt, o cheie - și sanctuarul complicat, construit de arhitecți și lucrători uciși imediat după terminarea lui, în Marea Piramidă, pentru a nu i se descoperi secretul, sanctuar unde ar fi trebuit să se afle cartea lui Thot, cea care aduce deținătorului și utilizatorului ei, ca și poporului din care acesta face parte, putere supremă asupra oricui.

Și romanul de vreo 500 de pagini ar fi rămas doar un bun roman de vacanță și de aventuri pe fundalul unor evenimente istorice reale, dacă în final autorul nu ar fi sugerat cine a furat prețioasa carte și pe mâna cărui popor a ajuns ea.

Dacă nu v-ați dat încă seama care este azi acest popor :) citiți cartea, o găsiți și la editura Nemira.

Lectură plăcută!