Agentul 6 de Tom Rob Smith. Recenzie

Titlu - Agentul 6
Titlul original - Agent 6
Autor - Tom Rob Smith
Traducerea - Oana Celia Gheorghiu
Editura - Univers
Colecția - Enigma
Preţ - 50 lei (la ed. Univers), 464 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-771-085-4
Gen - politic fiction

Agentul 6 de Tom Smith face parte din ceea ce se numește Trilogia rusă, și este ultima carte a trilogiei, ceea ce eu n-am știut când am luat-o de pe site-ul editurii Univers. Totuși acest amănunt nu este definitoriu pentru acțiunea cărții, care poate fi citită fără probleme chiar dacă nu știm ce se petrece în celelalte două romane. Personajul principal în toate cele trei volume (Copilul 44 și Raportul secret) este Lev Demidov iar cărțile urmăresc evoluția lui pe fundalul comunismului din URSS la mijlocul secolului trecut.

Lev Demidov este un erou de război care a lucrat ca agent KGB în timpul regimului lui Stalin, și, la modul cel mai sincer, consideră că poate să contribuie, prin oprimarea dizidenților, la un stat utopic fără delicte. Mai târziu descoperă că superiorii lui maschează statisticile criminalității și nu mai investighează delictele despre care superiorii lui spun că nu există.

După un lung prolog în care acțiunea se petrece în jurul anilor '50, amintindu-ne de trecutul întunecat al lui Lev, eroul nostru dispare din poveste în timp ce o urmărim pe soția sa și pe fiicele sale, Elena și Zoia, într-o călătorie la New York în 1965, unde fetele urmează să cânte într-un concert destinat promovării bunelor relații între Est și Vest. Prin nemijlocita cooperare a KGB-ului, unul din cântăreții la acel concert este ucis într-un atentat, dar din păcate Raisa, soția lui Lev, este împușcată și ea. Lev, care la vremea respectivă nu putea pleca din țară, este îmbrobodit cu tot felul de minciuni, cum că a fost o crimă pasională, că Raisa ar fi fost amanta acelui cântăreț. El nu crede acest lucru, dar mult timp nici nu poate face nimic ca să afle adevărul. De fapt, știe că acest adevăr i l-ar putea releva un singur om: misteriosul agent 6.

Acțiunea sare din plin război rece în 1980, la Kabul, unde Lev este formator pentru grupurile de afgani care s-au dat de partea guvernului comunist. Amorțit de dependența de opium și de depresie, Lev reușește să se adune când dă de urma agentului 6 și începe să acționeze ca să găsească răspunsuri la întrebările care-l frământau de ani de zile.

Romanul Agentul 6 de Tom Rob Smith este tulburător, mai ales pentru generația care a cunoscut nemijlocit ce înseamnă comunismul, fie el și puțin diferit de cel sovietic. Aluziile la celebrul 1984 al lui George Orwell sunt destul de vizibile, și, la fel ca și eroul orwellian, Lev trece prin niște transformări, dar luate de la coadă la cap. El la început crede sincer în comunism și în oamenii de la putere, este de acord cu metodele lor de oprimare, dar va avea șansa de a fi la rândul său terorizat psihic (cu picătura de apă). Agentul 6, pe care Lev reușește să-l găsească, îi îndeplinește dorința, dar îi dezvăluie și alte lucruri, dure, pe care Lev nu le știa. Când își vede familia distrusă, încetează să se mai iluzioneze și caută adevăruri. Până la urmă află mai mult decât și-ar fi dorit, cu prețul de a fi devenit imun la emoții, ca și cum odată cu eliberarea de comunism și-ar fi eliberat și sufletul de orice fel de simțire.

Mulțumesc editurii Univers pentru șansa oferită de a lectura acest roman.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Asasinarea arhiducelui de Greg King si Sue Woolmans. Recenzie

Titlu - Asasinarea arhiducelui
Titlul original - The Assassination of the Archduke - Sarajevo 1914 and the Romance that Changed the World (prima apariție New-York, 2013)
Autori - Greg King și Sue Woolmans
Traducerea - Mihaela Sofonea
Editura - Corint
Preţ - 30 lei, 474 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 9786067931372
Gen - istorie, biografii
Comercializată pe Libris

Asasinarea arhiducelui de Greg King și Sue Woolmans nu este o carte de ficțiune, ci un document istoric amplu, istorisit pe înțelesul tuturor.
Viața poate fi imprevizibilă și este adesea presărată cu ironie amară. Luați în considerare cursul incredibil și teribil al celor doi frați Ernst și Max, născuți în luxul familiei imperiale austro-ungare: tatăl lor a fost alături de tronul imperial, iar cei doi au sfârșit în lagărul de concentrare de la Dachau. Soarta lor este, însă, aspectul cel mai șocant, strâns legată de un episod mult mai violent și mai plin de forță istorică al Europei: declinul și distrugerea Austro-Ungariei, anunțată de asasinarea tatălui lor, arhiducele Ferdinand. Pentru că dacă la prima vedere, totul pare a fi doar un asasinat politic, lărgindu-ne percepția, vedem cum acest act a schimbat soarta omenirii și a cauzat niște reacții în lanț: Primul Război Mondial, criza financiară, Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și evenimentele zilelor noastre. Dacă Ferdinand nu ar fi fost omorât, poate că prea puțin din toate acestea ar mai fi fost așa, iar fața lumii ar fi avut o altă coloratură.

Asasinarea arhiducelui aduce la lumină fapte mai puțin cunoscute de marele public și dezvăluie povestea umană a lui Ferdinand, din copilărie și până la căsătoria sa problematică cu contesa Chotek, problemele lor de la curtea imperială austriacă, momentele lor de fericire la Konopischt, moartea lor la Sarajevo și soarta copiilor lor, în jurul cărora o lume întreagă s-a dezlănțuit.
Arhiducele Ferdinand nu trebuia să fie împărat, dar moartea vărului său, prințul moștenitor Rudolf și abdicarea de la tron a propriului său tată, l-au transformat în singurul moștenitor al tronului imperial. Încă de la început, împăratului Franz Joseph I nu i-a plăcut de arhiducele Ferdinand. Iar relația lor a devenit și mai complicată atunci când Ferdinand a ales de soție o femeie care nu putea fi niciodată împărăteasă, Sophie Chotek, contesă de Hohenberg.

Sophie provenea dintr-o familie aristocratică veche, avea zeci de strămoși iluștri, era foarte educată, vorbea câteva limbi străine, juca tenis și se pricepea la politică datorită tatălui ei care fusese mereu în apropierea curții imperiale. Dar ea avea un mare defect: nu era bogată, dimpotrivă, familia ei trăia modest, nu-și permiteau decât servitorii de strictă necesitate și călătorea adesea cu tramvaiul, ca să economisească bani. Ferdinand avea o suită de pretendente de viță nobilă și cu avere, dar greu îi era vreuna pe plac. Când Sophie a reușit să obțină un post de domnișoară de onoare în suita unei bogătașe nobile, care visa ca una din fetele ei să se mărite cu arhiducele, soarele a răsărit și pe strada ei. Ferdinand a cunoscut-o la unul din evenimentele mondene organizate de arhiducesa Isabella și s-a îndrăgostit de ea. Mai târziu au oficializat relația în ciuda tuturor impedimentelor, și astfel Ferdinand a văzut că din prinț moștenitor, a devenit un fel de paria al curții imperiale, din cauza acestei alianțe nedorite de Franz Joseph și de popor. Contesa Sophie nu a fost niciodată primită în familia imperială iar copiii ei nu au avut drepturi la tron.

Mai mult, chiar în ziua nunții a avut loc un atentat cu bombă miniaturală asupra lor, incidentul soldându-se cu răniți și morți printre trecători și servitori. Suita imperială n-a reacționat, doar au schimbat caleștile și și-au văzut de drum, însă contesei i s-a interzis să se afișeze pe viitor alături de arhiducele Franz Ferdinand la evenimentele oficiale, ca și cum n-ar fi fost soția lui legitimă. Abia ani mai târziu, în 1909, regele Carol I al României o invită în mod explicit pe Sophie, ca soție a vărului său, Ferdinand, la palatul de vară de la Sinaia, la Peleș. Acesta a fost momentul în care Sophie este recunoscută drept o membră cu drepturi egale ale capetelor încoronate ale Europei.

Însă în Austria, deși lucrurile încep să se mai îndulcească în ceea ce o privește, împăratul, recunoscut drept un om foarte conservator, nu-i va recunoaște niciodată fiii ca pe niște membri imperiali cu drept la tron. Regulile inutile ale unei societăți muribunde au condus la umilința constantă a lui Franz Ferdinand și Sophie la curtea regală și, probabil, au contribuit și la decesul lor. În vara lui 1914 împăratul și oficialii regali au insistat ca Ferdinand să viziteze Sarajevo, în ciuda climatului politic volatil și ale încercărilor multiple ale lui Ferdinand de a anula călătoria.

Restul este istorie. Recomand Asasinarea arhiducelui de Greg King și Sue Woolmans tuturor celor care iubesc istoria, trecutul și caută să afle cât mai multe din cele ce se află dincolo de cortina de catifea a evenimentelor, în penumbra înțelegerilor secrete dintre marii lideri politici, dar ale căror efecte le suportăm noi, oamenii de rând.

Mulțumesc librăriei online LIBRIS pentru oportunitatea de a mă delecta cu această carte-document, care schimbă viziunea asupra împrejurărilor care au condus la declanșarea Primului Război Mondial.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Nedoriti de Kristina Ohlsson. Recenzie

Titlu - Nedoriți
Titlul original - Askingar (Unwanted), 2009
Autor - Kristina Ohlsson
Traducerea - Petru Iamandi
Editura - Univers
Colecția - Enigma
Preţ - 35 lei, 317 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978-99931-13-58-4
Gen - polițist, thriller, psihologic

Nedoriți nu este o carte facilă, dar se citește ușor, autoarea Kristina Ohlsson având un remarcabil talent de povestitor, care place chiar de la acest prim roman scris și publicat de ea. În ciuda numărului relativ mare de pagini, Nedoriți nu are acțiuni paralele redundante care să îngreuneze lectura și s-o facă plicticoasă. Nedoriți de Kristina Ohlsson este pur și simplu o carte bună, care merită citită până la capăt.

[Atenție! Urmează spoilere! spoiler = rezumat din acțiunea romanului]

Sara Sebastiansson și fetița ei, Lilian, călătoresc într-un tren aglomerat de la Goteborg la Stockholm. La un moment dat, într-o gară, Sara iese pe peron ca să dea un telefon știind că trenul avea să stea în stație 10 minute. O tânără care are nevoie de ajutor pentru câinele ei îi distrage atenția, trenul pleacă mai devreme decât trebuia și Sara ia taxiul ca să ajungă trenul din urmă. În ciuda faptului că însoțitorul de vagon a încercat s-o avertizeze pe Sara că trenul pleacă, văzând că ea nu îl aude, se gândește să aibă grijă de Lilian, dar fetița dispăruse în mod misterios.

Poliția preia cazul și îl dă pe mâna unei echipe formate din 5 oameni: Alex, un polițist experimentat, Peder, un polititst tânăr și ambițios, Fredrika, o stagiară care provenea dintre civili, Erica, persoana care preia apelurile telefonice și Mats, analist IT. Fredrika intuiește că femeia cu câinele ar trebui investigată, dar bărbații din echipă, misogini, resping ideile ei dintr-o grămadă de motive puerile - că e femeie, prea tânără și fără experiență, frumoasă și cu încredere în metodele de investigare moderne care nu ar fi eficiente. Așa că, legendarul Alex, care din cauza faimei sale ca polițist este lăsat să facă așa cum crede de cuviință în cazurile care i se încredințează, pornește la drum cu metodele clasice.

Pe parcursul anchetei Sara trebuie să recunoască niște adevăruri legate de familia ei și anume că nu se înțelegea bine cu tatăl lui Lilian, un tip abuzat în copilărie și violent la rândul său, și că a coborât din tren ca să-l sune pe noul ei iubit. Pe măsură ce anumite detalii se dezvăluie, apare un colet cu hainele și părul lui Lilian, apoi cadavrul fetei este descoperit într-o parcare de spital, având pe frunte scris cuvântul "nedorită". Alex este sigur că Gabriel, soțul Sarei, trebuie să aibă legătură cu crima. Însă când un bebeluș este ucis și descoperit cu același cuvânt scris pe frunte, lucrurile se dovedesc a fi foarte complicate.  [Aici se termină spoilerele!]

Până la urmă ițele se dezleagă, și cu toate că poliția are nevoie de timp pentru a prinde criminalul, motivul din spatele răpirii pare a nu fi foarte evident. Își vor da seama colegii de anchetă că Fredrika are dreptate? Va renunța ea la slujbă după încheierea investigației sau nu? Nedoriți este un roman complex. Este romanul polițist care investighează un criminal în serie, cu probleme de adaptare socială. Este un roman al relațiilor sociale dintre femei și bărbați, în care bărbații apar misogini și răi, iar femeile, cu excepția bunicii lui Lilian, sunt personaje pozitive și puternice. Este un roman despre copiii nedoriți și abuzați, despre relațiile părinte-copil, despre victime și agresori.

Înainte de a vă ura lectură plăcută, un sfat: să nu aveți așteptări legate de finalul cărții. Criminalul va fi prins, dar ceea ce va face el este mai puțin obișnuit :)

Cartea se găsește în librării, pe site-ul editurii Univers și la librăriile online partenere.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Afaris Umbre pe Aora de Tudor George Ciubotaru. Recenzie

Titlu - Afaris Umbre pe Aora
Autor - Tudor George Ciubotaru
Editura - Prestige
Preţ - 30 lei, 390 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-606-8863-27-6
Gen - Fantasy, supernatural, Young Adult

Afaris este prima serie românească de cărți fantasy, în care se urmărește evoluția personajului principal, Afaris, născut și crescut pe Aora - o lume utopică, evoluată din punct de vedere spiritual, în care un singur gând poate manipula energia din jur. În prima carte a seriei, Umbre pe Aora, el ajunge să joace un rol decisiv în primul război al speciei sale.

Pe Aora trăiesc nimfele (păsări) și aorienii (umani), într-un fel de pace liber consimțită de ambele părți, în care fiecare respectă cu strictețe cealaltă specie. Dar într-o zi Afaris și tatăl lui, Saraf, descoperă din întâmplare o nimfă omorâtă. Cum a omorî o nimfă era un fel de sacrilegiu, cei doi încearcă să fugă de la locul faptei, pentru a nu fi descoperiți și bănuiți de crimă. Însă alte nimfe ajung rapid la surata lor mutilată și lucrurile sunt pe cale să degenereze. Saraf are o viziune cu un câmp de bătălie plin de aorieni morți, măcelăriți. Afaris știe că este vorba despre o viziune premonitorie despre un război între ei și nimfe, dar Saraf spune că împlinirea ei depinde de modul de abordare a situației, că o viziune nu este decât o posibilitate, nu o certitudine, și că viitorul înfățișat în premoniție poate fi schimbat.

De aici încolo pe Aora lucrurile evoluează. Cele două specii sunt pe cale să se înfrunte, deși investigarea crimei aduce la lumină niște canale energetice - autorul le numește puțuri - nou apărute pe planetă, care eliberează o energie negativă ce induce psihoză aorienilor. În curând Saraf își dă seama că aorienii și nimfele sunt nevoite să ajungă la o alianță pentru a evita războiul. Cu toate acestea, aorienii atacați de energiile malefice devin violenți și lucrurile scapă de sub control. Înfruntarea nu mai poate fi evitată, iar premoniția pare că se împlinește întocmai. Finalul surprinde și lasă loc următorului volum din serie.

Cartea mi s-a părut scrisă într-un stil foarte alert, deși cu multe stângăcii, inerente unui debut, ca și cum autorul ar fi descris un film. Scenele se succed rapid, cinematografic, prin fața ochilor, cu personaje schițate doar, care se perindă și ele la fel de rapid. Lumea de pe Aora este un melanj fantastic de oameni, păsări telepate, portaluri energetice, linii de forță, forme energetice desenate în aer. Afaris Umbre pe Aora are puțin din Game of Thrones (armata de schelete), ceva mai mult din Shadowhunters (liniile de forță, puțurile energetice, energo-formi desenați în aer, la fel ca runele lui Clary Fairchild), plus alte elemente des întâlnite în mai toate serialele fantasy apărute în ultimele decade - săbii de lumină, răni care se închid cvasi-instantaneu, personaje care mor și sunt înviate la loc, proiectile energetice făurite cu palmele (unde ești, tu, o, Magnus Bane!! :) ) și dragonii, fără-de-care-nu-se-putea. Am remarcat și prezența a două elemente science-fiction, că Aora este o altă planetă și nava spațială de la final, ceea ce nu poate face cartea să fie încadrată la SF, cum mi s-a părut că au scris unii. Dacă până la final seria va semăna cu un Star Wars ori cu vreunul din romanele celebrului Isaac Asimov, rămâne de văzut.

Am înțeles că tânărul autor Tudor George Ciubotaru și echipa de promo își propun ca seria Afaris să ajungă la același nivel cu bestseller-uri precum Harry Potter, Eragon, Maze Runner. Eu le doresc mult succes, dar la cât de cinematografic este scrisă cartea, aștept cu interes să fie serializată, eventual în engleză. Și tot eventual, cu Alan van Sprang (Valentine Morgernstern în Shadowhunters, regele Henric în Reign) în rolul Saraf și Orlando Bloom (Legolas, în Stăpânul Inelelor) în rolul Afaris. Glumesc :) dar orice glumă e pe jumătate adevăr, nu-i așa?

Cine dorește să cumpere cartea Afaris Umbre pe Aora o poate face din librării, online de pe AfarisWorld unde se găsește și în engleză, de pe Amazon, varianta electronică, sau o poate lua direct, la lansarea oficială a cărții în România, care va avea loc în București pe 7 iunie, ora 18:30 la librăria Humanitas Kretzulescu și unde autorul va da autografe și dedicații personalizate.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

In spatele usilor inchise de B. A. Paris. Recenzie

Titlu - În spatele ușilor închise
Titlul original - Behind closed doors, 2016, U.S.A.
Autor - B.A. Paris
Traducerea - Lidia Grădinaru
Editura - TREI
Colecția - Fiction Connection
Preţ - 35 lei, 304 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-400-186-3
Gen - thriller psihologic
Comercializată pe Libris

Despre cartea În spatele ușilor închise trebuie să spun dintru început că n-am putut s-o las din mână până când n-am terminat-o. Am citit-o în două sesiuni, o seară prelungă și o dimineață devreme. Am dormit între timp doar cât să fiu în stare să citesc și restul cărții, și mai apoi mi-am făcut somnul de noapte, undeva pe la 12 ziua. În spatele ușilor închise nu e vreo carte de premiu Nobel pentru literatură, sau altceva de genul. Nu are figuri de stil, nu are descrieri generoase, nu tu personificări sau comparații căutate îndelung. Nu. Nimic din toate astea. Și totuși e o carte pe care n-o poți lăsa din mână până când nu o termini de citit, și asta este o calitate imensă la un roman.

Autoarea conduce atât de bine acțiunea lineară - da, lineară! - a romanului, că pur și simplu ești curioasă să vezi ce se întâmplă cu Jack, sau cu Grace, sau cu Millie. Dar să vă povestesc câte ceva despre personaje. Jack este un avocat bun care n-a ratat nici un proces, apărând femei abuzate de soți. Grace este femeia care se îndrăgostește lulea de el, pentru că arată ca un actor de cinema și se poartă ca un gentleman de pe vremuri, sucind mințile tuturor femeilor din jurul lui numai prin atitudinea asta de epocă. Millie este sora mai mică a lui Grace, născută cu sindrom Down, și în carte are un rol covârșitor de la un moment dat încolo, pentru că prin inteligența ei, deși afectată de boală, schimbă destinele tuturor personajelor implicate în roman.

B. A. Paris, aflată la prima ei carte cu acest roman, debutând la 58 de ani, mărturisește, răspunzând la întrebarea unei cititoare, că a scris cartea inspirându-se din realitate. Ea, dna Paris, are niște vecini care par cuplul perfect, și de aici, gândindu-se că în spatele ușilor închise se poate ascunde cu totul altceva, a lăsat imaginația să zboare. Grace și Jack se căsătoresc suspect de rapid după ce fac cunoștință într-un parc. Ceea ce am considerat unul din marile minusuri ale cărții este că Grace nu-și pune prea multe întrebări referitoare la Jack și la cererea lui de mariaj atât de grăbită. Ea se gândește oare când se va culca Jack cu ea, că doar n-o să se mărite cu un tip cu care n-a făcut încă dragoste? Și eu care credeam că doar n-o să se mărite cu un tip despre care practic nu știe mai nimic??!? Dar în fine... am trecut peste asta și am citit mai departe cu înfrigurare. La urma urmei, cu nebuneala din mintea unei femei îndrăgostite la prima vedere, nu te pui.

[Atenție! Urmează spoilere! spoiler = rezumat din acțiunea romanului]

După nuntă, în așa zisa lună de miere din Thailanda, Jack își dă jos masca, într-o confesiune crudă, lipsită de toată reverența și toate bunele maniere de până atunci, dezvăluind un maniac și un criminal care în copilărie și-a ucis cu bestialitate mama, abuzată de soț. Grace e uluită și încearcă să fugă de el, la propriu, dar felul în care ea acționează îl îndreptățește pe Jack să demonstreze lumii că soția lui este instabilă psihic. Având o încercare de sinucidere la activ cu ani în urmă, Grace devine victima perfectă și nu poate demonstra că este întreagă la minte, mai ales că scumpul ei soț a fost foarte abil și i-a strecurat o folie de antidepresive în geantă. Pastilele sunt văzute de personalul hotelului când ea țipă isteric că Jack este un criminal și că trebuie să ia legătură cu ambasada Marii Britanii. Cineva care privește din afară, îl crede sută la sută pe Jack, expert în meandrele psihicul omenesc, care știe cum să facă niște aparențe să treacă drept adevăr incontestabil și care este un manipulator de profesie.

Grace își petrece mai toată luna de miere pe balconul camerei de hotel, unde o încuie Jack, ca să se bronzeze și să creadă vecinii că ea a făcut plajă în Bangkok. Când ies amândoi în oraș, el are grijă s-o fotografieze în diverse costumații și ipostaze, ca să arate prietenilor ce bine s-au simțit. Revin acasă și apoi zilele trec. Grace și Jack devin nedespărțiți. El îi interzice soției orice obiect prin care ea ar putea comunica: telefonul mobil, pixurile, dermatografele, totul. Orice face ea, inclusiv mersul la toaletă când iau masa în oraș socializând cu vecinii, el supraveghează. Grace nu este lăsată singură decât în camera ei de acasă, zăbrelită și fără nici o legătură cu lumea exterioară. Jack o terorizează psihic când ea face un pas greșit (adică se abate de la regulile impuse de el), cu pedepse diverse, printre care cel mai des îi interzice lui Grace s-o vadă pe Millie, sora pe care ea o iubește foarte mult și cu care vor locui după majoratul fetei, care se apropie. A doua pedeapsă folosită, este încuierea ei într-o încăpere goală și întunecată de la subsol cu pereții pictați în roșu, ca într-o carceră. De fapt, Jack, care este un sadic și se hrănește cu frica celorlalți, o vrea pe Millie, pe care o vede victima lui perfectă și femeia pe care o poate înfricoșa în așa fel încât să-i producă lui plăcere. Dar pentru asta trebuie s-o țină ca pe o ostatică pe Grace.

[Aici se termină spolierele!]

În acest joc perfect dintre un călău și victima sa intervin niște fisuri. Grace învață să evite pedeapsa devenind cooperantă în aparență, lucru care-l enervează pe Jack. Apoi, el face două greșeli, ambele legate de Millie, pe care o subestimează. Iar Millie dă totul peste cap cu un singur gest... finalul este neașteptat, cu toate că mă gândisem și la varianta asta, dintre mai multe. Mereu așteptam să văd ce se mai întâmplă și mă minunam cum de vecinii nu-și puneau niște întrebări, de la un moment dat încolo. Însă romanul este scris la persoana I-a, și toată acțiunea este văzută prin ochii și mintea lui Grace. Nu știm ce gândesc și ce fac celelalte personaje decât atunci când Grace este în scenă.

În spatele ușilor închise este un roman psihologic care descrie un caz de sindrom Stockholm. Victima cooperează cu călăul, dar în realitate, numai pentru a nu suferi și mai mult, cu toate că Grace are momente când speră că Jack s-ar putea îndrepta și ar putea deveni un bărbat normal. Cheia soluției de ieșire din acest sindrom o are cineva din afară (Millie), dar în timp, victima începe să semene întrucâtva cu călăul său și rolurile se inversează, ori dacă nu în totalitate, cel puțin se echilibrează balanța. Grace învață de la Jack să se prefacă și să mintă perfect. Ceea ce se dovedește esențial pentru ea când ecuația e pe cale să se rezolve.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru oportunitatea de a citi acest roman. În spatele ușilor închise de B. A. Paris se găsește pe Libris, pe site-ul editurii, sau pe alte librării online partenere.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Plec, de Cristina Andone. Recenzie

Titlu - Plec
Autor - Cristina Andone
Editura - Univers
Preţ - 25 lei
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-973-34-1030-0
Gen - literatură contemporană

Cristina Andone este, în afară de scriitoare, activist educaţional, trainer de creativitate şi ronţăitor de mere, după cum se autodefinește. A debutat în 2011 cu o carte pentru copii care s-a vândut foarte bine, și succesul a îndemnat-o să continue. Și bine a făcut.

Romanul Plec are și un subtitlu: roman cu publicitari, măgar şi umbre. Adică dintru început, Cristina Andone ne spune care sunt personajele principale: niște lucrători în publicitate - Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu și Mishu - băiatul de la IT, un măgar, Krasna, și niște umbre, din care cel puțin una, este aceea a zeului în publicitate David Trotski, care lasă cu limbă de moarte, ca să zic așa, celor 4 colegi de meserie un fel de misiune sacră.

Fiecare dintre aceste personaje are propria-i poveste: Marta e obsedată de ideea că va fi concediată și încearcă să-și ghicească soarta din numărători întâmplătoare; Vera se străduiește să lase în urmă istoria unei trădări și părăsirea casei în care a fost fericită; Felix Dimuleanu ar vrea să știe mai multe despre femeia care i-a fost mamă și pe care nici n-a apucat s-o cunoască; Mishu s-a săturat să rezolve problemele informatice ale companiei prin sfatul de a conecta computerul la curentul electric. În felul său, fiecare dintre aceste personaje caută un exit.

După ce se dezvăluie fiecare personaj în parte, după ce aflăm micile drame și dorințe sau obsesii ale fiecăruia dintre cei patru, cu toții pleacă într-o călătorie, pentru a repatria măgărița Krasna, aflată în Franța, dar care este declarată având "cetățenie" română. Cristina Andone spune despre roman că "Plec este o carte despre despărţirile de tot felul: de slujbă, de un om neiubit, de unul preaiubit, de o casă, de o etapă din viaţă". Călătoria personajelor, inițiatică sau nu, care suscită gustul de aventură, care poate fi asemuită până la un punct cu drumul prin viață al fiecărui om, este spusă cu umor, cu ironie, este pigmentată cu expresii franțuzești sau englezești, exact după cum vorbim cu toții astăzi, imitând, fandosind, sau colorând un limbaj cosmopolit.

Per total este o carte relaxantă, cu o poveste care curge, cu gânduri așternute pe hârtie așa cum vin în minte. Am citit romanul pe îndelete, într-o perioadă încărcată pentru mine. Mă aruncam cu plăcere asupra ei când mai prindeam câteva minute libere, ca să mă relaxez, să scap de stresul cotidian, să intru în lumea atât de reală și atât de sclipicioasă, uneori, a reclamei. Să intru în mintea personajelor, să le văd reacțiile, obsesiile, temerile, luminile și umbrele din sufletele lor. Luminile și umbrele din noi.

Am căutat un mesaj ascuns, recunosc, când anumite cifre mi-au sărit în ochi: cele patruzeci de zile ale călătoriei de după moartea lui David Trotski, care a survenit la ora zero și 7 minute, într-o zi de 1 Aprilie. Luna a 4-a, 4 personaje, 40 de zile, apoi cifra 7 se mai repetă și în alte contexte. Cifra 10, la fel, apare de mai multe ori (Zece minute să găsesc un loc de parcare..., o medie de zece zâmbete pe oră..., După zece ani, viaţa de publicitar e o lungă după-amiază...., întâlnirea de la 10 cu Felix Dimuleanu...). Krasna înseamnă Frumusețe, sau, extrapolând, Splendoare. Până la asocierea cu Arborele Sephirot n-a mai fost decât un pas. Sau poate totul este o pură coincidență și lecturile mele într-ale ocultismului mi-au ocultat mesajul magic, care de fapt, n-a existat decât în mintea mea.

La urmă, după ce am închis și ultima filă a romanului Plec am rămas pe retină cu un îndemn:

Când păşeşti pe nisipuri mişcătoare, trebuie să stai nemişcată. Sau să zbori. Acesta este butonul tău de autopropulsie.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Esti mai puternic decat crezi, de Aurelia Grosu. Recenzie

Titlu - Ești mai puternic decât crezi
Autor - Aurelia Grosu
Editura - Self publishing
Preţ - 24 lei, 161 pagini
Anul apariţiei - 2013
ISBN - 978-606-93537-6-9
Gen - dezvoltare personală, autobiografie
Comercializata pe librăria online Libris

Recunosc că am stat în cumpănă dacă să citesc cartea aceasta sau nu. Credeam că e o altă carte cu sfaturi despre cum să faci să devii bogat, frumos, deștept, și devreme acasă. Am citit multe cărți motivaționale de-a lungul timpului și nu pot spune că mă dau în vânt după învățăturile lor, în mare parte pentru că ele sunt scrise de americani și se potrivesc mentalității lor.

Însă cartea Aureliei Grosu este într-adevăr altceva.

Aurelia povestește despre viața ei, despre copilăria în care a fost abuzată fizic dar mai ales psihic de un tată alcoolic, o copilărie în care n-a cunoscut iubirea părinților, pentru că așa erau cutumele vremii. Adulții credeau că nu este bine să-și arate dragostea față de propriile odrasle, și niciodată nu se arătau mulțumiți de ceea ce făceai tu, copilul lor. Pe Aurelia traumele de care nu-și dădea seama atunci, o modelau dureros. Adolescența n-a fost nici ea mai fericită, iar când a crezut că va urma o perioadă de liniște, la căsătorie, a constatat chiar în primele zile după nuntă că soțul era un fel de copie a tatălui ei.

Confesiunea continuă, cu duritate, cu sinceritate maximă, cu consecvență. Aurelia Grosu în cartea sa Ești mai puternic decât crezi nu vă îndeamnă să faceți nimic. Nu vă spune fă așa, fă pe dincolo, ca să vezi ce minune se va întâmpla. Aurelia își urmează firul vieții, își pune sufletul pe tavă și îl dăruiește cititorului. Tabloul anilor dictaturii și a mentalităților de atunci este foarte viu și extrem de real. Cred că, la fel ca și mine, mulți dintre colegii de generație cu doamna Grosu ne regăsim în amintirile ei. Și unii dintre noi am trăit aceleași traume, și unii dintre noi am avut părinți foarte duri și egoiști care în loc să ne sădească încrederea și stima de sine, ne-au tăiat aripile din rădăcină. Așa era pe atunci, deși asta nu e o scuză pentru ciuntirea de suflet.

La un moment dat Aurelia Grosu își găsește un punct de sprijin în credință și într-un mentor. Găsește un punct de sprijin în Dumnezeu. Sau în propriul supra-conștient cu care reface legătura ancestrală, pierdută de la Adam și Eva încoace. Puteți să numiți oricum doriți această forță, aparent, de dincolo de noi. Și informația curge, lucrurile se îndreaptă, Dumnezeu îi arată Aureliei calea spre lumină, spre vindecare.

Dacă vreți, puteți urma aceeași Cale. Ești mai puternic decât crezi e o carte document, o carte simbol, o carte despre vindecarea de trecut, în toate sensurile. Puteți alege să faceți aidoma, puteți să vă găsiți propria cale spre lumină și bunăstare, spre viața adevărată, așa cum trebuie ea să fie. Ești mai puternic decât crezi e doar o piatră de hotar, e începutul, este indicatorul care vă arată cum și încotro. Dacă porniți la drum sau nu, dacă vă găsiți calea sau nu, depinde numai de voi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Bastarda Istanbulului, de Elif Shafak. Recenzie

Titlu - Bastarda Istanbulului
Titlul original - The bastard of Istanbul (Penguin Books, 2007)
Autor - Elif Shafak
Traducerea - Ada Tanasă (traducere din lb.engleză)
Editura - Polirom
Preţ - 21,8 lei, 432 pagini
Anul apariţiei - 2013, ediția a treia
ISBN - 978-973-46-4151-2
Gen - literatură contemporană
Comercializată pe Libris

Elif Shafak este una dintre scriitoarele pe care o prefer, deși încă n-am citit toate cărțile ei. Dar am mai citit una și găsesc că scrie cu foarte mult talent. La cărțile ei mă atrage să citesc despre interferența culturilor, despre cum modernismul se impune în Turcia de azi și se luptă în contraste puternice cu vechile cutume și obiceiuri care încă sunt la mare preț în mentalitatea poporului din care face parte scriitoarea.

În Bastarda Istanbulului, Armanoush este o americană de origine armeană care trăiește în San Francisco, și care simte, ca parte a identității ei, că trebuie să facă o călătorie înapoi în trecut, în Turcia, pentru a reface niște conexiuni. Asya este o femeie în vârstă de nouăzeci de ani care trăiește într-o casă plină de femei din Istanbul, ascultă muzica lui Johnny Cash și admiră existențialiștii francezi. Bastarda Istanbulului spune povestea celor două familii, care dincolo de intrigi și fire narative care par separate și independente, au o legătură secretă care le leagă de un eveniment violent din istoria patriei lor. Cu o scriitură plină de umor și înțelegere, acest roman extraordinar, dramatic, este despre amintire și uitare, despre nevoia de a examina trecutul și dorința de a-l șterge, despre Turcia în sine.

[Atenție, în continuare recenzia conține spoilere = rezumat al acțiunii!] Cartea începe cu o descriere minuțioasă și plină de umor fin și ironie a unei zile ploioase în Istanbul, zi în care Zeliha, una din protagonistele romanului, de ciudă că plouă și e urât, înjură birjărește și se poartă ca un băiețoi, fără să-i pese de gura lumii. Zeliha este însărcinată și merge la un medic ginecolog. Ea este una dintre locatarele casei Asyei, și aparține unei familii care crede că asupra lor planează un blestem, pentru că toți bărbații mor devreme. Fratele Zelihăi este în Statele Unite, și aici romanul ne mută cu acțiunea peste ocean, la alte personaje ale poveștii. Astfel o cunoaștem pe Armanoush, care atunci când se hotărăște să revină în Turcia, se va împrieteni cu Zeliha. Armanoush vrea să cunoască mai bine poporul care i-a măcelărit compatrioții și ajunge să înțeleagă cine este ea, de fapt.

Povestea curge de la personaje la istorie, Elif Shafak dorind să ilustreze în carte și aspecte ale unui genocid din perioada războiului armeano-turcesc din 1915-1923 - îndrăzneală pentru care a și fost dată în judecată în Turcia și a riscat închisoarea - astfel că povestea Asyei poate foarte bine să fie povestea Istanbulului, sau a oricui care a trăit perioada amintită și a fost marcat de ororile comise atunci.

Mi-au plăcut personajele pitorești ale cărții, mătușa Banu cu gustul ei pentru ghicit, Gulsum, care tânjește după fiul plecat în America, Asya, care este, de fapt, bastarda Istanbulului, și aflăm de ce e considerată așa în finalul cărții, relevant în această privință, și poate, surprinzător. Capitolele cărții sunt pitoresc și aromat denumite Scorțișoară, Vanilie, Stafide aurii, iar ultimul este o veritabilă Cianură de potasiu. La fel ca și multe dintre serialele turcești, nici Elif Shafak nu se dezminte și după ce ne poartă prin istoria a doua familii, ne îndreaptă către un final "otrăvit".

Dincolo de orice, romanul Bastarda Istanbulului se citește ușor, place, captivează, deși începe cu o descriere lungă și foarte amănunțită, dar măiestrit adusă din condei. Recomand cartea celor cât de cât familiarizați cu realitățile turcești, celor cărora le plac intrigile, secretele de familie, întorsăturile de situații, și de ce nu?, descrierile de rețete specifice unei bucătării pline de mirodenii și condimente. Pentru că, nu-i așa?, o carte poate fi și un ghid turistic special conceput și făcut să atragă cititorii spre a vedea cu ochii lor lumea colorată și vie prezentată de Elif Shafak în unul dintre cele mai citite romane ale ei.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Mayasii. O civilizatie pierduta. Recenzie

Titlu - Mayașii. O civilizaţie pierdută
Titlul original - Les cités perdues des Mayas, ed. Gallimard 1987
Autori - Sidney Picasso, Claude Baudez
Traducerea - Irinel Antoniu
Editura - Univers
Colecțiile Cotidianul Enciclopedica
Preţ - 10 lei, 175 pagini format de buzunar
Anul apariţiei - 2007
ISBN - 978-1-60257-066-5
Gen - popularizare a științei, cultură, civilizații dispărute
Comercializată pe site-ul editurii Univers și pe site-urile partenere

Cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută, tratează subiecte pe marginea cărora de ani de zile au curs râuri de cerneală: piramidele de la Izamal, Castillo, Chichén Itzá, Templul Jaguarului de la Tikal, acropolele de la Copán, stelele de la Quiriga, picturile murale de la Bompak, mormântul regelui Pacal de la Palenque, codexul de la Dresda, glifele săpate în piatră de către mayași. Despre aceste artefacte misterioase aflăm amănunte științifice, prezentate pe înțelesul tuturor, din 160 de documente care depun mărturie despre cultura maya, despre arta și scrierea de o fascinantă complexitate a acestei civilizații dispărute, care a lăsat în urmă multe semne de întrebare privind originea lor și nivelul de cunoașterea la care ajunseseră.

Pe mine m-au atras culturile civilizațiilor dispărute și am citit cu plăcere și mult interes cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută. În introducere sunt oferite multe detalii despre primii aventurieri care au intrat în contact cu vestigiile maya. Cartea este presărată cu fotografii ale unor orașe mai puțin cunoscute, ca și ale celor mai celebre artefacte aparținând culturii maya. Totul se leagă, poze și text, și te transportă într-o lume pierdută și regăsită ale orașelor mayașe rămase drept dovadă a unei civilizații foarte înaintate, dar care a sucombat brusc în fața nu se știe cărui obstacol de netrecut.

Pe de altă parte, cartea Mayașii. O civilizaţie pierdută nu aduce lămuriri suplimentare - așa cum m-aș fi așteptat - privind calendarul mayaș, sau obiceiurile ori religia lor. Dar asta nu înseamnă că nu e o carte care merită răsfoită, pentru că ea cuprinde istoria exploratorilor acestei civilizații și a restaurării unor temple. Se citește ușor, ca orice carte scrisă pentru marele public, și conține date verificate științific - deși am citit tone de cărți despre civilizațiile dispărute, am ajuns să evit ficțiunea speculativă a unor așa zise teorii referitoare la mayasi și alte popoare pre-columbiene care ar fi dispărut datorită OZN-urilor, extratereștrilor și ale altor cauze la fel de nepământene.

În Mayasii. O civilizaţie pierdută găsești capitole cu referire la mitologiile mayașe actuale, și această parte mie mi s-a părut dintre cele mai interesante. Și, la fel ca un alt cititor al cărții, de pe alt meridian, am rămas în urma lecturii cu dorul de a vedea în viața asta Chichén Itzá, desenele de la Palenque și piramidele mayașe, după care, poate că la fel ca anonimul de pe goodreads, îmi voi face un tatuaj cu Quetzalcoatl, șarpele cu pene, întru prețuirea unei civilizații care a lăsat în urma ei comori culturale pe care mintea omenească încă nu le-a descifrat pe deplin nici până astăzi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!