Se afișează postările cu eticheta libris. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libris. Afișați toate postările

joi, 11 iulie 2019

Dolores Claiborne de Stephen King. Recenzie



Dolores Claiborne de Stephen King. RecenzieTitlu - Dolores Claiborne
Titlul original - Dolores Claiborne
Autor - Stephen King
Traducerea - Carmen Toader
Editura - NEMIRA
Colecția - suspans
Preţ - 20 lei, 240 pagini
Anul apariţiei - 2009
ISBN - 973-8073-54-5
Gen - horror, suspans
Comercializată pe Libris


Dolores Claiborne este una dintre cele mai bune cărți de suspans pe care am citit-o și aici aș vrea să adaug că mi se pare greșită încadrarea ei ca roman horror. Nu am văzut nimic horror în carte, dimpotrivă. În schimb suspansul desăvârșit creat de King este asemeni suspansului cinematografic creat de marele regizor Alfred Hitchcock în filmele sale unice.

Dolores Claiborne este o femeie trecută bine de prima tinerețe care poartă după ea misterul unei crime din trecut. Ea este de zeci de ani menajera unei bătrâne foarte bogate și foarte severe, dar bătrâna moare în condiții suspecte, Dolores fiind surprinsă de către poștaș alături de Vera Donovan, moartă, cu un vătrai pe care-l ține deasupra capului, ca și cum tocmai ar fi lovit-o. Trecutul se deschide din nou asupra lui Dolores, ca un hău care se pregătește s-o înghită. Poliția o consideră vinovată datorită mărturiei poștașului și datorită suspiciunii că, în tinerețe, și-ar fi ucis soțul. Detectivul care anchetează cazul știe despre moartea lui Joe St George și este convins că Dolores e autoarea ambelor crime.

Cartea este scrisă la persoana întâi, așa că știm ceea ce s-a petrecut în viața lui Dolores pentru că ea, căutată de fiică-sa după moartea Verei și după ce acuzația de crimă împânzește ziarele de scandal, îi povestește acesteia, treptat, cele întâmplate în trecut. Ea spune povestea din tinerețe cu Joe și angajarea ei la incredibil de dificila Vera Donovan. S-a obișnuit cu pretențiile bogătașei, a muncit din greu și a pus aproape orice ban deoparte pentru educația fetei ei. A suferit pentru o vreme din cauza abuzurilor repetate ale bețivului său soț, dar în cele din urmă totul a încetat odată cu moartea acestuia într-o noapte neagră, pe o eclipsă de lună, la scurt timp după ce ea descoperă că Joe îi furase banii, cu complicitatea oficiantului bancar, ca să aibă ce bea.

Confesiunea are rol dublu: o ajută pe Dolores să scape de povara secretului din trecut și restabilește relația de mult ruptă cu fata ei, care la un moment dat a ales să creadă gura lumii, în loc să-și susțină mama, abuzată de soțul alcoolic.

Într-adevăr, moartea lui Joe nu este întâmplătoare. Confesiunea lui Dolores continuă, și fiica ei, într-un moment de sinceritate, îi dezvăluie că taică-său o abuza sexual. Dolores este criminala, dar nu direct, și dacă Joe nu s-ar fi dus în grădină în noaptea fatidică, groapa săpată și pregătită pentru el nu i-ar mai fi devenit mormânt. Dar acum? Vera Donovan, femeia care devenise singura prietenă a lui Dolores, a murit de mâna ei sau nu? Știa Dolores că Vera îi lăsase averea? De ce nu a părăsit-o pe Vera mai devreme, de ce ar fi omorât-o după atâta timp petrecut alături de ea? Romanul vă va da în final răspunsul la întrebările pe care vi le stârnește lectura alertă și plăcută a acestei cărți.

Stephen King a creionat o femeie puternică, însingurată, care a trebuit să se descurce fără niciun alt ajutor în viață. E poate unul dintre personajele feminine remarcabile ale literaturii contemporane și, citind cartea, nu se poate să nu o îndrăgești pentru istețimea și curajul ei.
Dolores Claiborne este un roman care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui cititor pasionat de mistere, crime, psihologie și suspans.




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet pin












vineri, 15 martie 2019

Povestea mea de Michelle Obama. Recenzie



Povestea mea de Michelle Obama. RecenzieTitlu - Povestea mea
Titlul original - Becoming
Autor - Michelle Obama
Traducerea - Corina Hădăreanu
Editura - Litera
Colecția - Memorii Jurnal
Preţ - 37 lei / 620 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-606-333-00-8
Gen - biografie
Comercializată pe Libris

Abia am așteptat să apară această carte și la noi, să citesc și eu ce înseamnă să fii primă doamnă, să fii soția președintelui țării celei mai puternice din lume. Dar Michelle Obama nu descrie doar perioada celor două mandate ale lui Barack, ci o ia încet, din copilăria ei, de la părinții care au învățat-o să fie corectă, să judece lucrurile cât de obiectiv este posibil și să nu renunțe niciodată la visele ei. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: despre o poveste a visului american împlinit cum nu se poate mai frumos. Dar și mai responsabil.

Michelle trece apoi la anii de facultate și de după, la relația ei cu Barack, la logodnă, căsătorie, nașterea celor două fete, concepute in vitro, ascensiunea politică a lui Barack, a relației lor, a antagonismelor dintre ei și a ceea ce i-a apropiat. Cartea Povestea mea este scrisă din perspectiva vieții personale, fără detalii despre urcușul politic, fără dedesubturi și intrigi care în anumite momente le-au afectat viața. Firește că toate se leagă, dar lupa este pusă pe familie, pe viața lor de cuplu, și mai apoi pe îndatoririle sociale și politice pe care și le-a asumat alături de soțul ei. În ultima parte a cărții, în care descrie anii din cele două mandate și viața la Casa Albă, politica este ceva mai prezentă în carte decât în rest.

Cea mai mare parte a cărții este o poveste fascinantă a unei fete de culoare și de origine relativ umilă din Chicago, care a lucrat la Princeton și la Harvard Law School și și-a făurit o carieră plină de satisfacții înainte de a deveni Prima Doamnă a Americii. Ea scrie deschis despre tot, de la înstrăinarea care poate veni odată cu locuitul în Casa Albă, până la dificultățile revenirii la o viață normală, după ce Donald Trump a câștigat alegerile din 2016. La fel de franș povestește Michelle despre un avort spontan - prima ei sarcină, ca și despre fericirea de a deveni mamă prin fertilizarea in vitro sau despre experiența vizitei în Kenya, la familia de origine a lui Barack.

Aceste momente de onestitate sinceră sunt ceea ridică această carte deasupra celorlalte de acest gen. Cum am mai spus, Povestea mea este o poveste despre visul american, cât de departe te poate duce și ce te poate costa. Este povestea unei familii de culoare conștientă de limitările impuse de societate și de niște tradiții uneori bine înrădăcinate. Este despre a descoperi că dacă știi să vorbești pe limba tuturor celor din jur, culoarea pielii sau originea familiei nu mai contează. Este despre povestea unor oameni obișnuiți pe care viața și munca proprie, i-a urcat foarte sus pe scara socială. Este povestea unor oameni care au trăit experiența visului american la maximum, și care, așa cum spunea Barack Obama în primul său discurs ca președinte ales, drumul este liber pentru toți, indiferent de rasă, iar faptul că un politician de culoare a ajuns președintele SUA, în întrecere electorală cu o femeie (Hillary Clinton), dovedește că noi, ceilalți, putem spera să atingem orice culmi visăm.

Ceea ce Michelle omite să spună, este că dacă ea și Barack s-ar fi născut cu zece ani mai devreme, visele lor nu ar fi ajuns niciodată atât de departe. Dar soarta a făcut ca ei să prindă un vânt prielnic al schimbării și deschiderii, și astfel să scrie istorie cu propriile lor vieți.

Povestea mea este o carte foarte bine scrisă, de o mână de expert, probabil după confesiunile înregistrate ale lui Michelle. O recomand cu toată căldura și sinceritatea, ca pe una dintre cele mai bune cărți (auto)biografice pe care am citit-o vreodată.


Fragmente din Povestea mea de Michelle Obama:

"Aveam prieteni de la Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin relații profesionale și prieteni pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit și lucra ca bancher de investiții în oraș. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recuperam cu mese lungi și îmbelșugate. Ieșisem cu câțiva băieți în facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea la Chicago și, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunțasem pe toată lumea, inclusiv pe potențialii pretendenți, că prioritatea mea era cariera. Aveam, totuși, o mulțime de prietene care căutau pe cineva cu care să se întâlnească.

Într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut cunoștință pentru specialiștii de culoare și unde mă întâlneam deseori cu prietenii. Am observat că își schimbase costumul de birou și purta un veston alb de in care arăta de parcă ar fi fost din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e.
Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui deconcertant, Barack era o țintă ce merita urmărită. Arata bine, avea atitudine și era un bărbat de succes. Era atletic, interesant și amabil. Ce și-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în bar convinsă că le fac tuturor o favoare - și lui, și doamnelor prezente. Aproape imediat a fost încolțit de o cunoștință de-a mea, o femeie frumoasă și influentă care lucra în finanțe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă cu Barack. Mulțumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat o băutură și m-am îndreptat spre alții pe care îi cunoșteam.

Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack, prins în ceea ce arăta ca o conversație nesfârșită cu femeia aceea, ce părea sa vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată firea. L-am lăsat să se salveze singur.
"Știi ce m-a întrebat?", mi-a spus în ziua următoare, când a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă. "M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal." Mi-a spus că discutaseră și despre filmele ei preferate și că nici partea aceasta nu mersese bine.

Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai mulți oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de vorbă.) Nu era genul amator de baruri și poate ar fi trebuit să îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de oameni încrezători și care munceau din greu, obsedați de propria ascensiune socială. Aveau mașini noi, își cumpărau primele apartamente și le plăcea să vorbească despre asta la un pahar de Martini, după serviciu. Barack era mai mulțumit să petreacă o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană. În cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni și luni în șir ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor. Insistența lui pentru speranță și potențial de mobilitate venea, după cum am ajuns să înțeleg, dintr-un loc cu totul diferit și deloc ușor accesibil.

A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechibzuit, mai sălbatic. Își petrecuse primii 20 de ani din viață sub porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcanice din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscențele energiei din anii 1970, îmbrățișându-i pe Hendrix și pe Rolling Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelația numelui său complet - Barack Hussein Obama - și a complicatei lui identități. Era alb și negru, african și american. Era modest și trăia modest, dar era, totuși, conștient de bogăția minții lui și de universul de privilegii care avea să i se deschidă. Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat și glumeț, dar nu se îndepărta niciodată de un profund simț al datoriei. Se afla într-un fel de explorare, cu toate că nu știa încă unde avea să îl ducă aceasta. Tot ce știam era că astfel de lucruri nu se puteau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou."

"Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soțul meu zâmbind, anunțând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. Am sărit toți în picioare și, instinctiv, am început să țipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel și soții Biden cu însoțitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrățișare în alta. Era ireal. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și pluteam deasupra, doar ca să văd reacțiile tuturor.

Reușise. Cu toții reușisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine. Acela a fost momentul în care am simțit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid și ușor distorsionat, chiar și când ne mișcam rapid și cu gesturi sigure, ghidați de agenții Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe ușa din spate, și într-un SUV care ne aștepta. Am tras aer în piept când am ieșit afară? I-am mulțumit persoanei care ne-a deschis ușa? Zâmbeam? Nu mai știu. Era ca și cum aș fi încercat zadarnic, iar și iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simțeam așa și din cauza oboselii. Așa cum mă așteptasem, fusese o zi foarte lungă.

Vedeam năuceala și pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopții, explicându-le că și dacă tata câștiga, și dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare. Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliție pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viață, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu mașina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era orașul meu, pe care îl cunoșteam atât de bine, și, totuși, în noaptea aceea, îl simțeam diferit, transformat în ceva neobișnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendați în timp și în spațiu, ca într-un vis.

Malia se uita pe geamul mașinii, absorbind totul. „Tati“, a spus ea, cu un ton neliniștit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“ Barack și cu mine ne-am uitat unul la celălalt și am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că mașinile noastre erau singurele de pe șosea. Barack era de-acum președintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porțiune întreagă din Lake Shore Drive și blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou. Totul era nou."

„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet pin











joi, 7 februarie 2019

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie



Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. RecenzieTitlu - Mințile lui Billy Milligan
Titlul original - The minds of Billy Milligan (prima publicare, 1981)
Autor - Daniel Keyes
Traducerea - Iulia Arsintescu
Editura - Grupul editorial ART
Colecția - Young Art
Preţ - cca 33 lei, 576 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-606-8811-07-9
Gen - biografie, non-fiction
Comercializată pe Libris

Această carte nu este o ficțiune, ci e o cronică tulburătoare a vieții lui Billy Milligan, care a suferit de personalitate multiplă, datorită abuzurilor la care a fost supus de către tatăl vitreg în copilărie și despre care se spune că a avut 24 de personalități. Biografia a fost scrisă de Daniel Keyes (scriitor, autorul cărții Flori pentru Algernon) într-o manieră ușor literaturizată pentru a da fluență lecturii. Keyes a stat de vorbă cu una dintre personalitățile lui Billy Milligan, Profesorul, adică acea personalitate fuzionată total, un Billy întreg, aparent normal, și astfel a reușit să afle tot ceea ce a scris în această carte document.

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

Mințile lui Billy Milligan începe cu violurile care au dus la arestarea lui Billy, după care el afirmă că nu este agresorul, cu toate că una dintre victime l-a recunoscut. Din aproape în aproape, anchetatorii sunt lăsați să descopere unele dintre personalitățile lui și cu toții rămân siderați de felul în care diversele persoane apăreau la lumină și preluau controlul conștiinței. Din sceptici, care bănuiau că Billy joacă teatru ca să scape de închisoare, deveneau uluiți de rapidele transformări totale ale lui Billy și de multitudinea de trăsături de caracter pe care le conținea fiecare dintre aceste părți disociate ale minții lui. Dar nu numai de trăsături de caracter este vorba, ci și de abilități pe care un om care ar vrea să păcălească un complet judecătoresc nu ar putea să le aibă.
De exemplu, una dintre personalități este Ragen, un sârb care are accent sârbesc, cunoaște limba sârbă și se comportă agresiv atunci când trebuie să apere integritatea fizică și psihică a lui Billy. Altul este Arthur, un intelectual britanic cult și rasat. Acesta vorbește cu accent britanic, este arogant și are o vastă cultură generală. El știe totul despre toate celelalte personalități cu excepția Profesorului, care va apărea după ce Billy face tratament și recuperare intensive într-un centru de sănătate mintală la Athens. Însă printre personalitățile lui Milligan există copii, fetițe, adolescenți, tineri, maturi. Fiecare dintre ei arată diferit și are o altă vârstă, conform spuselor și desenelor făcute de Billy, deși cu toții folosesc trupul și mintea lui Billy Milligan.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

Citind cartea, aproape că nu-ți vine să crezi că personalitățile din mintea lui Billy sunt niște alter-ego-uri ale lui și nu persoane separate. Mărturisesc că mă întâlnesc pentru prima dată cu o asemenea lectură și că pe mine m-a impresionat profund și m-a determinat să-mi pun multe întrebări în legătură cu psihicul nostru.
Biografia sa, așa cum i s-a spus lui Daniel Keyes de către diferitele personalități ale lui Billy, scoate în evidență diversele incidente din viața lui. Ne este arată presiunea imensă la care a fost supus când era copil și era înspăimântat de amenințarea cu moartea pe care o rostea mereu tatăl lui vitreg după ce abuza sexual de el. Când, în pragul adolescenței fiind, Billy nu a mai putut suporta teroarea sub care îl ținea soțul mamei lui de ani de zile și a vrut să se sinucidă, a apărut disocierea minții sale, iar Billy cel slab și neajutorat în fața abuzurilor a fost adormit mai mulți ani (acea parte din conștiință era adormită), celelalte personalități/părți ale sale preluând controlul și ieșind la lumină pe rând.

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

În situația delicată a violurilor, cele 10 personalități de bază, care nu știau la acea dată că trupul și mintea lui Billy erau locuite de 24 de persoane, află până la urmă ca autoarea agresiunilor era Adalana, o adolescentă lesbiană care-și dorea doar să fie iubită și să iubească. Ea nu apărea prea des în lumină și fura timp de la Ragen, în timp ce acesta era beat. Dincolo de cele 10 personalități, încep să iasă la lumină și altele, despre care Arthur, care era un fel de șef al celorlalți, știa, și pe care îi numea indezirabili, pentru că aveau comportament antisocial. Arthur, care stabilea regulile, nu le permitea acestora să preia controlul conștiinței și nici nu le vorbise celor zece despre ei. Astfel, indezirabilii furau timp pentru a ieși în lumină și a prelua controlul conștiinței, creând astfel anumite perioade de confuzie totală.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

În final cartea are un fel de epilog care descrie pe scurt ce s-a mai întâmplat cu Billy Milligan după ce seria de convorbiri cu Daniel Keyes s-a terminat. Billy a fost achitat de violuri dar parcursul vieții sale arată un om suferind, chinuit de unii medici, de unii judecători și de legile de-a dreptul ciudate din America. Acele legi lasă loc liber agresiunii psihice, și nu numai, asupra unor oameni fără puterea de a se apăra. Billy este mutat din centrul de la Athens unde a reușit să se vindece și să fuzioneze toate cele 23 de personalități într-una singură. Însă este mutat undeva unde totul arată ca la o închisoare, nu este liber să picteze și să facă tot ceea ce poate face ca hobby, iar abuzurile sunt frecvente. Drept consecință, mintea sa se disociază din nou, și după ce viața îi mai dă niște șuturi prin intermediul unei femei care pretinde că-l iubește și se mărită cu el ca să-i fure banii și să dispară, după niște ani buni, legea se modifică și îi permite lui Billy să revină acolo unde s-a reușit vindecarea sa în trecut. Numai că acum, el se află într-o stare mult mai gravă decât era când sosise aici prima oară.

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

Mi-ar fi plăcut să știu dacă s-a găsit vreun medic care să întrebe diversele personalități când s-au născut, unde, în ce secol, adică, și apoi să verifice dacă ele au existat cândva ca persoane reale. Cum pot să co-existe în același trup și aceeași minte personalități atât de diferite ca Ragen, tipul de soldat, Arthur, intelectualul și Christene, fetița de 3 ani care știe prea puține despre lume și viață? Oare teoria orientală a vieților anterioare și-ar putea găsi un suport? Sau probabil că intuiția conștientului colectiv știe ce spune în expresia "a fi (sau nu) în toate mințile"? Poate că mintea omenească este, de fapt, o sumă de personalități separate care se manifestă ca întreg.

Aflu tot din carte că echipe medicale au stabilit în studii pe mai mulți pacienți cu tulburare de personalitate multiplă că un același creier dă EEG-uri radical diferite când o personalitate sau alta iese la lumină. În acest caz, ce înseamnă această tulburare? Să fie ceva de genul posesiune psihică? Sunt acele personalități chiar părți diferite ale minții umane care în anumite condiții se pot disocia, ori sunt spirite din exterior (cum putea Arthur să citească ceea ce-l interesa când era în umbră, dacă trupul lui Billy se afla în spital și nu avea acces la nicio bibliotecă științifică?)? Dacă acele persoane sunt reale și co-există într-un alt loc în lume, ce se întâmplă cu ele când conștiința lor se manifestă în trupul lui Billy sau al altui astfel de pacient? Întrebări, întrebări fără răspuns....

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

....iar dacă niciun medic, fie din curiozitate medicală sau personală, nu și-a pus nicio altă întrebare în afară de cum să-l vindece pe Billy, înseamnă că ne este frică de necunoscut deși având pe mână un asemenea caz ar oferi o imensă perspectivă și oportunitate de a afla unele dintre marile misterele ale minții omenești.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet pin











miercuri, 16 ianuarie 2019

Identitati furate de Douglas Kennedy. Recenzie



Identitati furate de Douglas Kennedy. RecenzieTitlu - Identități furate
Titlul original - The big picture (apărută prima dată în 1997)
Autor - Douglas Kennedy
Traducerea - Mihaela Simona Mărculescu
Editura - Orizonturi+Sirius
Colecția - Literatură universală
Preţ - 13 lei, 408 pagini
Anul apariţiei - neprecizat
ISBN - 973-9342-51-5
Gen - aventura, crimă, thriller
Comercializată pe Libris

Acest prim roman de Douglas Kennedy tradus la noi, este un best seller internațional de mare și neașteptat succes. Se spune despre autor că poate rivaliza cu celebrul John Grisham. Eu nu am citit nimic de John Grisham, dar voi, cei care ați răsfoit cărțile lui, poate aveți o părere deja formată și puteți opina în cunoștință de cauză.
Dar să vedem ce ne propune Douglas Kennedy în cartea sa, care se poate achiziționa și online de pe site-ul libris.ro

[Atenție! Urmează spoilere!]
Ben Bradford este un avocat de pe Wall Street, care trăiește o viață confortabilă în Connecticut, cu soția și doi copii mici, dar se pare că se îndreaptă destul de devreme spre criza de la 40 de ani. El și-a dorit de mic copil să fie fotograf, are o colecție valoroasă de aparate foto vechi și rare, totuși simte că viața îl îndepărtează de la această dorință a sa.

Din amintirile lui Ben aflăm că de mic dorea să fie fotograf, dar atât la presiunile tatălui său cât și datorită neșansei, a trebuit să facă ceva ce nu-i plăcea deloc. În trecutul lui Ben există o femeie care i-a influențat cumva destinul. Kate Brymer fusese prietena lui în facultate și, la un moment dat, decid să petreacă un an la Paris. Ea își găsește rapid un loc de muncă, iar apoi îl părăsește pe Ben pentru șeful ei. Astfel, singur și fără loc de muncă, el trebuie să se întoarcă în țară și să accepte, învins, drumul de viață trasat de tatăl său.

Beth, soția lui, este o scriitoare frustrată, care se înstrăinează din ce în ce mai mult de el. Apoi Ben descoperă că ea are un amant, în mod ironic, un alt fotograf eșuat, și acceptă o confruntare cu bărbatul, Gary Summers, pe care Ben, în furia lui acumulată în timp, îl omoară. Ben caută să-și ascundă cu atenție crima, dispare și apoi preia identitatea victimei, încercând să-și construiască din detalii o moarte, aparent, accidentală și apoi să-și facă o nouă viață, necunoscută, într-un loc îndepărtat. În cazul lui Ben, aceasta are loc într-un oraș mic din Montana, iar viața lui este bogată în ironii ale sorții, de exemplu tardivul său succes ca fotograf. Iar până la urmă, va trebui să dispară din nou. [Aici se termină spoilerele!]

Cartea este convingătoare, plină de sensuri, de similitudini cu, probabil, multe dintre propriile noastre vieți. Romanul Identități furate abordează problematici delicate cum ar fi căsătoria și divorțul, identitatea, crima, pasiunea, visele, responsabilitatea și durerea. Fiecare dintre aceste teme lasă impresii de durată asupra cititorului și rezonează cu acesta.

Douglas Kennedy s-a născut la New York în 1955, ca fiu al unui broker de bursă. I-a plăcut să studieze istoria și, conform propriilor spuse, a considerat că acest hobby l-a făcut un bun romancier. La 22 de ani se mută la Dublin, unde învățase un an la Universitatea Trinity College și, după un scurt ocol prin teatru, a început să scrie și să publice cărți. Prima sa carte, o povestire despre călătoriile sale în Egipt, se numește Beyond the Pyramids/Dincolo de piramide. Kennedy este autorul a douăsprezece romane, printre care se numără și best seller-ul Identități furate.

Mai mult de 14 milioane de copii ale romanelor sale au fost vândute în întreaga lume, iar opera sa a fost tradusă în douăzeci și două de limbi. Cărțile lui Kennedy au adesea acțiunea în Europa. În noiembrie 2009, a primit primul "Mare Premiu al ziarului Figaro", acordat în Franța, pentru popularitatea romanelor sale.


Pentru alte recenziil
vă rog accesați pagina Recenzii cărți.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet Google plus pin












vineri, 11 ianuarie 2019

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie



Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. RecenzieTitlu - Cabaret Biarritz
Titlul original - Cabaret Biarritz
Autor - Jose C. Vales
Traducerea - Marin Mălaicu-Hondrari
Editura - TREI
Colecția - Fiction Connection
Preţ - 10 lei, 207 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-719-818-8
Gen - policier, suspans
Comercializată pe Libris

La Paris, în 1938, Philippe Fourac este directorul și proprietarul La Fortune, o editura de cărți populare, care vizează în primul rând o audiență formată din femei bogate. Dușman al autorilor de avangardă, Fourac este constant în căutarea unor fapte și argumente cu aspect „sângeros și morbid“ care pot fi transformate, de o peniță bună, într-un roman de succes. Miet deja scria romane populare în epocă și acceptă oferta mutându-se imediat în sudul Franței, la Biarritz.

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie

Așa s-a născut proiectul "Cabaret Biarritz". Fourac îi încredințează lui Miet ideea de a scrie un roman „serios, dar atractiv“ despre evenimentele dramatice care în vara anului 1925 au zguduit eleganta stațiune de lux Biarritz. Articolele de știri ale timpului publicate în La Petite Gironde vorbeau despre corpul unei tinere femei, găsită pe plajă, cu o gleznă blocată într-un inel de ancorare din port. Fata lucra la librăria Operclaritz și avea șaisprezece ani. Atârna cu fața în jos, goală, cu glezna prinsă de unul dintre inelele pe care pescarii le folosesc pentru a ancora bărcile. Un caz raportat de poliție în rândul incidentelor tragice, obișnuite după "o noapte de distracție în Côte Basque".

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie

Ajuns la Biarritz, Miet ia interviuri prietenilor și cunoscuților victimei, apoi trece la dansatoarele de cabaret Les Sirenes, la turiștii bogați din Casino Bellevue, și la o serie aproape nesfârșită de conducători, bijutieri, aruncători de cuțite, artiști gay și alte personaje care avuseseră legătură cu femeia ucisă. Dar cu cât numărul declarațiilor crește, cu atât se îngroașă misterul.

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie

Nu este ușor să identific ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, pentru că sunt multe detalii și nuanțe pe care le-am savurat. Cu toate acestea, dacă trebuie să fac o alegere, acest lucru revine stilului autorului. Un stil de scriere care sună teatral, cum ziceam, care curge fără nici un efort. Este cea mai versatilă scriitură pe care am avut vreodată plăcerea de a o citi: uneori contondentă, alteori directă, de cele mai multe ori dulce și blândă, dar întotdeauna adaptată perfect la diferitele personaje care alcătuiesc o individualitate incredibil de clară și tangibilă.

Cabaret Biarritz este una dintre acele cărți pe care, dacă sunteți extrem de norocoși, o veți citi doar o singură dată în viață. Pentru că da, acest roman este ceva atât de special încât nu poate fi comparat cu ceea ce ați citit până acum. Scriitura este și ea specială, teatrală, de parcă vezi un actor ținând un monolog pe o scenă, inițial fără decor. Doamnelor și domnilor, luați loc și lăsați-vă purtați înapoi în timp. Veți investiga alături de autor Biarritz-ul efervescent al anilor '20, de care vă veți lăsa fascinat, și veți pătrunde în lumea pestriță, burghez provincială a stațiunii, dar și în cabarete, bordeluri de lux și restaurante șic.

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie

Cabaret Biarritz de José C. Vales este o carte care vă va cuceri de la primele pagini și care vă va ține în suspans mai mult decât v-ați imagina. O recomand cu plăcere și vă provoc să spuneți în comentarii ce părere v-a lăsat această adevărată capodoperă literară.

José C. Vales (născut în 1965, la Zamora, Spania) este un scriitor spaniol și traducător de literatură engleză. A studiat la Salamanca și Madrid și a tradus numeroși autori englezi și americani, inclusiv Dickens, Trollope, Austen, Wilkie Collins, Defoe, Mary Shelley, Arnold Bennett, Eudora Welty, Stella Gibbons. Pentru cartea recenzată în acest articol a primit în 2015 Premiul Nadal.




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet Google plus pin












vineri, 4 ianuarie 2019

Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. Recenzie



Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. RecenzieTitlu - Mic dejun la Tiffany
Titlul original - Breakfast at Tiffany's
Autor - Truman Capote
Traducerea - Constantin Popescu
Editura - Polirom
Colecția - Top 10
Preţ - 19 lei, 192 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978-973-46-3197-1
Gen - romance
Comercializată pe Libris

Când am pus în coș cărțile de la Libris la ultima mea comandă, prima dintre cărțile alese a fost această nuvelă de Truman Capote, Mic dejun la Tiffany. Văzusem mai demult filmul cu Audrey Hepburn în rolul principal, și nu mai țineam minte mare lucru, decât că, în amintirile mele, era un film alb negru, bine făcut. Acum eram mai mult decât curioasă să citesc cartea (din păcate, filmul se îndepărtează de la firul narativ al nuvelei; voi face într-un alt articol o comparație între carte și film) și țin să spun de la bun început că Mic dejun la Tiffany este printre foarte puținele cărți citite în 2018 pe nerăsuflate, într-o jumătate de zi în care doar în câteva pauze strict necesare mi-am luat ochii de pe ea.
Da, am citit cartea în prima zi de Crăciun, relaxată într-un fotoliu, cu picioarele pe caloriferul fierbinte, lângă o pisică. La fel ca Holly Golightly 😊

Nuvela lui Truman Capote datează din 1958. Iar povestea, localizată în New York-ul anului 1948, este spusă de un scriitor aspirant al cărui nume nu-l cunoaștem, și care a locuit o vreme în același bloc de apartamente ca și Holly Golightly, o tânără de 18-19 ani. El vede într-o zi, la un prieten, o fotografie cu o sculptură africană alături de un bărbat de culoare. Sculptura este a unei femei și aduce uimitor de mult cu fosta sa vecină, Holly. Posesorul pozei îi răspunde că bărbatul a fost fotografiat la el acasă, în Africa, și că venera acea statuetă, sugerând că a cunoscut-o pe femeia respectivă și că o prețuiește nespus.

Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. RecenzieAstfel, naratorul își amintește de zilele în care o cunoscuse pe frumoasa Holly, deși se îndoiește că fata ar fi ajuns vreodată în Africa. Dar acest lucru nu este exclus, din cauza problemelor pe care le-a avut înainte să dispară din viața mondenă new-yorkeză, datorită legăturilor ei cu un anume Salvatore Tomato. Holly este o fată de societate care găzduiește petreceri în apartamentul ei mic, aduce un șir de bărbați bogați, care o susțin financiar sau chiar sunt vrăjiți de felul ei de a fi. Observând că are un efect hipnotic asupra bărbaților, Holly își folosește atu-ul ca să ducă o viață de lux, seducând bărbați foarte bogați. Ca atare, nu are un loc de muncă ci trăiește doar prin socializarea cu bogătași care o duc la restaurante pretențioase și îi oferă bani și cadouri scumpe; ea speră să se căsătorească cu unul dintre ei și ajunge aproape să-și împlinească visul alături de un politician din Brazilia.

Potrivit lui Capote, care a dat un amplu interviu pentru revista Playboy după publicarea cărții, Golightly nu este o prostituată, ci o gheișă americană. Consultând niște surse am aflat, nu fără surprindere, că modelul pe care l-a luat Capote în creionarea personajului Holly a fost mama sa.

Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. RecenzieNaratorul, însă, nu face parte dintre sponsorii lui Holly, ci este un fel de prieten, cu toate că se atașează de ea la un moment dat și o ajută când dă de bucluc. Tânăra își păstrează secretele, nimeni neștiind despre ea de unde vine și cine este de fapt. Se preface o copilăroasă, acest aspect fiind una dintre armele ei de seducție. Blondă, fragilă, ingenuă, misterioasă și, aparent, inocentă, Holly frânge inimi și stoarce buzunare altminteri doldora de bani. Deși mereu e înconjurată de lume, în realitate este o singuratică și o nefericită. E o fugară. Fuge de soțul cu care s-a cununat prea devreme, apoi fuge când ar trebui să dea socoteală pentru legăturile sale cu un cap mafiot.

O existență aventuroasă, colorată, luxoasă, dar care inevitabil are și o cealaltă față a monedei. Holly e un personaj complex, nevrotic, care fuge de o realitate inconfortabilă. Anul în care se desfășoară acțiunea nu este ales întâmplător. Războiul s-a terminat, iar ea este derutată, ca, de altfel, întreaga Americă a acelor ani. Ea este o versiune feminină a lui Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger), adolescentul dezorientat, psihotic, simbol al generației americane de după război, căutându-și identitatea într-o lume care a făcut implozie.

Dar nuvela este superbă, fără stângăcii, fără cusur, ori are doar cusururile propriilor noastre prejudecăți. O poveste captivantă despre un destin trist, dacă te gândești că Holly își vede spulberate toate visele din cauza naivității ei. De citit, de savurat, de văzut și filmul și de comparat.

Lectură plăcută!



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet Google plus pin










vineri, 14 decembrie 2018

Moartea la Deptford de Anthony Burgess. Recenzie



Moartea la Deptford de Anthony Burgess. RecenzieTitlu - Moartea la Deptford
Titlul original - A dead man in Deptford
Autor - Anthony Burgess
Traducerea - George Volceanov
Editura - Humanitas
Colecția - raftul Denisei
Preţ - cca 8 lei, 328 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-973-689-991-1
Gen - biografie ficționalizată, roman istoric
Comercializată pe Libris

Înainte de a face recenzia cărții Moartea la Deptford cred că se cuvine să amintesc cititorilor că scriitorul Anthony Burgess (1917 - 1993) a fost un romancier britanic, al cărui cel mai celebru roman, distopia Portocala mecanică, a fost ecranizat în 1971 într-un film de mare succes la vremea sa. Burgess a scris peste 50 de romane, iar Moartea la Deptford este ultimul, scris și publicat în anul trecerii sale în neființă. În romanele sale, Burgess combină ingeniozitatea lingvistică și erudiția plină de înțelepciune cu situații neobișnuite și satiră socială ascuțită. Deși viziunea sa asupra societății moderne este una pesimistă, ficțiunea lui are multe tușe comice.

Într-o poveste îndrăzneață prin istorie, teologie, sex, limbaj și spionaj, Anthony Burgess scrie un thriller literar realist, dezarmant, cu un erou principal care nu e altul decât Christopher Marlowe, dramaturgul contemporan cu Shakespeare și rival literar al acestuia. Burgess a fost fascinat de personalitatea lui Marlowe și, bazându-se pe biografia dramaturgului, pe evenimente reale, dar și pe speculații, autorul întrețese o serie întreagă de posibilități istorice și plauzibilități cu fapte reale creând un personaj fictiv cu rădăcini în istoria adevărată.

Moartea la Deptford de Anthony Burgess. Recenzie

Povestea din Moartea la Deptford se împarte în trei părți; mai întâi Burgess aduce în fața cititorului studenția lui Marlowe, apoi anii în care devine celebru cu piesele sale la Londra, și în final ultimele sale zile trăite la Westminster inclusiv complotul pus la cale pentru a fi ucis la 29 de ani. Romanul este scris din perspectiva unui povestitor, care în roman nu este autorul, ci un alt personaj, Jack Wilson, un actor care în tinerețe a jucat roluri de femei (în epoca elisabetană era înjositor ca femeile să fie actrițe, iar rolurile feminine erau interpretate de către cei mai tineri actori ai unei trupe) în piesele lui Shakespeare și astfel l-a cunoscut și pe Marlowe. Limbajul folosit de Burgess în roman este adaptat stilului elisabetan.

Cartea începe cu momentul în care Marlowe devine absolvent al King’s School din Canterbury-ul natal, după care începe să se implice în politică și religie, o combinație la modă în acele vremuri. Însă poziția pe care o adoptă îl târăște în scandaluri, de care scapă oarecum, mai ales după ce are acces la societatea teatrală londoneză. Aici, naratorul Jack Wilson, care juca rolul personajului feminin Bel-Imperia din piesa Tragedia Spaniolă de Thomas Kyd (în paranteză fie spus, această piesă a stat la baza capodoperei shakespeariene Hamlet, ba chiar este un plagiat al ei, dacă-mi permiteți să spun așa) îl vede pentru prima oară pe Kit Marlowe.

În continuare, cartea surprinde fidel atmosfera Angliei elisabetane, detaliind lumea scenei, și nu numai, din acea perioadă de înflorire culturală fără precedent în istoria ei de până atunci. În contextul actoricesc descris într-o paranteză de mai sus, este evident că viața personală a multor dramaturgi și actori celebri din acea vreme era pigmentată de anumite picanterii care nu scapă de penița maestrului Burgess. Homosexualitatea lui Marlowe, ca și a lui Shakespeare, de altfel, este reflectată în roman, alături de o viziune a moralei restrictive a societății, ca o ciocnire de idei între iraționalitatea creștină și erudiția greco-latină. Romanul este plin de imaginile contradictorii ale puritanismului englez, cu moravuri care mai de care mai deșucheate, cu violență, mizerie umană, cruzime sau lipsă de scrupule.

Moartea la Deptford de Anthony Burgess. Recenzie

Deși istoria nu spune prea multe despre aceasta, Burgess îl pune pe Marlowe în situația de a face și spionaj pentru regina protestantă Elisabeta I, care în timpul domniei sale a apărat Anglia de amenințările catolice din partea Franței, Spaniei și Scoției.  Anthony Burgess își conduce tânărul dramaturg de-a lungul Canalului Mânecii și până la misiunile din Highlands, pentru a contracara intrigile uzurpatorilor tronului Elisabetei. De-a lungul drumului, Marlowe învață să fumeze de la Sir Walter Raleigh, îl ajută pe Shakespeare să înceapă pe Henry VI, și încă mai găsește timp să-și scrie piesele în timp ce dobândea faimă și avere.

Dar într-o noapte, într-o tavernă sordidă, este pus în aplicare un complot și tânărul Kit e ucis. Cine l-a ucis, nu se știe nici astăzi. Or fi fost serviciile, rivalii literari, iubiții părăsiți, sau o fi fost o simplă întâmplare care s-a terminat tragic? Nimeni nu are un răspuns.

Burgess stăpânește cu măiestrie acțiunea romanului și aduce în fața cititorului nuanțele lingvistice și ficționale ale vieții acestui dramaturg plin de strălucire, reflectând și cruzimea unei epoci terifiante, dar de glorie postumă. Moartea la Deptford e o carte care strălucește de spiritualitate și umor, un tribut adus de un mare scriitor englez geniului care a fost Cristopher Marlowe.




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet Google plus pin











joi, 6 decembrie 2018

Intoarcerea lui Heathcliff de Lin Haire-Sargeant. Recenzie



Intoarcerea lui Heathcliff de Lin Haire-Sargeant. RecenzieTitlu - Întoarcerea lui Heathcliff
Titlul original - The Story of Heathcliff’s Journey Back to Wuthering Heights
Autor - Lin Haire-Sargeant
Traducerea - Irina Horea
Editura - Orizonturi
Preţ - cca 13 lei, 352 pagini
Anul apariţiei - 2013
ISBN - 973-00000-005
Gen - dragoste, romantic
Comercializată pe Libris

Pe la mijlocul anilor '90 apăruse pe la noi o editură care publica furibund romane populare pe banda rulantă. Unul dintre ele era și Întoarcerea lui Heathcliff, care dacă-mi amintesc bine, se numea doar Heathcliff în acea variantă, de autoarea americană Lin Haire-Sargeant. Era moda sequel-urilor, a continuărilor unor romane celebre din perioada clasicismului literaturii engleze și parcă toată lumea voia să afle ce s-a mai întâmplat cu eroii preferați ai romanelor pe care mai toți le citisem.
Nu-mi luasem cartea, pentru că auzisem că are și scene mai intime în ea, și pe atunci părinții mei nu m-ar fi lăsat să citesc așa ceva. Dar tare eram curioasă să o răsfoiesc, măcar, ceea ce atunci nu am reușit.

Intoarcerea lui Heathcliff de Lin Haire-Sargeant. Recenzie

Întoarcerea lui Heathcliff , publicată prima oară în 1992, este, așadar, continuarea unicului roman scris de Emily Bronte, La Răscruce de vânturi, publicat în 1847. Pe scurt, în La Răscruce de vânturi Catherine, fiica unui bogătaș, locuiește alături de Hindley, fratele ei, și de un cerșetor, Heathcliff, pe care tatăl celor doi copii îl aduce să-l crească fiindu-i milă de el. Catherine se înțelege bine cu noul venit și devin prieteni. Peste ani, cei doi se simt atrași unul de celălalt, dar cutumele societății o împiedică pe Catherine să recunoască iubirea față de Heathcliff, și ea se va căsători cu Edgar Linton, un vecin, bogat, la fel ca ea. Heathcliff, de supărare, pleacă, și peste trei ani se reîntoarce bogat și se însoară cu sora lui Edgar, Isabella. În scurt timp aceasta moare la naștere. Catherine rămâne și ea însărcinată și naște o fetiță, după care moare la fel ca Isabella. Peste niște ani, vine și sfârșitul lui Heathcliff, în circumstanțe dubioase, doar acum, în moarte, el și Catherine putând fi uniți.

Întoarcerea lui Heathcliff este un roman tipic pentru interesul prezentat de scriitorii americani contemporani pentru romanele victoriene. Lin Haire-Sargeant încearcă să profite de golurile lăsate de romanul sursă pentru a propune cititorului o abordare modernă, în încercarea de a rămâne credincios stilului literar al secolului al XIX-lea, sugerând un alt punct de vedere al unei povestiri bine cunoscute, printr-o amestecare postmodernă a personajelor istorice și fictive.

Romanul lui Lin Haire-Sargeant urmărește ceea ce s-a întâmplat cu Heathcliff în cei trei ani în care a devenit bogat. Cartea lui Emily Bronte ne lasă cu anumite semne de întrebare - cum a putut acest fost cerșetor să devină bogat într-un timp așa de scurt? S-a dedat la fărădelegi ca să facă avere? Lin Haire-Sargeant preia firul narativ și completează spațiul lipsă.

Intoarcerea lui Heathcliff de Lin Haire-Sargeant. Recenzie

Firește, deși autoarea încearcă să scrie în stilul lui Emily Bronte, și pe alocuri reușește, cartea Întoarcerea lui Heathcliff nu este la fel cu sursa. Stilurile e firesc să difere, narațiunea este alta, urmărește personajele din alte unghiuri și, de ce nu, aruncă o altă lumină asupra romanului inițial. Heathcliff află cine este și de unde provine, cine-i sunt părinții, ori cel puțin tatăl. Aici autoarea face niște conexiuni între cele mai cunoscute romane ale surorilor Bronte și întrepătrunde firele narative și personajele din cărțile lor. Heathcliff se duce la domnul Rochester (personaj din Jane Eyre de Charlotte Bronte) și, aflând niște adevăruri despre rădăcinile lui, devine bogat. Dar misterele și lucrurile lăsate nespuse de către Emily Bronte nu se opresc aici, iar viața lui Heathcliff capătă o altă turnură și alte valențe în tot acest timp în care a stat departe de Wuthering Heights.

Mie cartea mi-a plăcut, dar nici nu am avut așteptări mari de la ea. La răscruce de vânturi rămâne un roman canonic, unic în literatura universală, iar Întoarcerea lui Heathcliff de Lin Haire-Sargeant este un roman contemporan, de dragoste, bun. Dacă el va deveni altceva și valoarea îl va face să rămână deasupra altor titluri, numai timpul ne va spune.
Până una-alta, de 25 de ani această carte cunoaște tiraje noi în mod constant.




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share tweet Google plus pin