Astazi este premiera filmului românesc Revederea, la cinema Patria (ora 12.00) si la Palatul National al copiilor (ora 18.00). Un film de Bogdan Alexe si Tiberiu Rotarescu. In distributie: Maia Morgenstern, Tudorel Filimon, Wilmark, Aliona Moon.
Un film despre adolescenti, iubire, talent si vise care devin realitate.
later update: scurt review de la o prietenă care a mers la film astăzi "Oana, e un film frumos, proaspăt, energic și muzical. Sper să-l vezi și tu!"
S-a născut pe 9 noiembrie 1914 în Austria, cu numele real de Hedwig Ava Maria Kiesler într-o familie bogată din Viena. Tatăl ei era bancher iar mama, pianistă.
Datorită frumuseții ei este remarcată și ajunge o actriță foarte apreciată în studiourile MGM, în perioada de aur a cinematografului american. Despre primele ei filme nu se mai știu multe lucruri. În 1933 joacă rolul principal într-un film catalogat la vremea respectivă "pentru adulți" (Ecstasy, în regia lui Gustav Machaty), în care o foarte tânără soție descoperă că soțul ei este un om rece și distant. Deși extrem de bogat, femeia îl părăsește pentru un inginer de vârstă apropiată, alături de care își găsește împlinirea erotică. Din cauză că Hedy apare în câteva scene înotând sau călărind goală, și datorită unei scene erotice mai explicite, în care de fapt erau filmate doar chipurile actorilor, filmul a fost cenzurat, tăiat, bucățălit, pentru a putea fi difuzat în societatea puritanistă a vremii.
De altfel, faima filmului s-a stins relativ rapid, dat fiind că a fost unul dintre ultimele pelicule ale erei filmului mut. Ghinionul ei a fost că în anul lansării filmului s-a căsătorit cu un bărbat care a făcut tot posibilul să cumpere cât mai multe copii ale peliculei pentru ca aceasta să nu mai poată fi difuzată, iar mai târziu, în memoriile sale, povestește despre cât de posesiv era primul ei soț. Fritz Mandl era al treilea cel mai bogat austriac al vremii și făcea comerț cu arme. A avut contacte solide cu oficiali germani și italieni, chiar dacă era pe jumătate evreu și i-a vândut arme chiar lui Mussolini. Cum se comporta foarte posesiv cu Hedy, aceasta nu a avut altă cale decât divorțul pentru a putea să joace în continuare.
Dar nu a divorțat oricum, ci pur și simplu și-a făcut o bună prietenă din camerista ei și într-o seară l-a rugat pe Fritz să-i lase plăcerea de a cina cu toate bijuteriile pe ea. După cină și-a luat camerista și, deghizată, a fugit la Paris împreună cu aceasta.
Ulterior divorțului îl întâlnește pe Louis B. Mayer (unul din cei trei fondatori ai studiourilor hollywoodiene Metro Goldwyn Mayer) care vede în ea o a doua Garbo. Tot el este cel care îi inventează numele de scenă care o va consacra.
Hedy era de statură mijlocie dar avea trăsături perfecte ale feței, ceea ce o recomandă pentru rolurile de femeie fatală și o pune să dea replica unor actori celebri precum Clark Gable, Spencer Tracy, William Powell. Jocul natural, adeseori foarte bine accentuat prin mimică și gesturi - datorită școlii de actorie făcută pe vremea filmului mut, când doar prin mimică și gesturi trebuia să transmiți emoții, îi asigură o carieră artistică lungă, deși presărată cu unele greșeli, ca de exemplu refuzul rolurilor principale din Cassablanca și Lumina de gaz, care au făcut-o, astfel, celebră pe Ingrid Bergman.
De-a lungul vremii își construiește o reputație de actriță cu care se lucrează greu și care nu stă mult timp măritată (a fost căsătorită de 6 ori). A avut doi copii, cu cel de-al treilea soț, actorul John Loder. În ultimii ani ai vieții a trăit retrasă la reședința sa din Orlando, Florida. A murit pe 19 ianuarie 2000, la 86 de ani.
Principalele filme în care a jucat au fost: Ecstasy, Algiers, Ziegfeld Girl, Heavenly Body, Samson and Delilah, My Favourite Spy.
Peste câteva zile, pe 8 noiembrie împlinește 78 de ani. O viață dedicată filmului polițist, de acțiune.
Eram în clasa a șaptea când filmul Zorro ajunsese la noi la cinematograf. Pe atunci nu prea ratam nici un film la cinema. Când pe ecran au apărut ochii albaștri ai lui Alain Delon, am avut senzația că timpul s-a oprit preț de câteva secunde. A devenit pe loc actorul meu preferat, detronându-l pe Charlton Heston pe care îl văzusem în Cidul. Și într-un fel, a rămas până astăzi.
Alături de alți mari actori ai vremii a jucat în Laleaua neagră, Clanul sicilienilor, Rocco și frații săi, Ghepardul, Samuraiul, Pour la peau d'un flic, Domnul Klein, Aeroportul, și câte alte filme comedii, cu suspans, polițiste ori de aventuri.
Dincolo de farmecul personal incontestabil, Alain Delon a fost și încă mai este un mare actor. Poate unele roluri nu au fost dificile, dar chiar dacă stilul policier pare facil, Alain a făcut roluri memorabile atunci când a fost solicitat să joace într-un film.
A fost căsătorit cu Nathalie Delon, a avut o legătură de lungă durată cu Mireille Darc, la maturitate s-a căsătorit din nou cu un model olandez. O viață destul de tumultuoasă, asemănătoare cu unele dintre rolurile jucate, o viață de Scorpion veritabil, care vrea să cunoască extremele, să fie înger și demon în același timp.
Indiferent ce a ales el să fie, filmele lui vor rămâne în cinemateca de aur a lumii chiar dacă acum, pentru o vreme, gusturile par să fie diferite de filmele anilor șaizeci și șaptezeci.
Prima parte din seria trilogiei The Hobbit, de J.R.R.Tolkien a fost lansată anul trecut. Anul acesta urmează să apară partea a doua.
Filmul începe oarecum cu scenele de la începutului seriei LOTR. Frodo, ușor neatent la ceea ce face Bilbo, surescitat de apariția în zonă a vrăjitorului Gandalf. Dar Bilbo își scrie memoriile, ca să aibă Frodo ce citi și învăța mai târziu.
Hobitul este povestea în care Bilbo găsește inelul lui Sauron. Este povestea in care gnomii pierd teritoriul care trebuie recucerit de la dragonul Smaug. Este povestea oricărui drum de viață, în care un scop, pentru a fi atins, cere sacrificii, perspicacitate, ajutorul prietenilor, luptă, și uneori, știința de a pierde sau de a te retrage. În urma unro astfel de experiențe nu mai poți fi același om. Bilbo, dintr-un hobit obișnuit devine un erou. La fel cum în LOTR, Gandalf își ia inițierea de magician Alb, iar Arargon, dintr-un călător incognito, un anonim, devine rege.
Așadar această primă parte a trilogiei este povestea găsirii inelului lui Sauron. Presărată cu pericole, troli, orci, elfi, goblini. Cu magie neagră și cu ajutor de la vulturi. Cu umor și cu atmosferă ciudată. Cu personajul ăsta mic și slab, Gollum/Smeagol. Poate că este personajul cel mai complex al seriei. În rest, știm prea bine cine-i bun și cine-i rău. Elfii sunt ăia buni, orcii sunt ăia răi. Saruman din vrăjitor Alb devine slujitorul lui Sauron, probabil a și devenit, iar la întâlnirea dintre el și Gandalf doar se preface, pentru că e prea devreme să-și arate noul chip. Saruman trece definitiv de partea răului. Așadar și aici știm cu cine avem de-a face.
Dar Gollum este complex. El e într-o continuă luptă interioară cu el însuși. Are două nume, are două chipuri, unul real, iar celălalt oglindit în luciul apei. Chiar și când vorbește despre el, vorbește la plural, folosind pronumele personal "noi". Gollum pendulează mereu între a face bine altora sau a face bine lui însuși. Este, poate, singurul personaj care nu se regăsește în mitologiile nordului, atât de mult îndrăgite și utilizate de Tolkien în romanele sale.
Un film de văzut, pentru cei care preferă genul fantasy, și poveștile acestea pentru copii mari, povești pline de simboluri și de interpretări.
Film american în regia lui Rob Marshall aparut în anul 2005, ecranizare după romanul Geisha de Arthur Golden. Distribuția: Zhang Ziyi (Chiyo Sakamoto/Sayuri Nitta), Suzuka Ohgo (Chiyo), Gong Li (Hatsumomo)
Din sărăcie, o familie își vinde două dintre fete unei, hai să-i zicem, școli de gheișe. Occidentalii cred, în genere, că gheișă e denumirea japoneză a prostituatei, dar filmul dezvăluie devenirea și viața unei astfel de femei, care este cu mult diferită de semnificația mai sus amintită. Gheișa este o amantă de profesie, dar una care știe să întrețină o conversație, știe să joace jocuri de societate, se pricepe la artă, știe să danseze. Este femeia perfectă. Ea, gheișa, este protejata cuiva anume, un fel de a doua soție, nu e o centuristă pe care-o mozolește cine cum vrea, pe bani. Este femeia unui sigur bărbat, cea mai mare parte a vieții ei.
Chiyo este despărțită de sora ei foarte curând după ce intră în acea școală. Fiind novice, îndură severitate, duritate și violență, și chiar răutatea și abilitatea de a manipula a unei gheișe de frunte a școlii, care multă vreme o persecută pe Chiyo și o determină să-și dorească să evadeze din acel loc. Dar într-o zi se îndrăgostește de un bărbat bun la suflet și găsește motivația de a continua, sperând din tot sufletul că-l va reîntâlni și-l va cuceri.
Însă războiul schimbă mentalitățile rapid, la fel ca și opțiunile, iar femeile rasate și de mare clasă cândva, sunt nevoite să devină damele de companie ale americanilor sau ale unor oameni de afaceri care pot oferi contracte grase. Decăderea occidentală ajunge chiar și în tradiționala Japonie.
Finalul filmului te lasă cu un gust ușor amar, te face să înțelegi că tradiția gheișelor a pălit pentru totdeauna, și că ele, azi, nu mai sunt femeile stilate de altă dată.
Doar o imagine îmi rămâne în minte: testul final al școlii de gheișă - să dai gata un bărbat, dintr-o singură privire. Ea îl trece. Băiatul căruia îi aruncă o privire veselă și fugară cade de pe bicicletă, amețit de parfumul fetei.
Filmul poate fi vizionat pe filmehd.net (imaginea nu foarte bună, iar traducerea mediocrăși cu multe greșeli de gramatică). Fotografiile din articol sunt capturi de ecran din film.
The Golden Compass.
New Line Cinema, aceeasi casa de filme care a realizat si trilogia Stapanul inelelor.
Un fantasy clasic, si bun, dupa gusturile mele.
Chiar daca e mai mult un fantasy pentru copii, eu l-am sorbit din priviri cu multa bucurie si dincolo de imaginea excelenta si de efectele speciale profesional adaugate am ramas cu doua mari lucruri in minte dupa vizionarea filmului.
Unu: aluzia la dogma religioasa cand i se explica Lyrei ca aceia de la putere vor ca oamenii sa asculte, sa fie obedienti si sa nu stie prea multe, mai degraba nimic, despre colb si universurile paralele - toate astea li se prezinta drept rele. Asta m-a facut sa ma gandesc serios la cartile pe care noi le consideram sfinte si in care niste lucruri ni se prezinta drept diavolesti si ca nu e bine sa le avem - in timp ce Biserica si conducatorii ei sunt plini de bani si de influenta politica.
Doi: numele daimonului Lyrei. )))))))))))) Domnilor, cred sincer ca Nicole Kidman a inspirat acest nume - daca nu cumva el se afla in cartea dupa care s-a facut filmul. De ce Nicole? Păi, probabil cand a filmat Cold Mountain a auzit despre cartierul Pantelimon (sau sfantul? ), dar vreun român de-al nostru şugubăţ, i-a pronuntat denumirea ca in engleza, chipurile, adica Pantălaimăn. ))))) Nu-i asa?
Asa ca viitorului meu motan, cand o fi sa mai am vreo unul la curte, am sa-i pun numele Pantălaimăn, ca tot se tin dupa mine toate mâţele din casa, ca eu le dau de mancare si le fac toate mofturile lor pisico-daimonesti
Asadar, pe scurt, intr-o lume ca a noastra, si nu prea, sufletul oamenilor este materializat printr-un animalut, un daimon, care atata vreme cat esti adolescent se poate preschimba in orice vietate doreste. Toate fiintele planetei sunt alcatuite dintr-un praf auriu, care se pare ca este legatura cu spatiul exterior si cu alte spatii, paralele. Cu acest praf functionau niste busole insa in lume mai exista o singura busola cu praf de aur care poate citi viitorul, si doar o singura fiinta o poate folosi. Ea este Lyra, o fetita cam neascultatoare... Si cum un grup de oameni doresc sa aiba controlul deplin asupra celorlalti, si nu puteau face asta decat daca starpeau daimonii..... daca nu ati vazut filmul, merita sa-l vedeti, sau să citiți cartea dupa care a fost ecranizat.
Les annees folles, anii nebuni. Perioada interbelică, fericire, viață trăită la maximum, averi colosale făcute în câțiva ani, diferențe sociale mari, săraci și ultrabogați. O iubire ca-n viață și o iubire ca-n filme.
Mia Farrow (Daisy), și Robert Redford (Gatsby)
La fel ca în romanul lui Scott Fitzgerald, povestitor este Nick Carraway, vărul lui Daisy. Povestea e așa:
Ea, Daisy (Mia Farrow), și el, bogătașul Jay Gatsby (Robert Redford), s-au iubit candva, pe când el era sarac. S-au despărțit. Daisy s-a căsătorit cu Tom, un băiat de viță nobilă, de bani gata. Peste niște ani, nu prea mulți, Jay devine putred de bogat din afaceri dubioase, despre care, însă, foarte puțină lume știe. Dă petreceri săptămânal cu invitați de seamă: senatori, oameni de afaceri, celebrități. El este o gazdă perfectă, dar nu participă activ la petrecerile proprii. Și-a cumpărat o casă ca un palat, care să-i satisfacă gustul pentru lux și să fie în ton cu noul lui statut social, aproape de casa lui Tom și a lui Daisy, în speranța că într-o zi o va revedea și o va recâștiga.
De cealaltă parte, Tom își înșeală nevasta cu Myrtle, soția propriului său mecanic, George Wilson. Daisy știe. Aflând acest amănunt, Jay, cu ajutorul vecinului său, Nick Carraway, o recucerește pe Daisy și încearcă să determine un divorț. Însă viața vrea altfel. Tom află cine este de fapt, Jay Gatsby și în ce fel a ajuns bogat. Mai apoi, din greseală, Daisy o calcă cu mașina tocmai pe amanta soțului ei, pe Myrtle. George, care de curând aflase și el că este înșelat cu propriul său șef, vine la acesta să-i ceară explicații. Cum totul avusese loc pe fondul unei confuzii - la volan fusese Daisy, însă mașina era a lui Gatsby, Tom profită de ocazie și îl face pe soțul fostei lui amante să creadă că iubitul acesteia era Gatsby. Atunci, bărbatul îndurerat, merge acasă la Jay și fără altă introducere, îl împușcă, după care se sinucide.
Până la urmă Daisy rămâne alături de soțul ei Tom, nu foarte fericită, cu două morminte pe suflet, dar cu mulți, mulți bani în buzunar. Complicitatea la crimă și la avere e mai puternică decât iubirea.
Mă uit la splendidul film făcut în 1974, la strălucirea paietelor și a lurexului din rochii, iar foșnetul imperceptibil al mătăsurilor și luxul opulent mă duc cu gândul la lumea de azi de pe la noi, aproape cu nimic diferită de cea a Americii interbelice. Apoi aud ca prin vis ritmurile de charleston, văd trupurile dansând dezlănțuite și nepăsătoare, zâmbesc larg, ochii-mi râd; într-adevăr, viața are gust.
Hurrem are un cosmar cu un dragon scuipandu-i foc pe față si se trezeste speriata. Suleyman incearca sa o calmeze dar ea ii spune sa n-o lase singura pentru ca vor s-o omoare. Este in anul 1532. Suleyman e mandru de fiul sau, Mustafa, impreuna cu care va merge la lupta. Disensiunile din harem continua, de data aceasta cadânele fiind suparate ca Mahidevran nu le mai cadoriseste cu nimic. Hurrem isi alege o noua servitoare de incredere in persoana Norei, a carei biografie seamana cu a sa din tinerete. Intr-una din zile trece pe la dormitorul concubinelor si cadâna Lalezar îi vorbește urat. Hurrem, provocata fiind, se enerveaza si o ameninta ca-i taie limba. A doua zi Lalezar apare insangerata si cu limba taiata, pentru ca Hurrem sa fie invinuita de acest fapt. Sultana merge la Valide cerandu-i explicatii pentru frictiunile care apar intre ea si harem. Fidan, cadâna care ii taiase limba lui Lalezar este ucisa. Intre timp se pune la cale o alta mistificare, pentru ca Hurrem sa fie acuzata: o servitoare loiala lui Valide este pusa sa fure pungile cadânelor si sa le puna sub perna lui Elif, preferata lui Mustafa. Pana la urma Elif da foc palatului regal si in acelasi timp cu incendiul se iscă o revolta a cadânelor care merg in camera la Hurrem cu torțe în mâini.
Hurem este salvata din incendiu de catre Daye care aduce soldatii. Totusi cadânele reusesc s-o ardă pe față. Hatice o duce la palatul ei unde o ingrjeste Nigar. Hurrem ii scrie lui Suleyman despre cele intamplate, dar ii spune ca nu stie daca ea va mai fi in viata cand el se va intoarce de la razboi, dar ar vrea macar copiii lor sa fie salvati. Din nefericire, mesajul nu ajunge la Suleyman, pentru ca Ibrahim il ascunde, spunandu-i lui Mustafa ca nu este atat de important ceea ce se petrece in harem.
Hurrem se hotaraste sa mearga la palat sa-si vada copiii, pe fondul agitatiei lui Valide si Mahidevran, care ar fi dorit ca sultana sa moara, pentru ca vie fiind, ii va spune totul lui Suleyman si acesta le va pedepsi. Daye este trecuta pe o functie minora pentru ca indrazneste sa o apere pe Hurrem in fata lui Valide, spunandu-i acesteia din urma ca ea este sultana si sotia legitima a stapanului si ca trebuie ascultata.
Cand sultanul se intoarce, Hurrem poarta un val inchis la culoare pe față, dar el o duce la oglinda si incet ii desface valul, spunandu-i ca nu ar putea s-o considere vreodata urata, din moment ce el respira doar pentru ea. Apoi o saruta pe fața arsă. In continuare viata la palat isi reia cursul, Mustafa se indragosteste de Nora, asa cum ea si cu Hurrem planuisera sa se intample. Intr-o zi Daye o palmuieste pe Gulșah, iar Valide o da afara din palat. O cearta sta sa izbucneasca intre Mahidevran si Hurrem, care este intrerupta de sultan, si care involuntar o umileste pe fosta sa favorita. Mustafa ii cere socoteala tatalui sau pentru supararile lui Mahidevran, care par sa nu se mai termine, si il intreaba, pe buna dreptate, cine le va decide viitorul? Sultanul sau Hurrem?
traducere si adaptare: Oana D.
sursa foto: capturi video de pe site-ul turkweb.tv
Orice inadvertenta intre postare si film se datoreaza sursei in lb. engleza de pe pagina http://www.facebook.com/pages/Halit-Ergenc-fans-PASSIONATED/213522235343950
alte postari:
Pentru alte articole și rezumate referitoare la serialul Suleyman Magnificul și la elemente istorice din perioada otomană, vă rog accesați pagina Stele tv.
Acum cateva zile, aproape saptamana, ma trezisem prea dimineata ca sa-mi pun de cafea. Am deschis netul si intr-un avant neinteles la ora aceea, am cautat pe net teste pt elevi referitoare la epopeea Beowulf.
Si am dat peste filmul lui Robert Zemeckis, cu Angelina Jolie in rolul mamei lui Grendel, cu Anthony Hopkins in rolul regelui Hrothgar si cu Ray Winstone in rolul eroului Beowulf.
Nu stiu cam cat de fidela este povestea din film față de epopee, insa din cate stiu, respecta in general, liniile principale ale story-ului.
Filmul e un fantasy care mi-as permite sa spun, aduce un plus de valoare poemului Beowulf. Grendel, mama lui Grendel si Dragonul nu mai sunt niste simple personaje fantastice, intruchipand navalitorii cu care danezii s-au luptat candva, si nu mai reprezinta doar obstacolele vietii si Moartea pe care le infrunta Omul in Calea sa prin aceasta lume.
Personajele devin umane, devin similare unor eroi ai zilei de azi. Grendel este fiul nelegitim al unui barbat casatorit (Hrothgar), care se vede de doua ori pedepsit, o data de fosta amanta prin fiul lor care il hartuieste, si a doua oara de mult mai tanara lui nevasta care-i refuza apropierea fizica si aducerea pe lume a unui mostenitor, tocmai datorita acestei aventuri din tinerete, marturisita intr-un moment de slabiciune.
Apoi apare Beowulf, care in poveste il omoara pe Grendel rupandu-i un brat, zapacind-o in acelasi timp pe sotia lui Hrothgar, in clipa in care isi dezvaluie trupul atletic, pretextand ca nu are ce face cu zalele sau hainele din moment ce Grendel lupta fara arme. Asadar Grendel dispare din scena, dar mama lui cauta razbunare. Si omoara pe toti tovarasii de arme ai lui Beowulf macelarindu-i si spanzurandu-i de grinzile salii de ospete a castelului lui Hrothgar.
Beowulf se vede nevoit sa o omoare si pe demoniță, dar cand ajunge in grota care-i servea de lacas, apare o Angelina Jolie intr-o forma de zile mari, care-l seduce pe Beowulf in doi timpi si trei miscari. Sabia ridicata a eroului e mangaiata sugestiv de mainile Angelinei pana cand se topeste curgand la picioarele ei. Nici nu mai era nevoie ca ea sa-i propuna targul sex (plus un fiu in locul lui Grendel) contra regat, ca scena este foarte graitoare si asa.
Dupa ce intalnirea amoroasa se consuma, Beowulf se intoarce printre oameni sustinand ca a omorat-o pe mama lui Grendel. O mica greseala de exprimare il face pe Hrothgar sa-si dea seama ca eroul a fost sedus, la fel cum i se intamplase chiar lui in tinerete, si spre surprinderea curtii, ii da coroana, pe sotia sa - pe care i-o promisese in schimbul mortii lui Grendel, si se sinucide.
Peste ani, fiul demoniței, avand puterea de a deveni un dragon fioros, vine sa-si implineasca menirea si sa lupte contra propriului sau tata, dar mai ales contra sotiei si amantei acestuia. Povestea se repeta: iubita de o noapte care naste un fiu, se razbuna pentru ca a fost parasita (Beowulf intreaba intr-un vis ce este pacostea care a venit peste regatul sau si i se spune ca e "ceva ce a lasat in urma"). Beowulf insa, pentru a-i putea smulge dragonului inima din piept (amanunt existent si in epopee), va trebui sa-si taie un brat, si astfel sa moara lent, exact asa cum de mult, facuse el cu Grendel. Inainte sa moara, vede adevaratul chip, de om, al fiului sau mort, si reuseste sa-i marturiseasca prietenului sau de o viata, Wiglaf, ca de fapt, mama lui Grendel era vie.
Wiglaf devine succesor la tron, si, urmarind de la malul marii rugul aprins pe o corabie vikinga arzand trupul lui Beowulf, o vede pe Angelina, la fel de tanara si frumoasa ca intotdeauna, venind catre el. Nu stim ce ar mai urma. Inca o seductie e putin probabila, Wiglaf e batran, iar atitudinea lui care nu stie ce sa creada desi pare atras de femeia-demon, ne lasa si pe noi in ceata, pentru ca aici se termina filmul.
Dar imi raman in amintire conexiunile pe care regizorul le-a exprimat cinematografic:
- femeia Lilith (demonul - femeia amantă, brunetă, focoasă, geloasa, vesnic tânără și seducătoare, prolifică; ea sta in adancuri, in subconstient, in vis) si femeia Evă (sotia lui Hrothgar apoi a lui Beowulf, blonda, frumoasa, calma, inteleapta odata cu trecerea timpului, dar stearpa; ea se afla fizic langa sotul ei, dar mintea acestuia e de multe ori acaparata de Lilith, chiar daca nu a mai vazut-o de foarte mult timp);
- nașterea elementelor dintr-un demon al apelor: Grendel e un trol (spirit al pietrei), al doilea fiu este un simbol al focului (dragonul care scuipa flacari pe gura).
Si cu siguranta mai sunt altele de descoperit in acest film comercial, la prima vedere.
M-a impresionat tehnica cinematografica de combinare subtila a scenelor reale cu scenele animate, dar in asa fel incat granita dintre real si animatie sa fie foarte subtire si as zice aproape imperceptibila.
Cand inca era vacanta de Paste mi-am facut timp sa vad si eu, dupa atatea zeci de ani de la lansare, superproductia Cleopatra. Prea citisem multe de-a lungul timpului, prea era laudat acest film, asa ca m-am intins frumusel pe pat, cu pisica preferata la picioarele mele, cu doua perne sub cap si am inceput vizionarea.
In prima parte a filmului, in care este povestita relatia Cleopatrei cu Julius Caesar (Rex Harrison), sincera sa fiu, jocul lui Liz Taylor mi s-a parut destul de plat si de teatral. Ma gandeam ca probabil asa era moda in anii '60, si incercam sa ma resemnez, ca in afara de decoruri, machiaj si costume, altceva spectaculos nu vedeam. Jocul lui Rex Harrison era foarte bun, dar partitura Cleopatrei ma dezamagea. Dupa care, adica dupa moartea lui Caesar, intra in scena Marc Antoniu, pasional jucat de Richard Burton. Iar Liz se dezlantuie si ea, alaturi de partenerul ei de viata si de film, intr-un joc de o naturalete naucitoare. Cand s-a terminat filmul as fi vrut sa-l pun de la capat, sau de la mijloc incolo, atat de mult imi placuse. Nu neaparat Liz, cat Richard. Nu cred ca un alt Marc Antoniu ar fi fost la fel de indragostit ca el, atat de subjugat de frumusetea Cleopatrei ca el, atat de temperamental ca el.
Credeam ca jocul se datora faptului ca se indragostise de Liz. Apoi, dupa cateva zile, am revazut filmul Anna celor o mie de zile, care relateaza romantat povestea de dragoste dintre regele Henric VIII al Angliei si Anne Boleyn, cea de-a doua sotie, dintre cele 6 cate a avut acest rege afemeiat. Si am regasit un acelasi Richard Burton pasional, dar si dictatorial, si plin de prejudecati, si tinut la respect de o Anne (Genevieve Bujold) care descopera gustul puterii si il subjuga total pe rege, de la care pana la urma obtine totul, adica numele de regina.
Forta dramatica pe care o emana Richard este foarte intensa, parjoleste totul in jur, si este greu sa joci alaturi de el, sa-i dai replica, si sa te mai si distingi ca o voce clara, ca un personaj de aceeasi talie cu cel jucat de actor.
Daca incerc sa caut un nume de azi care sa-i semene, nu cred ca gasesc. Azi avem efecte speciale, si mult mai putin talent dramatic. Atunci numele actorilor din rolurile principale erau un gir ca filmul avea sa fie bun. Uneori ajungea chiar si numai numele regizorului, iar daca protagonistii erau cvasi necunoscuti, nu peste mult timp ei deveneau celebri.
De aceea veti mai gasi povesti despre filmele vechi prin pulberea de stele.
The ninth gate e un film cu Johnny Depp. Nu stiu ce inseamna pt voi numele lui, dar pentru mine este o garantie ca filmul depaseste mediocritatea.
Iar A noua poarta e un film cu suspans, actiune, crime, si oarece magie.
Dean Corso, un anticar profesionist, dar motivat doar de bani in munca sa, este contactat de un bogatas, Balkan, care detine o carte de magie scrisa la 1666. Acesta stie ca in lume mai exista doar inca 2 exemplare si doreste sa stie care din cele 3 carti este cea autentica. Dean porneste la drum, dar de la bun inceput apar pericole. Chiar inainte de a pleca spre Paris, locul unde se gaseste unul dintre exemplare, asociatul lui este ucis intr-un mod misterios. In acel moment, el doreste sa se retraga din misiune, dar Balkan nu-i permite acest lucru si ii da un bonus consistent ca sa accepte.
Cautarile sale coincid cu un drum al purificarii spirituale, al unei transformari alchimice de care Dean nu este constient. In fiecare exemplar din carte gaseste imagini, dar numai cele semnate LCF (adica Lucifer) sunt cele adevarate, restul sunt doar piste false. Cum in fiecare exemplar, alte desene sunt semnate LCF, iar celelalte sunt desenate de autor, Dean este nevoit sa compare toate cele 3 exemplare ca sa gaseasca desenele originale, prin a caror magie cel vrednic de aceasta putere, va pasi prin cea de-a noua poarta si va materializa pe Diavol pe Pamant.
Catre finalul filmului, Dean se intalneste intr-un castel vechi si parasit cu Balkan, care dorea sa fie el beneficiarul final al magiei cartii, dar nici unul nici celalalt nu stiu ca ultimul desen nu este cel autentic in nici unul dintre exemplare. Balkan face un cerc de foc in jurul sau, convins fiind ca flacarile nu-l vor nimici, si incearca sa-l omoare pe Dean, dar flacarile il cuprind, si pana la urma anticarul este cel care il scuteste pe Balkan de suferinta cu un glonte.
Fata care il urmareste de la inceputul calatoriei pe anticar, si a carei identitate nu va fi dezvaluita, ii indica lui Dean locul unde se gaseste ultimul desen adevarat, si acesta, desi nu-si dorise asa ceva, devine cel care paseste pe a noua poarta.
Sa mai spun ca filmul a fost realizat in 1999 si a fost regizat de Roman Polanski. De altfel, tot un nume care asigura o calitate buna a unui film.
Un film istoric despre o parte a domniei aceleia careia i s-a mai spus si Regina Fecioara: Elisabeta I a Angliei. Un film de 5 stele, produs in 2007, cu Kate Blanchett in rolul reginei si Clive Owen in rolul corsarului Walter Raleigh.
sursa foto:http://www.erasofelegance.com/
Detaliile fine, de la acuratetea costumelor epocii pana la interioarele care reproduc sali ale castelelor vremii, incercarea, reusita, de altfel, de a prezenta o Elizabeth femeie, care are remuscari cand Maria Stuart a Scotiei este decapitata din ordinul ei, Elizabeth femeia care devine geloasa pe verisoara si prietena sa, Bess, cand afla ca s-a casatorit cu favoritul ei, corsarul Walter, pe care de altfel il ridicase la rangul de Sir ca sa-l tina aproape de ea, asadar imaginea unei femei obisnuite, normale, care vine uneori in contradictie cu Elizabeth regina, care nu trebuie sa uite ce datorie are fata de poporul sau si care trebuie sa faca tot ce-i sta in putere sa aduca mai binele printre supusii sai, recomanda filmul ca pe unul de vazut, pentru iubitorii genului.
Adica Enchanted.
Un film al caselor de productie Walt Disney.
Incepe ca o Alba ca Zapada pe repede inainte si se termina ca o Cenusareasa.
La mijloc, este lumea reala, cu oameni in carne si oase. La capete, desen animat. Un film amuzant, relaxant, nu doar pentru copii, de vacanta.
Ea, Giselle, il intalneste pe printul Edward si, fulgerati de iubire, decid sa se casatoreasca a doua zi. Mama printului, pt a impiedica acest mariaj o trimite pe Giselle in lumea reala, "unde nu exista finaluri fericite", zice ea.
Fata ajunge la propriu, si mai apoi la figurat, in bratele unui tanar avocat divortat, cu un copil, si cu o relatie care scârţâie. Printul Edward, veverita Pip, apoi un apropiat al reginei, si in sfarsit insasi regina, vin si ei in lumea reala, unii, pt a o gasi si salva pe Giselle, altii pt a o gasi si omorî cu binecunoscutul mar otravit.
Dar lucrurile nu se mai petrec ca in basme, Giselle se ataseaza pe nesimtite de avocat si de fetita acestuia, printului i se cam aprind calcaiele dupa Nancy, prietena avocatului, si pana la urma totul se termina cu bine: Giselle ramane in realitate, alaturi de avocat, Printul pleaca cu Nancy in lumea basmelor, regina dispare din ambele peisaje, si fiecare obtine ceea ce si-a dorit.
La prima vedere, un film fara pretentii. Dar daca printul si cu avocatul pe de o parte, iar Giselle si Nancy pe de alta parte, sunt doua faţete ale acelorasi doi oameni implicati intr-o poveste de iubire, putem despica firul in patru, la nesfarsit, despre cum se ajunge la un compromis intr-o relatie, fiecare la ce renunta si ce scoate la iveala, pt ca lucrurile sa mearga bine. Dar nu despre asa ceva imi propun sa vorbesc azi. Las basmul si farmecul lui intact, pt ca cel putin pt mine e inca vacanta saptamana asta :)
Wrath of the Titans. Probabil o urmare a filmului Clash of the Titans, pe care nu l-am vazut inca.
Filmele pornesc de la mitul referitor la razboiul zeilor cu titanii, si inainte de a-l vedea, parca imi treceau aievea pe ecranul mintii imaginile formate in copilarie, pe cand citeam, pe sub plapuma, la lumina lanternei, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Dar filmul, e mai mult de actiune, mai mult o poveste care n-a fost spusa pana acum, a titanului Kronos care soarbe puterile zeilor ca sa ii poata invinge. Pana la urma zeii, ajutati de Perseu, fiul lui Zeus cu o muritoare, inving forta oarba inmagazinata in Kronos.
Aluziv, as zice ca legenda povestita in film se refera la eruptia catastrofala a vreunui vulcan. Poate ca intr-adevar luptele cu titanii din legendele Olimpului ilustreaza in mod epic formarea si distrugerea vreunui vulcan din vechime.
Dar Tartarul legendelor nu era munte, ci o inchisoare grozava in care erau aruncati cei care-l suparau pe Zeus, o inchisoare sora cu Iadul, pt ca si sufletele celor rai erau trimisi acolo sa se chinuie. Iar Kronos era numele grecesc al lui Saturn, al zeului timpului, si nu al vreunui titan imbatat de putere.
Dar daca tot e vacanta, merge de vazut si acest film.
Cand eram copil, si plangeam pe la chioscurile de ziare sa-mi dea si mie "tanti" un exemplar din revista Cinema, de multe ori in articolele despre Jane Fonda gaseam referiri la filmul Barbarella, lansat in 1968, si regizat de celebrul Roger Vadim, pe atunci sotul protagonistei.
Am ramas cu impresia ca trebuie sa fie ceva film de referinta in filmografia actritei si a regizorului, desi niciodata nu era nici macar un pic povestit subiectul, doar din cele cateva poze se intelegea ca e vorba de un film s.f.
In weekend am vazut si eu filmul. Am vrut sa spun ca-i foarte prost, apoi naiv, dupa care nu am inteles in ce categorie sa-l incadrez: s.f., soft porn (oare am zis prea mult? sa fi fost doar un gen de sexy?), banda desenata ecranizata? Sau poate un pic din toate. Pare a fi un film facut amatoristic din multe puncte de vedere. Dialogurile sunt de tot rasul, actiunea asisderea, sa nu mai vorbim de personajul Barbarella, care desi are nu-stiu-ce grad de astronaut, e proasta de rage.
Ieri am cautat pe wikipedia si am aflat ca Barbarella a fost intr-adevar un film facut dupa o serie de benzi desenate, ca intr-adevar subiectul benzilor desenate continea elemente tip adult-story si ca a fost un dezastru de box-office si de critica. Asta m-a mirat. Ma gandeam ca poate acum 40-45 de ani publicul ar fi gustat cat de cat filmul. Scenele care fac referire la sex se justifica, daca ne gandim ca filmul a fost lansat in plina revolutie sexuala, in perioada cand la Woodstock se adunau sute de mii de tineri, adepti ai curentului hippy/flower-power, care se drogau in grup, faceau de toate in grup, dar erau non violenti, venind acolo ca sa asculte si sa vada trupele rock ale vremii si ca sa demonstreze ca desi sunt intr-un numar impresionant, sunt pasnici. Erau anii cand pe tricouri scria Make love not war. Era in plina desfasurare razboiul din Vietnam. Asadar tabloul social era atat de complex incat un asemenea film ar fi reprezentat o picatura de relaxare in tensiunea de zi cu zi.
Si totusi, Barbarella, femeia astronaut, care calatoreste prin spatiu si experimenteaza iubirea carnala in felurite modalitati cu cine o vrea, a fost un film respins de public, atunci, ca si - cel mai probabil - acum.
Dar asa, daca va intereseaza filmele vechi si nu aveti ce face timp de o ora si ceva, merita sa aruncati o privire la film in timp ce stati pe mess cu prietenii.
Zilele astea am vazut si eu, in sfarsit, toata seria din Jurassic Park. Al treilea episod al seriei, mi-a placut mai putin. Eu nu prea sunt adepta filmelor cu mai mult pac-pac (ma rog, ronţ-ronţ, in cazul de faţă) decât idei care te pun pe gânduri. Si nu pot spune ca primele doua filme ale seriei nu mi-au satisfăcut gustul, prin povestea unui excentric cu bani care incerca sa readuca la viata, prin clonare, niste exemplare de dinozauri, si pe care ii pune sa traiasca laolalta intr-un habitat izolat total - o insula - dupa care doreste sa faca o afacere turistica si sa castige bani. Fara sa se gandeasca ca lucrurile pot scapa de sub control, fara sa aiba habar ca la un moment dat "natura va găsi o cale" (de a perpetua speciile) chiar daca stiinta lui il asigura ca o clona nu se va putea reproduce niciodata, isi pune in aplicare planul. Insa asa ca-n filme, (sau poate ca-n viață?) totul evolueaza dupa legi proprii, iar planurile savantului sunt date peste cap. Pericolul paște chiar omenirea, iar din primul episod, care-ti pune intrebari, care este cu adevarat interesant, pana la ultimul, nu mai ramane nimic decat goana nebuna dupa supravietuire, a ambelor specii, oameni si dinozauri.
Insa inca un merit al seriei este acela ca m-a facut sa caut prin pozele gugăleşti dupa Tyrannosaurus Rex si Velociraptor, ca sa constat - vizual vorbind - ca nu ar fi exclus ca pasarile de azi sa provina din specii de dinozaur terestre, poate chiar din acei raptori, si nu din mult pomenitul, prin cartile de specialitate, Archaeopteryx, care se pare ca a fost o linie evolutiva care s-a stins pur si simplu.
Asa ca acum am destule intrebari fara raspuns: daca pasarile de azi se hranesc cu seminte, oare raptorii chiar erau carnivori? :)))) Daca dincolo de cele doua milioane de ani ale extinctiei lor, fosilele de dinozauri nu se mai gasesc in straturile geologice, asta inseamna ca au disparut, sau ca s-au produs niste mutatii genetice in lanţ care au grabit evolutia si transformarea lor in altceva? :)
Nu stiu eu din astea. Dar ma gandesc ca tare-mi place carnea de "dinozaur" la cuptor. :))))) Si cand te gandesti ca acum 65 de milioane de ani precis ar fi fost invers, daca ar fi trait oameni pe vremea aceea.
Alaturi, o poza care-mi sustine teoria imaginara. O sa ziceti ca e un desen. Da, e un desen. Dar e de pe Wikipedia raţa asta, sau gîscă, ma rog... :)
de aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Velociraptor dati scroll paginii pana ajungeti la ea. Si ganditi-va de doua ori la ce aveti in farfurie cand mancati piept de pasare la gratar :D
Intr-un viitor neprecizat lumea este condusa de a o mana de oameni care au libertate totala, dar care nu lasa celor multi mai nimic, nici macar speranta.
Oarecum inspirate din jocurile antichitatii, combinatie de jocuri olimpice si lupte de gladiatori in arena, in acea societate viitoare se organizeaza anual niste jocuri numite ale foamei in care sunt inscrisi cate 2 jucatori din fiecare district (12 la numar) si pana la urma ramane un singur castigator.
Nimic neobisnuit pana aici, insa jucatorii sunt trasi la sorti dintre membrii districtelor si castigatorul este de fapt cel care supravietuieste, pt ca restul mor in timpul probelor. Arena o reprezinta un soi de zona deluroasa, cu paduri, ape, animale, cam asa, ca intr-o jungla, dar de undeva, dintr-o sala de comanda, cei care au inventat acest joc materializeaza in spatiul reprezentat de arena, cu ajutorul unor softuri informatice, vietati ori la alt gen de obstacole care au menirea de a-i extermina pe jucatori.
Mie personal nu mi-a placut ideea unei astfel de societati, in care o dictatura poate sa ia asemenea proportii impinse dincolo de absurd. Desi nu poti sti niciodata ce are viitorul de adus pentru urmasii nostri.
Dar filmul merita vazut, fie si doar pentru efectele speciale bine realizate, pentru unghiurile de filmare bine gandite, chiar daca povestea are, pe alocuri, unele scapari. Ma intreb si acum, daca protagonista avea puteri paranormale, si putea sa emita foc, de ce nu si le foloseste? :))
Pentru amatorii genului thriller, s.f., actiune, ori chiar un soi de distopie amestecata cu un strop de politic fiction, e un film de vazut.
In time/In timp, filmul. Undeva, intr-un viitor nu foarte indepartat, oamenii traiesc linistiti doar pana la 25 de ani, moment in care ei nu mai imbatranesc din punct de vedere fizic. Dupa aceea, li se activeaza un ceas, cu afisajul pe antebrat, in care au la dispozitie inca un an de viata. Restul, trebuie sa si-l procure, daca vor sa traiasca. sursa foto: www.cinemarx.ro
In loc de bani, "moneda" de schimb este timpul si fractiunile lui. Cei saraci traiesc de pe o zi pe alta, sau de la un "salariu" - platit in ore, zile sau saptamani - la altul, in schimb bogatii sunt nemuritori. Daca ceasul ajunge la zero, se produce un stop cardiac, deci nu ai nici o alta optiune decat sa faci timp cumva, sau sa-l imprumuti de la banca. Banca de timp, evident. Cu 30 sau chiar 37 % dobanda :) In lumea aceea de obicei saracii mor pe strada, cazand din picioare, cu ceasurile de pe brat pe 0.
Povestea de suprafata a filmului este una oarecum subtire: Will Salas, un tip din ghetouri care abia isi duce zilele este acuzat pe nedrept de o crima si de furt de timp. Pana la urma insotit de frumoasa fiica a unui miliardar - adica nemuritor - reuseste sa dea peste cap sistemul, redand timp celor saraci.
In rolul principal, Justin Timberlake. Pe mine insa m-a atras mai mult rolul cronometrorului (un soi de detectiv sau agent de fisc) jucat de Cillian Murphy.
Si cel mai mult mi-a placut ideea de baza, a banilor transformati in timp.
)))))))))))) Domnilor, cred sincer ca Nicole Kidman a inspirat acest nume - daca nu cumva el se afla in cartea dupa care s-a facut filmul. De ce Nicole? Păi, probabil cand a filmat Cold Mountain a auzit despre cartierul Pantelimon (sau sfantul? 
), dar vreun român de-al nostru şugubăţ, i-a pronuntat denumirea ca in engleza, chipurile, adica Pantălaimăn. 
La prima vedere, un film fara pretentii. Dar daca printul si cu avocatul pe de o parte, iar Giselle si Nancy pe de alta parte, sunt doua faţete ale acelorasi doi oameni implicati intr-o poveste de iubire, putem despica firul in patru, la nesfarsit, despre cum se ajunge la un compromis intr-o relatie, fiecare la ce renunta si ce scoate la iveala, pt ca lucrurile sa mearga bine. Dar nu despre asa ceva imi propun sa vorbesc azi. Las basmul si farmecul lui intact, pt ca cel putin pt mine e inca vacanta saptamana asta :)
Wrath of the Titans. Probabil o urmare a filmului Clash of the Titans, pe care nu l-am vazut inca.
Cand eram copil, si plangeam pe la chioscurile de ziare sa-mi dea si mie "tanti" un exemplar din revista Cinema, de multe ori in articolele despre Jane Fonda gaseam referiri la filmul Barbarella, lansat in 1968, si regizat de celebrul Roger Vadim, pe atunci sotul protagonistei.
Ieri am cautat pe wikipedia si am aflat ca Barbarella a fost intr-adevar un film facut dupa o serie de benzi desenate, ca intr-adevar subiectul benzilor desenate continea elemente tip adult-story si ca a fost un dezastru de box-office si de critica. Asta m-a mirat. Ma gandeam ca poate acum 40-45 de ani publicul ar fi gustat cat de cat filmul. Scenele care fac referire la sex se justifica, daca ne gandim ca filmul a fost lansat in plina revolutie sexuala, in perioada cand la Woodstock se adunau sute de mii de tineri, adepti ai curentului hippy/flower-power, care se drogau in grup, faceau de toate in grup, dar erau non violenti, venind acolo ca sa asculte si sa vada trupele rock ale vremii si ca sa demonstreze ca desi sunt intr-un numar impresionant, sunt pasnici. Erau anii cand pe tricouri scria Make love not war. Era in plina desfasurare razboiul din Vietnam. Asadar tabloul social era atat de complex incat un asemenea film ar fi reprezentat o picatura de relaxare in tensiunea de zi cu zi.
Nu stiu eu din astea. Dar ma gandesc ca tare-mi place carnea de "dinozaur" la cuptor. :))))) Si cand te gandesti ca acum 65 de milioane de ani precis ar fi fost invers, daca ar fi trait oameni pe vremea aceea.
In time/In timp, filmul. Undeva, intr-un viitor nu foarte indepartat, oamenii traiesc linistiti doar pana la 25 de ani, moment in care ei nu mai imbatranesc din punct de vedere fizic. Dupa aceea, li se activeaza un ceas, cu afisajul pe antebrat, in care au la dispozitie inca un an de viata. Restul, trebuie sa si-l procure, daca vor sa traiasca.